Memoria orașului

Revin la o idee despre care am scris acum 11 ani și pe care o reiau aici: 

21 noiembrie 2007

Urmează staţia Ceauşescu. Peronul pe partea stîngă

Metrorex pare o piedică în calea uitării binefacerilor comunismului. Parcurgînd numele staţiilor, observi cu uşurinţă că la metrou timpul a stat în loc. Există în continuare denumiri de fabrici, unele dintre ele dispărute demult. Republica, Semănătoarea, Timpuri Noi, IMGB. Alte staţii poartă denumiri vechi, în ciuda faptului că respectivele pieţe sau străzi şi-au schimbat între timp numele. Piaţa Muncii, Armata Poporului, Păcii, 1 Mai. Aşa stînd lucrurile, cred că ar fi foarte potrivit ca numele uneia dintre staţii să fie dat de cel care a inaugurat metroul acum 28 de ani, ctitorul acestei realizări deosebite a României socialiste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Să spunem staţia Izvor, pentru că oricum cartierul nu mai există, fiind demolat de acelaşi ctitor.

Între timp, s-a mai schimbat cîte ceva. Semănătoarea se numește Petrache Poenaru, Armata Poporului a devenit Lujerului, iar IMGB este acum Dimitrie Leonida. În acest an cînd sărbătorim centenarul, ar fi frumos să îi omagiem pe cei care au înfăptuit România Mare, redenumind alte stații de metrou:

1. Păcii – bulevardul Păcii, care era cuprins între Valea Cascadelor și A1, se numește astăzi Iuliu Maniu. Și stația de metrou ar fi bine să primească numele lui Iuliu Maniu;
2. Piața Muncii – numele pieței a fost schimbat acum vreo 25 de ani în Eudoxiu Hurmuzachi. Pentru că se găsește la capătul bulevardului Basarabiei, stația ar putea fi redenumită Pantelimon Halippa, președintele Sfatului Țării care a votat la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România;
3. Laminorului – fabrica Laromet nu mai există. Stația ar putea primi numele lui Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei care a votat la 28 noiembrie 1918 unirea Bucovinei cu România;
4. Timpuri Noi – fabrica a fost demolată, s-au construit pe acel amplasament clădiri de birouri. Cum ar fi ca stația să fie redenumită Regele Ferdinand?;
5. Tineretului – aflată nu departe de stația amintită anterior, ar putea fi Regina Maria. Astfel, pe magistralele 1 și 2, Ferdinand și Maria ar fi urmate de Piața Unirii;
6. 1 Mai – stația se află pe calea Griviței, iar fostul bulevard Filantropia (paralel cu aceasta) nu se mai numește 1 Mai de la începutul anilor ’90. Ion I.C. Brătianu, primul președinte al Consiliului de Miniștri al României reîntregite, ar fi un nume mai potrivit.

Nu știu pe cine ar deranja dacă 6 stații din cele 53 ale metroului bucureștean ne-ar aminti de un moment important al istoriei noastre.

100 de ani

O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III, Zaharia Trahanache)

Mă întreb și eu ce principii mai are societatea noastră în 2018. Cu excepția (notabilă, dar pentru care meritele noastre sînt mai mici decît credem) intrării în Uniunea Europeană (intrare, mai greu cu integrarea!), anii care au trecut de la căderea comunismului au adus puține schimbări față de așteptările pe care le aveam în decembrie 1989. Vîrfurile clasei politice sînt aproape la fel de lamentabili ca ultima garnitură a ceaușismului și cu cît sînt mai lamentabili, cu atît amnezicul nostru electorat îi votează mai abitir. Fundația pe care încercăm să construim ceva este șubredă. Elitele vechi au fost decapitate în primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar formarea unor elite noi după 1989 a fost sabotată prin politici ticăloase de alungare din țară a celor mai capabili dintre tinerii instruiți.

 Din cei 100 de ani scurși din 1918, România a trăit 52 de ani sub dictatură. Din februarie 1938 pînă în decembrie 1989. Mulți români de astăzi regretă regimul comunist, care se întinde pe cea mai lungă perioadă, 45 de ani. Pentru cei mulți, pentru care libertatea cuvîntului este o abstracție absolută, faptul că statul este condus cu mînă de fier este un lucru benefic. Cei 29 de ani care au trecut de la sfîrșitul de jure al comunismului nu au adus clarificări în ceea ce privește modul în care ne dorim să arate România. Avem o societate conservatoare în sensul rău al cuvîntului, majoritatea oamenilor se opun oricărei schimbări, cît de mici. Avem, este adevărat, și o aripă radical-progresistă, agresivă și intolerantă în aceeași măsură ca tabăra adversă. S-a văzut cel mai bine acest lucru în campania care a precedat referendumul eșuat pentru schimbarea Constituției (nu știm exact ce avea să se schimbe, întrebarea a fost prea vagă și prea ticăloasă).


Primul lucru care trebuie stabilit fără jumătăți de măsură este adoptarea unei noi Constituții, cea actuală avînd prea multe ambiguități. În primul rînd, trebuie pusă în discuţie forma de guvernămînt. Republica este contestabilă, ca moştenitoare a republicii comuniste impuse cu pistolul în 1947. Revenirea la monarhia constituţională ar fi cea mai potrivită alegere. În mod normal nu ar fi necesar un referendum, atîta timp cît nici renunţarea la monarhie nu s-a făcut prin consultare populară. Dar ce mai reprezintă astăzi monarhia, după plecarea Regelui Mihai? Tare mi-e teamă că prea puțin. Trebuie redefinit rolul Parlamentului, instituție fundamentală, dar și cea mai hulită a statului român. Acesta trebuie să rămînă bicameral așa cum a fost gîndit acum mai bine de 150 de ani, dar cu atribuţii diferite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi cu mai puţini membri, în conformitate cu scăderea populaţiei. Nu instituția parlamentară trebuie pusă în discuție, ci oamenii pe care partidele politice înțeleg să-i trimită acolo, oameni de cele mai multe ori nepotriviți pentru a face legi.

Sărbătorim 100 de ani de la formarea unui stat care a durat mai puțin de 22 de ani, din decembrie 1918 pînă în iunie 1940. Istoria ne-a fost potrivnică, integritatea teritorială a națiunii române nu a putut fi menținută. De altfel, în spațiul public se vorbește mai puțin despre 27 martie și 28 noiembrie, datele la care aniversăm alăturarea Basarabiei și Bucovinei. Cel mai mare pericol pentru statul român este indiferența celor care îl populează astăzi. Să rămînem obiecte, nu subiecte ale istoriei, cum spunea Emil Cioran. Să îi lăsăm pe alții să facă ceva în locul nostru, să iasă vecinul la proteste ca noi să-i omorîm liniștiți capra. Și să ne mai lase Europa asta cu toate regulile ei, să nu se mai amestece în treburili noastre interne, așa cum bine sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în mai toate cuvîntările sale. Naționalismul prost înțeles și confundat cu patriotismul ne va îndepărta tot mai mult de aspirațiile compatrioților noștri de acum un secol.

Catedrala

Am ieșit pentru prima dată din țară acum 20 de ani, în 1998. Am vizitat o parte din sudul Germaniei, inclusiv capitala Bavariei, München. Prima metropolă europeană pe care aveam s-o văd în carne și oase. Nu departe de Marienplatz, piața centrală a orașului, unde se află și primăria cu celebrul ei ceas cu figurine, Glockenspiel, se află Frauenkirche, catedrala închinată acum 500 de ani Fecioarei Maria. Nu intrasem pînă atunci într-o catedrală de asemenea măreție. M-a copleșit prin înălțimea fizică și spirituală care nu strivește, ci te ridică. Am simțit așa cum a scris Octavian Paler în Aventuri solitare: într-o catedrală din Evul Mediu european ai o amețeală metafizică.

Dumnezeu ne-a fost interzis nouă românilor aproape o jumătate de secol. S-au demolat mănăstiri și biserici, mulți preoți au pătimit pentru credința lor și au murit în închisorile comuniste. Ateismul totalitar a încercat să rupă toate legăturile cu Cel de Sus și să creeze un om nou fără niciun Dumnezeu. Imaginea credincioșilor în dimineața de Paști, mergînd cu lumina Învierii pe străzile cufundate în beznă ale Bucureștiului de la sfîrșitul anilor ’80, ne arată foarte clar că experimentul n-a reușit. Ideea construirii unei catedrale românești nu aparține acestei generații. Ea a încolțit din momentul în care România a devenit Regat, în 1881 și face parte din proiectul de țară al mai  multor generații. Așadar, faptul că Bucureștiul va avea și el o catedrală monumentală pe mine mă bucură.

Raiul și iadul

Am văzut recent două expoziții care ne arată cele două fețe, diametral opuse, ale oamenilor. În expoziția de la Muzeul Național al Țăranului Român, Colecția Mușat. O geografie spirituală a incoanei pe sticlă transilvănene, apare omul care își propune apropierea de Dumnezeu prin pictura religioasă. Iconari ca Simion Poienaru din Laz, Ursu Broina din Stoboru sau Matei Popa din Vale au căutat în reprezentarea divinității să exprime ce este mai bun și mai înălțător în sufletul omenesc. Dragoste, bunătate, puritate. Aspirația către rai, ca formă de supraviețuire într-o lume, atunci și acum, cu multe cărări întortocheate.

Dar nu la mare distanță de zona aceasta a Făgărașului există Piteștiul. Unde s-a desfășurat, probabil, cel mai îngrozitor experiment din istoria europeană a comunismului. Memorialul Închisoarea Pitești, organizat de niște oameni entuziaști ca Alin Mureșan, Lucian Vasile și Maria Axinte, ne povestește fapte îngrozitoare, pe care o minte normală nu le poate înțelege. Experimentul pus la cale de Alexandru Nicolschi alias Boris Grünberg și aplicat de  Eugen Țurcanu a coborît în cele mai întunecate unghere cunoscute vreodată. Acolo a fost iadul. Cînd am citit în 1990 cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, mi-a fost foarte greu să duc lectura pînă la capăt.

Simion Poienaru și Eugen Țurcanu. Oameni ai aceleiași Românii.

Ștefan Hălălău - Fragmente din scrisori

4 septembrie 1941

Îţi scriu dintr-un şanţ din faţa Odesei unde stau de 9 zile, dar zile de iad nu altceva. Nu te impresiona şi nu vorbi, căci Dumnezeu e mare şi are grijă de noi toţi până la sfârşit.

Eu sunt bine până în prezent şi mă gândesc numai la voi cu tot sufletul şi orice este de natură materială pentru mine în prezent nu mai are absolut nici o valoare, ci numai voi îmi staţi în faţa mea tot timpul şi numai pentru voi trăiesc şi vreau să trăiesc.

De ziua ta, Miorica, te sărut şi-ţi urez sănătate deplină în primul rând şi apoi noroc, căci cu aceste două nu piere omul.

Pe Măriuca sărut-o mult pentru mine şi-i urez tot sănătate şi noroc, minte multă şi cuminţenie ca să ne bucurăm amândoi de ea.

De ziua voastră să vă înveseliţi şi să faci poftele Măriuchii toate, dar absolut toate să se bucure şi ea pe deplin. Regret că nu pot fi la prima ei zi de şcoală, dar să dea Dumnezeu s-o înceapă cu noroc şi aşa să meargă până la sfârşit.

14 octombrie 1941

Mă găsesc tot în faţa Odesei blestemate, unde a fost cimitirul armatei româneşti. Ruşii au început să fugă din Odesa şi cred că în curând se va termina şi cu această nenorocire care a costat atâtea vieţi. Eu cred că am scăpat numai datorită rugăciunilor voastre către atotputernicul Dumnezeu, căci am fost în situaţii din care numai Dumnezeu te scapă.

În război eu am făcut isprăvi mari. Am fost citat prin ordin de zi şi am fost decorat cu „Coroana României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară şi am fost propus la decorare cu „Steaua României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară. Sunt singurul din toată Divizia care am aceste decoraţii. Regimentul a fost la înălţime şi chiar azi spunea Generalul că se descoperă ori de câte ori întîlneşte un ostaş al Regimentului 54 artilerie. Deci n-am fost un nepricopsit.

Şi la Fălciu am făcut lucruri mari, dar am plecat şi nu mai ştiu ce s-a ales, totuşi faptele rămân.

Pe 2 octombrie a fost o zi groaznică, dar şi glorioasă, căci inamicul a atacat cu 42 de care de luptă (tancuri) grele şi a pătruns până în poziţia unui divizion al meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, a fost ceva neînchipuit de înălţător, dar 22 de care au fost complet distruse de ai mei, 12 au fost distruse de un divizion vecin, iar restul au fugit înapoi. Pe pământ care de luptă cu mitraliere, tunuri şi aruncătoare de flăcări, iar sus aviaţia care ne prăpădea. Cred că în iad este mai bine decât era aici, totuşi nici un soldat sau ofiţer nu s-a clintit de la postul său, cu toate că unele tancuri au trecut peste baterii şi s-au întors tunurile înapoi de le-am distrus, cu toate că pe unii îi arseseră flăcările de vii şi cu toate că numărul morţilor şi al răniţilor creştea.

A fost ceva sublim. A fost ultima încercare a ruşilor de a scăpa din cleşte, dar n-a reuşit căci a doua zi i-am dat mult înapoi şi de atunci au început să se retragă şi să plece din front. S-a dus faima de regimentul meu în toată ţara. Am trei ofiţeri decoraţi cu „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decoraţie de război, am toţi ofiţerii decoraţi, subofiţerii la fel, iar trupa (sergenţi, caporali, soldaţi) au peste 150 de decoraţi cu virtutea militară de război care-i echivalentă cu „Mihai Viteazul” pentru ofiţeri şi încă circa 400-500 cu alte decoraţii de război.

Am muncit, m-am sacrificat, dar m-am uzat aproape complet. Am slăbit, cred, circa 22 de kg şi am căpătat o sciatică la ambele picioare, aşa că abia aştept să vin acasă să mă duc la Herculane.

21 mai 1945

Ileana tatii scumpă,

Azi e ziua ta şi mă gândesc la tine. Îţi urez sănătate şi noroc în viaţă. Să creşti mare, să fii cuminte, să înveţi bine şi să nu uiţi niciodată că eşti româncă şi cu suflet românesc, să-ţi iubeşti ţara mai presus decât viaţa ta. Aceasta este urarea ce ţi-o face tatăl tău.

2 mai 1956

Un om când şi-a pierdut averea, serviciul etc. a pierdut foarte mult, când şi-a pierdut familia, prietenii, a pierdut extrem de mult, nici nu se poate spune în cuvinte cât a pierdut, dar când a pierdut moralul (echilibrul) a pierdut totul, se destramă şi cade şi firul vieţii se rupe.

Nu trebuie să te decepţionezi şi nici să te dezarmezi în faţa greutăţilor sau nemulţumirilor oricât de mari ar fi.

Noi trebuie să luăm lumea şi oamenii aşa cum sunt ei, nu cum am dori noi să fie, căci sunt mai mult răi decât buni, mai mult canalii decât de caracter, mai mulţi mincinoşi decât sinceri, mai mulţi hoţi decât cinstiţi, mai mulţi care siluiesc dreptatea, decât cei drepţi etc., în general mai mulţi imorali decât morali.

Aceasta fiind situaţia, noi totuşi trebuie să stăm între ei, fie că-i avem îndrumători, egali sau îi conducem şi marea înţelepciune este să ştim să înlăturăm, pe cât putem, răul când vine de la cei mai mari ca noi sau egali şi să nu-l facem celor mici şi nimănui, iar alteori să ne resemnăm când nu putem face altfel.

Sigur, când orice nemulţumire nu e dreaptă, suferim mai ales când se întâmplă să aibă consecinţe grele asupra noastră, dar nu trebuie să supraestimăm răul şi nici să-l subestimăm şi mai ales să avem marea înţelepciune de a înţelege filosofia vieţii: că totul trece şi se uită, adevărul mai curând sau mai târziu tot va ieşi la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei, iar omul să-şi păstreze nealterat echilibrul raţiunii clare, căci numai aşa se menţine şi echilibrul fiziologic şi prin asta sănătatea, buna dispoziţie, puterea de muncă, puterea de rezistenţă etc.

Un dezamăgit se pierde repede, fiindcă îşi pierde echilibrul judecăţii clare; numai cel cu echilibrul perfect rămâne tare în orice situaţie s-ar găsi, oricâte înfrângeri va suferi, dar mai târziu tot va triumfa şi atunci va simţi plăceri pe care nu la pot avea nemernicii care fac rău, indiferent pe ce treaptă a scării sociale se găsesc.

Viaţa e făcută s-o trăim, nu s-o pierdem şi nu trebuie să facem plăcere celor ce ne sunt împotrivă prin pieirea noastră sau prin supărarea noastră, ci trebuie să-i depăşim prin atitudinea noastră tare şi prin rezistenţa noastră la loviturile lor mişeleşti; fiindcă prin asta îi înfricoşăm mai mult, îi desperăm sau le producem supărări grele, tot datorită faptelor lor.

Gândiţi-vă la curba vieţii mele cu atâtea maxime şi mai ales minime şi vă veţi da seama cât de tare a fost echilibrul meu sufletesc: a fost de cremene şi înalt cât un munte şi n-a putut nimeni să-l dărâme şi nici nu-l va dărâma până voi închide ochii.

Dacă hoitul în momente extrem de grele părea că se clatină, sufletul (echilibrul raţiunii) l-a dominat, stăvilind orice pornire spre cădere, întărindu-l şi pe el cu forţa necesară să reziste.

Eu în viaţă n-am avut alt sprijin decât pe Dumnezeu şi munca mea.

Când s-a întâmplat ca munca mea să fie nesocotită sau subapreciată, eu deşi am fost nemulţumit, totuşi am rămas tare, gândind că cei care au făcut acest lucru, fie că l-au făcut inconştient, fie că au avut obligaţii să le facă din considerente meschine, legături etc., dar eu conştient de adevăr nu m-am lăsat prins de decepţii, ci din contră mi-au dat o forţă şi mai mare de a lupta şi de a învinge şi am triumfat.

Viaţa este aspră şi trebuie învinsă şi trăită şi să ne-o facem noi cât mai plăcută pentru sufletul nostru, căci destul ne-o amărăsc alţii.

Eu i-am ajutat pe toţi când am putut şi neamurile şi pe străini, iar recunoştinţă din partea lor nu cer, căci de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.

Doina Cornea

I-am auzit pentru prima oară numele la Europa Liberă, pe cănd eram elev de liceu. Profesoara de la Univeristatea Babeș-Bolyai din Cluj era una dintre vocile, din păcate puține, ale opoziției la politica lui Nicolae Ceaușescu. Memoriile pe care i le-a expediat în anii ’80 au fost strînse în volumul Scrisori deschise și alte texte, apărut în 1991 la Humanitas. M-am bucurat să o văd la televizor în zilele lui decembrie 1989, cînd făcea iarăși excepție printre atîția activiști de partid. A fost printre primii care s-au retras din FSN, încă din 23 ianuarie 1990, intuind parcursul grupării conduse de Ion Iliescu pînă la ceea ce înseamnă azi PSD. Mizeriile aruncate după această retragere ar necesita un proces separat de cele ale Revoluției și Mineriadei. Tot felul de oameni de bine o înfierau cu mînie proletară, ducînd calomnia la un nivel inimaginabil. Doina Cornea și-a continuat lupta pentru construirea unei societăți democratice în România, fără să urmărească vreun avantaj personal. A contribuit în 1991 la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației, însemnînd coagularea unei opoziții unite care avea să cîștige în 1996 alegerile locale, parlamentare și prezidențiale. Doina Cornea rămîne un reper în ceea ce privește verticalitatea și tenacitatea de a-și apăra și susține principiile, indiferent de consecințe. Distincțiile și premiile pe care le-a primit în România și în străinătate vin să recunoască meritele imense pe care Doina Cornea le-a avut în răsturnarea dictaturii comuniste. Dumnezeu să o odihnească în pace!

Regele

Regele Mihai a intrat în viața mea prin poveștile bunicilor și părinților. Apoi, prin cărțile de convorbiri cu Mircea Ciobanu, apărute la Humanitas și prin interviurile luate de Marilena Rotaru pentru TVR. De Paști, în 26 aprilie 1992, am fost și eu pe Calea Victoriei, sub balconul hotelului Continental, ascultînd cuvîntul Regelui și rugîndu-l să nu plece. L-am auzit spunîndu-ne Hristos a înviat! și i-am răspuns cu imensă bucurie Adevărat a înviat! În 19 noiembrie 2014, am fost împreună cu Felix la Palatul Elisabeta să-l sărbătorim. Nu știam atunci că era ultima apariție publică a Majestății Sale. Asăzi, Regele a murit. Din păcate, nu avem cui să-i strigăm Trăiască! Odată cu plecarea sa, pierdem un simbol, un reper pe care nimeni nu îl va putea înlocui vreodată. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Iustin Panţa sau echilibrul absent

Am aflat despre poezia lui Iustin Panţa din primul lui volum, „Obiecte mişcate”, apărut la Editura Eminescu în 1991. Cartea luase premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost alternanţa dintre poezie şi proză, cele două planuri ale textelor sale care se întrepătrund şi se completează ca instrumentele dintr-o orchestră. Partidele de coarde şi de alămuri cîntînd împreună o simfonie.

Odată cu apariţia celui de-al doilea volum, „Lucruri simple sau echilibrul instabil” (Editura Euphorion, Sibiu, 1992), se deschide ciclul „echilibrelor” lui Iustin Panţa. Continuat cu „Familia şi Echilibrul indiferent” (Editura Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1995) şi „Banchetul – echilibrul stabil” (Editura Albatros, 1998).

În întîiul cuvînt înainte al „Familiei”, Iustin Panţa justifică, în manieră ludică, amestecul de poezie şi proză prezent şi în acest volum: „Autorul acestor rînduri trebuie să ştii că, mai întîi de toate a dat viaţă unui puşti, unui puradel, acum de cîţiva anişori, a cărui îndeletnicire preferată este joaca nevinovată cu manuscrisele tatălui. Aşa că într-o bună zi, copilul a luat două manuscrise şi le-a amestecat după cum i-a fost voia. Ca dovadă şi cele două titluri ale cărţii: unul înainte de „şi” altul după „şi”. (...) Editorul, necitind, fireşte, manuscrisul, l-a trimis la tipar, bazîndu-se pe un oarecare prestigiu şi pe o şi mai oarecare omenie a autorului.” Iar în al doilea cuvînt înainte, îşi mărturiseşte profesiunea de credinţă: „Şi ca să revenim la literatură: mai pot exista cele două blocuri (militare, îmi iau libertatea s-o spun) dintre poezie şi proză? Eu cred că „războiul rece” a contenit şi pe tărîmul acesta. Cînd genul epic şi cel liric vor fi constrînse (constrînse? cine ştie, ele poate se atrag, se seduc de mult) să se împrietenească, nu va fi exclus mariajul lor, să copuleze deci – atunci fi-va de văzut: dolofani vor fi pruncii?”

Între timp, în 1994 apărea la Editura Litera volumul „Limitele puterii sau mituirea martorilor”, scris în colaborare cu Mircea Ivănescu, poetul, sibian şi el prin adopţie, căruia Iustin Panţa i-a datorat foarte mult.

„Manual de gînduri care liniştesc / Manual de gînduri care neliniştesc” (Editura Cartea Românească, 2000) este ultima apariţie editorială antumă a lui Iustin Panţa, victima unui cumplit accident rutier în toamna anului 2001, cînd încă nu împlinise 37 de ani.

Prima carte postumă a poetului este „Cealaltă obişnuinţă”, apărută în 2002 la Editura Dacia din Cluj, o selecţie care cuprinde şi ciclul inedit cu acelaşi titlu.

Anul trecut, Editura Vinea l-a omagiat pe poet printr-o antologie de autor în două volume care păstrează titlul volumului de debut, „Obiecte mişcate”. Astfel, poezia lui Iustin Panţa se impune definitiv în literatura română, împlinind proorocirea lui Mircea Martin de pe coperta cărţii de debut: „Un poet de care se va vorbi, sînt sigur, şi în mileniul următor.”

Lucrurile simple rămase în urma femeii iubite, eşarfa vişinie, bomboniera, vaza din sticla albă (leit-motive ale poeziei lui Iustin Panţa) te urmăresc mult timp după ce ai pus cărţile înapoi în bibliotecă. Îţi dai seama că-ţi lipsesc. Cum lipsesc şi cărţile pe care, probabil, le-ar mai fi scris.

Ianuarie 2004

Bicicleta lui Nicuță Tănase

              Am găsit zilele trecute, printre lucrurile scoase la vînzare de un pensionar care încearcă să mai cîştige un ban, o carte de Nicuţă Tănase. Se numea „Carte de explicare a viselor” şi părea la prima vedere o carte din domeniul astrologiei. Nu numai la prima vedere, atîta timp cît am găsit-o pe internet într-un site ce se ocupa tocmai despre această pseudo-ştiinţă. Numai cine nu a auzit de el ar crede că Nicuţă Tănase putea să scrie o carte „serioasă” despre vise.

            Am aflat despre numele lui citind, pe cînd eram elev în şcoala generală, o carte care m-a impresionat: „Răpirea ucenicului nevrăjitor”. Un amestec fermecător de intrigă poliţistă şi umor de calitate, ambalate frumos într-o poveste pentru copii. Am fost tentat să citesc şi cealaltă carte de Nicuţă Tănase pe care o aveam în bibliotecă şi am descoperit în lectura volumului „Fără minuni, Doamne!” plăcerea de a recunoaşte acelaşi stil sprinţar şi direct care te captivează încă de la primele rînduri.

            Mai tîrziu am găsit în anticariate alte două volume semnate de acelaşi autor: „M-am făcut... tată mare” şi „Fără înger păzitor”. Bucuria lecturii m-a cucerit din nou. Talentat pînă în vîrful creionului, reuşea de la primele pagini să-ţi capteze curiozitatea. Se întîmpla adeseori să nu mai laşi cartea din mînă. Stilul scriiturii sale, persiflant şi ironic, îl asemăna cu Ion Băieşu sau cu Radu Cosaşu (cu a sa cronică a lui Belphegor). Îmi amintesc şi de rubrica lui permanentă din ediţia de sîmbătă a „Informaţiei Bucureştiului”. Singurul ziar de prînz din perioada comunistă găzduia peripeţiile unei biciclete prin Bucureşti, povestite cu atîta talent narativ de Nicuţă Tănase. Era viaţa de zi cu zi observată cu umor şi cu duioşie, în contrast total cu „seriozitatea” articolelor politice şi sociale care înnegreau coloanele ziarului.

            Nu am reuşit însă niciodată să aflu ceva despre viaţa scriitorului, cu excepţia destăinuirilor din „Fără înger păzitor sau Cum am devenit scriitor”. Absent din viaţa publică, fără apariţii la televiziune, Nicuţă Tănase moare în 1986 la numai 62 de ani, într-o perioadă cînd cultul personalităţii atingea cele mai înalte culmi imaginabile şi cînd nu mai era permis nimănui altcuiva să fie omul zilei.

            După revoluţie, numele lui Nicuţă Tănase a fost uitat cu totul. Pe internet, în afara site-ului de astrologie, scriitorul mai este de găsit pe listele unor anticariate virtuale. Fără biografie, fără bibliografie. Un scriitor peste care s-a aşezat pe nedrept uitarea. Şi din literatura căruia, dacă se scutură zgura realismului socialist (inevitabilă pentru un autor provenit, totuşi, din mediul proletar), rezistă pînă astăzi pagini întregi. Cred că reeditarea unei cărţi cum ar fi „Fără minuni, Doamne!”, i-ar aduce postum noi generaţii de cititori.

            Dacă mă gîndesc cu nostalgie la perioada adolescenţei şi a primilor ani de studenţie, acest lucru i se datorează şi bicicletei fermecate a lui Nicuţă Tănase. De care mi-e dor şi pe care aş mai vrea s-o ascult povestind cu talent despre Bucureşti şi oamenii lui.

Octombrie 2003

Cum am ratat să văd Pulp Fiction

Cînd m-am întors din oraș nu era încă 11. Am parcat ca de-obicei pe locul meu și am urcat. Pe Pro TV începea Pulp Fiction. Filmul m-a prins de la primele scene. Tarantino era tare de tot. Dacă ar fi fost carte, aș fi spus că nu puteam s-o mai las din mînă. Aproape că nu auzeam zgomotul făcut de o alarmă auto. Cred că abia după un sfert de oră am deschis geamul cu gîndul de a striga și eu la zăpăcitul care nu cobora să o oprească. Surpriză! Dacia mea Nova avea un început de incendiu în zona radiatorului, iar oamenii care aveau mașinile parcate în apropiere începuseră să le mute. Am coborît într-un suflet, în protbagaj aveam un stingător, așa că în cîteva minute focul era doar o amintire. Numai că vecinii alertaseră între timp Pompierii, Poliția și Salvarea, așa că în scurt timp aveam să dau declarații despre  cum am stins focul și dacă am bănuieli că incendiul ar fi putut fi provocat de cineva. După ce s-au liniștit cu toții și m-am putut întoarce în casă, filmul se terminase. Urma să aflu ce aveau să facă Bruce Willis, Samuel L. Jackson, John Travolta și Uma Thurman altădată. A doua zi, a venit electricianul să se uite la mașină. A luat foc de la instalația electrică! Cine v-a lucrat aici? Nimeni, răspund, mașina e nouă, nu am avut probleme de genul acesta pînă acum. Tot lucru de mîntiuală fac și acum, după venirea francezilor! Greșiți, mașina e fabricată cu cîteva luni înaintea privatizării, încerc eu să-l informez. Ce, credeți că acum sînt mai breji? Tot la fel lucrează, au asta în sînge și Fane Tensiune își șterse fruntea de sudoare, semn că nu mai era nimic de lămurit în privința modului de lucru al muncitorului român.

Prin ţara cu vamă interioară

Glasul roţilor de tren începe să cînte în ruseşte imediat ce ai trecut Prutul la Ungheni. Elevatoare puternice, mînuite de DJ autohtoni cu funingine pe faţă, ridică vagoanele ca pe nişte discuri de vinil pentru a le reaşeza pe temelii mai solide, de fabricaţie sovietică. E ca şi cum ai intra într-un muzeu şi ţi se oferă papuci protectori. Nu să te protejeze pe tine, ci pardoseala şi covoarele.

Primele impresii le culegi încă de la plecarea din Bucureşti, cînd ţi se cere, în româneşte totuşi, biletul la urcarea în tren şi apoi îi auzi pe însoţitorii de vagon vorbind între ei ruseşte. Vagoanele ar vorbi între ele în aceeaşi limbă, aşa se mulţumesc doar cu inscripţiile în litere chirilice care le împodobesc. Geamurile din compartiment nu se deschid pentru ca nu cumva călătorii să se răzgîndească şi să facă vreun gest necugetat. Nu “e pericoloso sporgersi” pentru că pur şi simplu este imposibil. Doar pe culoar ne înghesuim la geamurile care se deschid după sistemul “unul da, unul nu”.

Odată trecut de vamă, ai senzaţia că te afli în aceeaşi ţară frumoasă. Dealuri molcome care te duc cu gîndul la poezia Anei Blandiana, pajişti pe care pasc cirezi de vite, mult verde proaspăt care îţi spală retina obosită. Satele basarabene nu diferă de cele din restul României. Aceleaşi case, aceleaşi unelte primitive cu care oamenii scot din pămînt hrana cea de toate zilele, aceeaşi sărăcie care se încăpăţînează să ne apese. Sapele cu care oamenii ieşiseră la munca cîmpului păreau a fi făcute toate din lemn.

Chişinăul e altfel. Oraş european prin amploare şi întindere, cu străzi fermecătoare în centru, cu bine şi rău, cu reconstruita clopotniţă a Catedralei, dar şi cu umbra lui Lenin din faţa sediului guvernului. Ştefan cel Mare te priveşte din toate părţile, şi de pe soclul statuii de la intrarea în parc, cît şi de pe toate bancnotele de lei moldoveneşti. Limuzinele pe care le vezi la tot pasul împînzesc oraşul cu aere şi fumuri occidentale. Privindu-le, nu ştii dacă n-ai trecut cumva printr-o uşă secretă în alt colţ al Europei.

Toţi basarabenii ştiu ruseşte. Nu toţi ruşii vorbesc însă româneşte. Dacă înscrisurile de tot felul sînt bilingve, se mai găseşte cîte un şofer de taxi cu care nu te poţi înţelege decît în limba celui mai puternic. În aceeaşi limbă se vorbeşte şi la posturile de radio care te însoţesc în călătoriile mai lungi sau mai scurte cu microbuzul. Şi este foarte ciudat să auzi nume proprii româneşti, cum ar fi Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrîn, deportate între cuvinte ruseşti.

Mergînd spre nord, dai însă peste nume cu sufixe identice în toate cele trei părţi ale Moldovei. Cosăuţi, Cernăuţi, Rădăuţi. Istoria aceasta nedreaptă nu a putut şterge şi rădăcinile comune. De sus, din cetatea Sorocii, privind Nistrul, îţi dai uşor seama că seamănă mult mai mult cu un rîu de frontieră decît Prutul.

Întorşi la Ungheni, reluăm procedura de aliniere la celălalt tip românesc de ecartament. Se vede că muncitorii sînt români, deşi au documente de identitate ale Republicii Moldova. Modul lor de lucru te face să te simţi acasă. Vameşii ieşeni controlează trenul de parcă ar avea informaţii că se transportă arme sau droguri. Zelul militar cu care îşi fac datoria ar împiedica şi o muscă să pătrundă pe teritoriul României fără încuviinţarea lor. Cînd se dă semnalul de plecare şi primeşti înapoi paşaportul, simţi durerea paginii pe care s-au impregnat cele patru ştampile de ţară românească.

Iunie 2003