Se afișează postările cu eticheta cronici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cronici. Afișați toate postările

luni, 24 noiembrie 2025

1994, o perspectivă


Am să punctez cîteva din ideile și poveștile care mi-au rămas în minte citind noul roman al lui Mugur Grosu, fără pretenția de a scrie o recenzie propriu-zisă. Este Anul Nou 1994, așteptînd In Utero să se nască, pe muzica ultimului album Nirvana înainte ca liderul trupei, Kurt Cobain, să se sinucidă în anul care începea. Dar nu despre muzicianul american va fi vorba, chiar dacă muzica lui se va mai auzi pe parcurs. Personajele principale formează un trio cvasiasexuat: naratorul, Miere, personajul feminin și Virgil, celălalt personaj masculin. Pianul ocupă treptat spațiul romanului, apar Harry Tavitian și Bach, chiar și Virgil cîntă la pian, așa că muzica rămîne în prim-plan. Mă așteptam ca Miere să invadeze pagina, dar îndrăgostirea se face mai încet și cu nuanțe mai reci decît credeam. Să zic că era frumoasă nu zic mare lucru. Nu e suficient. Miere și fiere. În capitolul despre Liceul de Marină, iese în evidență doamna Boss, profa de mate, cea pe care o desenase goală pe ultima pagină a caietului, la sfîrșit m-am întors să văd titlul capitolului și nu m-am mirat să văd că scrie: Doamna Boss. Apoi fuga din practica agricolă și întoarcerea la Miere pentru o experiență cvasierotică pe muzica lui Sade, despre care se spune că e cea mai potrivită muzică pentru a face dragoste. De altfel, prezența lu’ Miere aduce lumină (la lumière), deși în poze abia se întrevede, Miere, o umbră, se numește una dintre ele. Aici s-ar putea auzi Coralie Clement cu L’ombre et la lumière. Și totuși atît de cinematografică, ar fi filmul lu’ Miere (frații Lumière!). De ce se desparte de Miere?!, m-am întrebat fără speranța vreunui răspuns, nu știu cine mi-ar putea da unul care să mă convingă. Iată și o idee care ar putea sta la baza unei școli filosofice: scara la care se află cel ce-și cască gura să latre la univers: nimicnicia. Iar tratamentul traumagic apare ca un ritual de lepădare a copilăriei sau de încremenire a clipei. Fiecare capitol se termină cu cîte un poem, precedat ca un leit-motiv de cuvintele: Am scris mai apoi: un contrapunct poetic ca o cheie de boltă a întregului roman. Foarte bine creionat ca personaj este Ghelasie, călugărul care îi scoate din cap ideea monahiei, mult mai puțin uman decît Virgil păcătosul. Sfîrșitul capitolului 10 vorbește despre mineriada din septembrie 1991, iar începutul capitolului 11 despre vizita medicală pentru recrutare, măsurat și tranșat ca pe-o halcă de trimis la tocat. Întîmplarea face ca în septembrie 1991 să trec și eu prin aceeași vizită medicală, complet gol în fața unei comisii care a hotărît că sînt apt să-mi servesc țara cu arma în mînă. Apoi revenirea lui Miere, care unge fiecare pagină cu amintirea dragostei ei, chiar și în timpul aventurii naratorului cu Grațiela/Grația. Ultimul capitol ne duce înapoi la Revelionul anului 1994 cu care se deschide cartea. Poartă o haină nouă. Roșie. Roșu alungă necazul și ghinionul. N-a fost un an simplu, dar eram tineri, mai ales Mugur, așa că necazurile treceau mai ușor, viața era mai suportabilă. Am văzut cartea lîngă cea despre Celibidache în Humanitas Kretzulescu, semn că 1994 se va ecraniza, poate chiar de către autor, pe care-l știu pendulînd cu succes de public prin toate artele. Îi țin pumnii la a 39-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente europene dedicate romanelor de debut, Festival du Premier Roman de Chambéry din mai 2026, unde este nominalizat. Mugur Grosu, 1994. Cartea întâi, Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure.

 

sâmbătă, 25 octombrie 2025

Viețile domnului Lăzărescu

 


Tot fredonez în minte We Three, versiunea lui Paul Mc Cartney a cîntecului din 1939, de cînd am parcurs și ultima pagină a cărții. We three, we're all alone / Living in a memory / My echo, my shadow and me. Asta deși știu că Gelu Diaconu îl preferă pe John Lennon, dintre foștii membri Beatles. Romanul, scris acum zece ani și publicat abia acum, cînd a găsit oamenii potriviți să îl aprecieze la justa lui valoare, este despre această împărțire a personalității, despre oamenii pe care îi purtăm în interiorul nostru în diferite etape ale vieții, vîrste care devin, la rîndul lor, vieți de sine stătătoare. Cartea este un excurs prin labirinturile memoriei personajului principal, un bărbat trecut de 50 de ani, care încearcă să-și găsească rostul pierdut. Mizanscena este Bucureștiul ultimei jumătăți de secol, Gelu Diaconu ne conduce prin Drumul Taberei, Militari, Piața Romană, dar toate drumurile duc spre vila cu fronton triunghiular din Nicolae Iorga, vila cu pivniță, unde Lăzărescu cel mic și-a ascuns briceagul primit de la un necunoscut din subteranele orașului. Apoi se va juca cu mintea noastră și ne va purta printr-un carusel de întîmplări în care memoria și imaginația vor fi, pe rînd, la conducerea cursei. Nu vreau să vă stric surpriza și să vă spun cine va cîștiga pînă la urmă. Noi, care am trecut râul Lethe, Editura pentru Artă și Literatură, 2025.

marți, 10 septembrie 2024

Începuturile P.E.N. Club România

Cartea profesorului universitar Dan Horațiu Popescu, apărută în 2022 la Editura Universității din Oradea, este o premieră în cercetarea românească. Nimeni nu s-a ocupat pînă acum de istoria P.E.N. Club-ului român. O poveste captivantă care se citește ușor, ca un roman, cu personaje care mai de care mai interesante, începînd cu Marcu Beza, consulul general al României la Londra, cel care a înființat centrul român la numai un an după apariția celui Internațional. O contribuție importantă a avut Regina Maria prin eforturile de racordare a României la complexitatea vieții politice și culturale din Europa anilor interbelici (pag.15). Pe parcursul lecturii ne vom mai întîlni cu Catherine Dawson Scott, scriitoarea engleză care înființase P.E.N. Club în 1921 și cu John Galsworthy, primul președinte al clubului și viitor cîștigător al Nobelului pentru literatură. Dintre scriitorii români implicați în organizarea filialei române, se disting I. Al. Brătescu-Voinești, Vasile Pârvan, Emanoil Bucuța. Un caz aparte îl reprezintă Nicolae Iorga, deși primul român membru de onoare al P.E.N. Club-ului Internațional, a evitat să participe la dezvoltarea centrului român din considerente istorico-politice. În dedicația pe care Dan Horațiu Popescu a avut gentilețea să mi-o scrie pe pagina de gardă, vorbește despre această carte ca fiind prima parte a unei aventuri scriitoricești și de cercetare. Este un act de generozitate făcut P.E.N. Club-ului, istoriei literare și literaturii române în genere, pentru care toți cei interesați de aceste lucruri trebuie să îi fim recunoscători.



 

 

sâmbătă, 22 aprilie 2023

Solenoidul lui Mircea Cărtărescu

 


Mircea Cărtărescu îşi pune cititorii la încercare pe fiecare pagină din Solenoid. Începi lectura, te instalezi în ea ca într-un fotoliu confortabil şi după doar cîteva pagini te simţi ca Gheorghe Doja în scaunul de foc, aşa cum apărea în cartea de istorie de clasa a patra. Cartea depăşeşte graniţele literaturii. Este, pe alocuri, un labirintic tratat de ştiinţă al lui George Boole, tatăl misterioasei scriitoare E. Voynich, autoare a romanului Tăunul, al cărei cotor verde îl văd cu ochii minţii în biblioteca părinţilor. În alte seri, în care mă pierd cu totul între paginile romanului, trăiesc cu impresia că citesc Monografia metafizică a cartierului Colentina. Bănuielile că ar fi un tărîm fantastic mi-au apărut încă de la Mendebilul sau de la poemele din Dragostea, unde peste Bucur Obor şi peste magazinul Materna zburau impresionante zepeline. Mircea Cărtărescu coboară în această carte etaj după etaj, subsol după subsol, pînă în adîncurile fiinţei umane, refăcînd în sens invers ascensiunea nesfîrşită dintr-un pasaj al Orbitor-ului. Explorează la fiecare pas o lume aflată în descompunere, aşa cum este fabrica abandonată din apropierea şcolii sau preventoriul de tuberculoşi de la Voila. O explorează pentru a afla Răspunsul. Nu am trăit degeaba, îmi spun în fiecare clipă a vieţii mele, fiindcă n-am ajuns scriitor, fiindcă sunt un biet profesor de română, fiindcă n-am nici familie, nici avere, nici o noimă pe lume, sau fiindcă trăiesc şi am să mor printre ruine, în cel mai trist oraş de pe faţa pământului. Ci pentru că mi s-a pus o-ntrebare la care n-am aflat răspunsul, pentru că am cerut şi nu mi s-a dat, am bătut şi nu mi s-a deschis, am căutat şi nu am găsit. Iată ratarea care mă înspăimântă. Călătoria continuă.

Cînd revin să citesc din Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu, călătoresc în timp. Pînă la capătul Colentinei, lîngă Automecanica pe care o ştiu atît de bine. Tata şi-a reparat de cîteva ori Dacia acolo şi îmi amintesc foarte bine străduţa prăfuită pe care o luam pentru a intra în service. Toată Colentina, de fapt, îmi aminteşte de copilărie. O străbăteam fie cu tramvaiul 21, fie cu autobuzele 53 şi 55, pentru a ajunge în Voluntari, unde mama era medic. Intram deseori cu tata în magazinul filatelic de la Doamna Ghica şi întotdeauna cumpăram o serie nouă de timbre. Mergeam apoi în capătul opus al Colentinei, la Bucur Obor, unde dincolo de plictiseala cumpărăturilor (care cu timpul s-a transformat aproape într-o alergie), îmi plăcea foarte mult să casc gura la raionul de discuri. N-aş mai fi plecat de acolo niciodată.

Martie 2016 



miercuri, 30 noiembrie 2022

Bilili și Panait Istrati

 


Tata Mare se ridică în capul oaselor. Era de abia zece octombrie, cinci dimineața, și un frig de înghețau, cum se spune pe la noi, pietrele. Dar Tata Mare nu voia să aprindă focul în sobă. Învățase de la mumă-sa: focul se aprinde în ziua de treizeci noiembrie, în ziua de Sfântul Andrei, nu mai devreme, dar nici mai târziu. Nu-mi explic cum am ales să citesc cartea lui Andrei Crăciun chiar azi, deși o am în bibliotecă de astă-vară. Poate pentru că s-a lăsat frigul și aveam nevoie de cineva să mă încălzească. Și n-au fost puțini cei care m-au făcut să uit de toate și să mă las cuprins de poveștile minunate din această carte. Rînd pe rînd Bilili, Anna sau Pantelimon Octavia au băgat lemne în sobă cît să-mi ajungă toată iarna și poate și alte ierni, dacă ar fi să-mi văd și eu viitorul ca Panait Istrati. Prima dragoste a tinerei Marie-Louise Baud-Bovy, alintată Bilili, pentru scriitorul român întîlnit la Geneva este motorul acestei cărți. Dar și alte povești se întrepătrund, conducînd cititorul prin locuri în care descoperă o Europă dezorientată după primul război mondial. O să-i cunoașteți și pe Ștefan Gheorghiu, Nikos Kazantzakis sau Josué Jéhouda, cel cu un ochi de sticlă. Va fi o călătorie tare frumoasă, vă asigur de asta! Bilili de Andrei Crăciun, Editura Paralela 45, Colecția Prima Dragoste, coordonată de Diana Iepure, 2022.

marți, 8 martie 2022

Oameni mari și mici



Prozele scurte din Poem cu oameni mari și mici, cartea semnată de Ramona Micu, apărută în 2021 la Casa de Pariuri Literare, cuceresc de la primele pagini. Este atîta naturalețe în firul poveștilor, încît simți nevoia să împărtășești bucuria lecturii cu cei dragi de lîngă tine, așa cum am făcut eu cu Diana, căreia i-am citit fragmentele care m-au impresionat cel mai mult. Personajele sînt foarte puternice, se iau la trîntă cu viața și durerile ei, fie că este vorba de copii sau bătrîni. Întîlnim un bestiar extrem de divers, oameni-pietre, cu privirea tăioasă, oameni-flori, cu zâmbet larg și miros de primăvară, oameni-stâlpi, impasibili, cum îi numește chiar Ramona Micu, oameni pe care i-am întîlnit de multe ori în viața reală. Minunate sînt povestirile în care se strecoară cu atîta firesc fantasticul ca în Misterioasa dispariței a fetei cu ochii verzi, cele în care umorul amintește de sitcomurile americane ca în Ați sunat la numărul 07xx sau cele în care tragicul este atît de bine temperat, încît nu cade în melodramă nicio secundă ca în De rămas-bun. Stilul acestui volum aparține cu siguranță unui scriitor format, care cu această carte de debut mă face pe mine ca cititor să am așteptări foarte mari de la următoarele cărți pe care, cu siguranță, le va scrie Ramona Micu.

duminică, 23 mai 2021

Iustin

 

Acum vreo 25 de ani, cînd m-a întrebat Mariana Marin ce poeți contemporani îmi plac, primul nume care mi-a venit în minte a fost Iustin Panța. O să-i spun lui Iustin că are un admirator la București, mi-a răspuns ea zîmbind. N-am avut ocazia să-l cunosc decît prin cărțile sale, pe care le căutam în librării imediat ce aflam că au apărut. Știam de prietenia care îl lega de Alexandru Uiuiu, așa că m-am bucurat mult cînd am participat la lansarea cărții Iustin, pe care prietenul lui i-a dedicat-o, o proză despre o poezie, carte apărută în 2017 la editura Charmides. 

Ar fi prea puțin spus că este o carte despre prietenie, povestea unei prietenii care urma să fie pilduitoare, așa cum mi-a scris Alexandru Uiuiu în dedicația de pe prima filă a cărții. Iustin este un personaj extrem de viu, accidentul, de la care se vor împlini în septembrie 20 de ani, este doar un vis urît, discuțiile lor nesfîrșite nu vor putea fi întrerupte de nimeni și de nimic. Am rămas după închiderea cărții, La Garaj, cu coatele pe bar, ascultîndu-i cum fac schimb de cuvinte, părtaș la o poveste care va dura cît literatura.



marți, 11 mai 2021

Făpturile matematicii la Petre Sergescu

Petre Sergescu (1893-1954) a fost un matematician român, prea puțin cunoscut astăzi, în ciuda faptului că a fost renumit în comunitatea științifică europeană. Profesor universitar la Cluj, fondator al revistei Mathematica, organizator al primului congres al matematicienilor români, membru corespondent al Academiei Române, se exilează în 1946 la Paris, împreună cu soția sa, scriitoarea și jurnalista poloneză Marya Kasterska. Personalitatea matematicianului este rememorată în volumul Petre Sergescu și Gândirea matematică, apărut în 2018 la Editura Eikon într-o ediție îngrijită de Magda Stavinschi, care îl prezintă cititorului de astăzi într-o cuprinzătoare biografie. Tot în prima parte a cărții apar evocări ale contemporanilor lui Petre Sergescu, traduse din limba franceză de Dionisie Craifaleanu (1928-2018), unchiul meu care s-a stins din viață la puține zile după apariția cărții (soția lui și mătușa mea, Măriuca Hălălău-Craifaleanu, era fata surorii lui Petre Sergescu, Mioara Sergescu-Hălălău). 

Gândirea matematică, lucrare premiată în 1928 de către Academia Română, este reprodusă în partea a doua a volumului. Redenumind noțiunile făpturi matematice, Petre Sergescu face o declarație de dragoste unei științe în aparență rece și abstractă, dar care în ochii lui capătă viață și ne ajută să-i înțelegem importanța în evoluția societății omenești din antichitate și pînă astăzi. Cu alte cuvinte, matematica are ca obiect de studiu făpturile abstracte care formează substratul comun al întregii firi și, deci, al întregii științe. Cartea este un lung excurs care trece de la Euclid și Newton la Descartes, Pascal și alte minți luminate, ajungînd pînă la Cauchy, Laplace sau Fourier, personaje care fac credibilă povestea transformării matematicii de-a lungul secolelor și îl confirmă pe autor ca pe un specialist în istoria științei. Volumul se adresează, așadar, nu numai pasionaților și cunoscătorilor de matematică, dar și celor interesați de evoluția ideilor științifice și filosofice pe drumul lung al cunoașterii.



joi, 26 noiembrie 2020

De două ori Gelu Diaconu

 

Am avut o vacanță de iarnă în care am călătorit. Cu gîndul, prin Bucureștiul anilor '30, '40 și '90 ai secolului trecut. Ghizi mi-au fost Gelu Diaconu și romanul lui, Sebastian, apărut în 2018 la editura Cartier. Deși de dimensiuni mari (are peste 600 de pagini), odată intrat în poveste, cititorul de cursă lungă va găsi multe pagini de răsfăț intelectual. Cel mai reușit personaj mi se pare Paul Sterian, în biografia căruia l-am citit printre rînduri chiar pe Gelu. Cele două fire narative, care își predau ștafeta unul altuia ca într-o cursă atletică, țin trează atenția cititorului tocmai prin această alternanță, care potențează momentele importante ale acțiunii. Este o carte despre vremuri care se pot întoarce oricînd, despre oameni și slăbiciunile lor, despre dragoste și despre speranță. Sebastian poate fi oricare dintre noi, atîta timp cît vom îngădui prezența răului în imediata noastră apropiere. Dincolo de latura sa istorică, romanul lui Gelu trebuie să fie citit ca o pledoarie pentru alteritate, într-o lume tot mai intolerantă.

13 ianuarie 2019


Am citit manuscrisul volumului Mother al lui Gelu Diaconu în vara lui 2015 şi prima impresie a fost foarte bună. Un roman-poem așa cum este și Frigul lui Mihai Ignat. Trimiterile la Pink Floyd şi Beatles se împletesc firesc cu propria poveste. Mi-a plăcut oximoronul dintre apelativul Mami şi duritatea personajului. Replicile ei, în propoziții scurte, sună ca niște sentințe. Au un ritm sacadat, de mitralieră. Dealtfel, mama, la fel ca personajul din The Wall, transcende granița unui părinte autoritar, este simbolul unui sistem care te strivește încă din copilărie doar pentru că te iubește și îți vrea binele. Un Big Brother sau, mai bine spus, Big Mother. Această primă secțiune te năucește. Suficient de mult, ca în partea a doua, fata cu părul verde să-ți sucească de tot mințile. Și apoi să te lase. Așa cum o să facă și Lucy. Iar vocile care rîd tot timpul pe fundal ca un grup feminin de backing vocals întregesc un tablou terifiant. Odată cu intrarea în capitolul 4 (reality bites), coborîm în adîncurile realității, acolo unde ajungem pe culmile deprimării. Eu, unul, m-am simțit mai bine in the sky with diamonds. Gelu Diaconu, Mother, Paralela 45, 2018.

13 martie 2019


luni, 4 mai 2020

Real și imaginar la Vitalie Ciobanu


Prozele scurte din volumul Zilele după Oreste, apărut la Humanitas în 2019, mi-au dezvăluit un Vitalie Ciobanu diferit de cel care scrie cele mai lucide analize ale vieții politice din Basarabia. Prozatorul se simte ca peștele în apă imaginînd povești și construind personaje într-adevăr memorabile, așa cum scrie pe coperta a patra a cărții. Sînt oameni care tînjesc după plecare ca Ilona, care mi-a amintit de personajul cu același nume din Pădurea spînzuraților, scriitorul Radu Baltazar și aventura lui nocturnă cu taxiul sau Costică Vizir care visa cu ochii deschiși la America. Sînt apoi cei care chiar pleacă așa ca Oreste, profesorul de estetică devenit dughenar de antichități, Alexandru Palade, bătrînul traducător al lui Llosa sau Justin, tînărul plecat într-o croazieră exotică în care îi atrage și pe prietenii lui. Destinul tuturor acestora ridică un nor de tristețe care plutește deasupra celor șapte proze, semn că realitatea se strecoară hoțește în lumea imaginară a literaturii și ne amintește de vechiul dicton grecesc, Panta rhei.

miercuri, 8 aprilie 2020

Atelierul lui Brâncuși


Circulă în aceste zile de izolare multe invitații de a vizita muzee. Eu vă propun să vizitați un atelier. Cel din Paris, al lui Brâncuși. Veți avea ocazia să petreceți în Impasse Ronsin cîteva ore în preajma unui geniu. Veți vedea cum se naște zborul dintr-o bucată de piatră, o să asistați la punerea în scenă a procesului pe care Brâncuși l-a intentat statului american în 1927 și o să-l însoțiți în vizita la Tîrgu Jiu unde, alături de Arethia Tătărăscu, soția prim-ministrului de la acea vreme, va pune la punct toate detaliile pentru ridicarea ansamblului Monumentul Eroilor. O să vă întîlniți și cu alți mari artiști, cum sînt Amedeo Modigliani, James Joyce, Ezra Pound, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Maria Tănase. Toate aceste daruri vă sînt oferite de Moni Stănilă, autoarea biografiei romanțate Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărută anul trecut la Polirom. Notițele de jurnal, adevărate contrapuncte ale poveștii, ne demonstrează că Moni Stănilă este, înainte de toate, poetă. Așa cum poet este, de fapt, și Brâncuși.

luni, 30 martie 2020

Caragiale în direct


Am citit prima carte din noua colecție de biografii romanțate ale unor celebri oameni de cultură români, apărută la Polirom. Am început cu Caragiale, pe care îl iubesc din copilărie. Bogdan-Alexandru Stănescu îl iubește cu siguranță și el. Caragiale. Scrisoarea pierdută, cartea publicată anul trecut, este o minunată dovadă. Scrisoarea pe care Caragiale i-ar fi adresat-o lui Paul Zarifopol, dar care nu ar mai fi fost trimisă niciodată, este pretextul perfect pentru BAS să facă o radiografie a vieții scriitorului, punîndu-se atît de bine în pielea lui, că am avut multe momente cînd eram convins că citesc chiar rîndurile lui Caragiale. Multe portrete memorabile, cum sînt cele ale lui Eminescu sau Mateiu Caragiale, multe pagini de un umor spumos și ironie vitriolantă definesc o carte reconfortantă, după a cărei lectură, cititorii de orice vîrstă vor redescoperi actualitatea literaturii lui Caragiale și vor descoperi, dacă nu au făcut-o pînă acum, mîna sigură de prozator a lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

duminică, 15 martie 2020

Omul cu fluier


Cine l-a văzut pe Călin Torsan pregătindu-și instrumentele de suflat înaintea unui concert, știe cîtă pasiune există în acele gesturi. Așa cum colegii lui de trupă, Marina Pingulescu, Andrei Bălan sau Alexandru Hegyesi, își acordează viorile și chitarele, Călin parcă își pregătește copiii pentru școală, asigurîndu-se că arată perfect atunci cînd ies pe ușă. Se vede că e un mețeriaș. Spectacolul începe înainte să se audă primele note. Fluierul este pentru el un prieten, pe care l-ar cinsti oricînd cu un păhărel de răchie sau de lapte bătut, așa cum a văzut că fac fluierașii de pe la stînele din Ardeal. Omul cu fluier, carte apărută la editura Martor în 2017, nu este doar o istorie a instrumentelor muzicale cu care omul s-a însoțit prin viață din zorii antichității sau o istorie personală a muzicantului Călin Torsan. Cartea de față este o excursie minunată prin toată lumea, de la Istanbul la Nagoya, trecînd prin Hamelyn sau Maastricht. Este memorabilă întîlnirea cu bătrînul japonez ce construia fluiere, care încîntat de colecția lui Călin îi trimite băiatului de dincolo de dealuri un instrument ieșit chiar din mîna lui. Aproape fantastică este și întîmplarea cu orbul din Istanbul a cărui lamentare fermecătoare din fluier îl duce la câțiva pași de podul peste strâmtoarea unde, ca două femei curioase, Europa și Asia se înghesuiau să pipăie metrajul bleumarin al panglicii de apă, fluierătoarea însăilată din două materiale diferite părea simbolul bun de pus pe efigia cetății. Călătoria ne poartă și prin literatura română și cea universală, de la poezia populară pînă la Caragiale, Macedonski, Arghezi sau Bacovia și de la Homer pînă la Rabelais și Turgheniev. Completarea grafică a textului cu fotografii din Arhiva de imagine a Muzeului Național al Țăranului Român și cu ștampile și desene alese de Cosmin Manolache întregește volumul. Îi știam umorul fin din Ulcele pe uluci, miniaturile cu smalțul la vedere apărute în 2015 la Casa de Pariuri Literare. Aici am descoperit pasiunea cercetătorului și a colecționarului de sunete, a omului care indiferent dacă face muzică sau literatură, o face cu dăruire. Ca să-l întrebi de sănătate, caută omul pe la casa lui. Dacă vrei să afli despre fluiere, mai nimerit este să le găsești în cântece. Acest volum nu bate la porți de teama ivărului. N-a întrebat nimic pe nimeni. Nu este tratat de muzică. Între copertele sale mijesc ochii mai multor cărți pe unde fluierul și-a nimerit popasul. Aici se poate citi cum s-a mai scris despre. Omul și trișca lui – sistem. Brânză cu roșii – alt sistem. Nu mai e loc, adică, de altceva. Se poate, cu fluierul la brâu, răzbi prin veacul de singurătate.


marți, 22 octombrie 2019

Pădurea spînzuraților sau Cum să faci un spectacol poetic, dramatizînd un roman


Festivalul Național de Teatru, aflat în plină desfășurare la București, propune printre multele spectacole obligatoriu de văzut, adaptarea pentru scenă a romanului Pădurea spînzuraților. Am văzut spectacolul la începutul acestui an și am rămas impresionat. Timp de trei ore și jumătate am trăit acțiunea de pe scenă ca și cum aș fi fost personaj în piesă. Am scris atunci următorul text:

Liviu Rebreanu revine la Teatrul Național, acolo unde a fost în două rînduri director, cu un spectacol gîndit de Radu Afrim. Un experiment-eveniment dus de multe ori la limita suportabilității, prin care toți cei implicați în realizarea lui celebrează centenarul cu rafinament și inteligență. Aflat la granița dintre arte, ne oferă un amestec de teatru, poezie și dans, cu efecte vizual-sonore multimedia.

Excelentă ideea unui dialog între Apostol Bologa și conștiința lui, o partitură interpretată la patru mîini de Alexandru Potocean și Marius Manole. Ei dau substanță unui personaj complex, în care lupta dintre datoria de militar și frățietatea cu soldații români din tabăra adversă este cheia de boltă a romanului. Am intuit trimiteri discrete atît la Portretul lui Dorian Gray, cît și la personajele shakespeariene.

Original este personajul generalului Karg, prototipul militarului sever, fără sentimente și emoții, care apare ca o uniformă fără cap. Istvan Teglas, cel care îi dă viață și locotenetului Varga, susține rolul printr-o voce puternică și memorabilă. Face, de asemenea, un rol bun Richard Bovnoczki, chiar dacă am avut de-a lungul spectacolului tentația de a-l compara cu Liviu Ciulei, un căpitan Klapka greu de egalat.

Ca în orice război, prezența feminină din spatele frontului are importanța ei. Mama lui Bologa, jucată impecabil de Natalia Călin, adolescenta Ilona, personaj susținut de jocul inteligent al Ralucăi Aprodu și frivola Marta (Ada Galeș). Ca emoție, deasupra tuturor, Teodora Purja și doinele ei răscolitoare.

Scenografia lui Cosmin Florea completează jocul actorilor, amplificînd momentele de tensiune, așa cum sînt trunchiurile de copaci care coboară în scenă și se transformă în clopote. De altfel, decorurile sînt, în multe dintre scene, ele însele personaje. Cum ar fi casa care însoțește tot spectacolul, mai întîi bar unde se distrează adolescenții de azi (și numit The Hanged!), apoi casa părintească din Parva și casa groparului din Lunca, tatăl Ilonei. Sau chipul lui Dumnezeu de pe acoperișul casei, care tutelează partea a doua a spectacolului.
           
Tehnologia secolului XXI apare la scenele de interior, cînd pe un ecran mare putem vedea și asculta jocul actorilor ca la cinema. Tocmai această imagine, interpusă între actori și public, duce la o intimitate mai mare cu trăirile personajelor, replicile lor fiind de multe ori spuse doar din priviri. Imaginile alb-negru ne duc cu gîndul la fimul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes în 1965.

Radu Afrim a ales și universul sonor care ne însoțește pe durata întregului spectacol. Teodora și Lenuța Purja, rapsozi populari din Bistrița-Năsăud, județul natal al lui Rebreanu, interpretează niște doine cutremurătoare, așa cum am mai ascultat în expoziția itinerantă organizată de Muzeul Memoriei, înregistrări din tranșeele primului război mondial.

Trimiterile la actualitate punctează cînd și cînd, așa cum se întîmplă cu imaginile de la mitingul din 10 august 2018, aducîndu-ne aminte că istoria se repetă mereu. Iar la sfîrșit plutește peste întrega sală întrebarea: Încotro mergem?, însoțită de imaginea lui Iisus care închide ochii. Un spectacol extrem de intens emoțional despre care se va vorbi cu siguranță ani de zile. O candidatură serioasă la apropiatele premii UNITER.

P.S. La premiile UNITER din mai, Natalia Călin a fost aleasă Cea mai bună actriță în rol secundar, Alexandru Potocean a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal, Cosmin Florea a fost nominalizat la categoria Cea mai bună scenografie, iar întregul spectacol Pădurea spînzuraților a fost nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol. 

joi, 14 august 2014

Matei Brunul




Romanul lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2014, colecţia Top 10+) ar putea fi asemuit cu o matrioşkă. O matrioşkă-marionetă în care fiecare manevrează şi este manevrat la rîndul lui de altcineva. Destinul celui născut dintr-o mamă italiană şi un tată român este determinat de capriciile istoriei de la jumătatea secolului trecut. Cu o pierdere de memorie care îi şterge douăzeci de ani din viaţă, de parcă cineva […] i-ar fi tăiat cu un satîr, aşa, o bucată de viaţă. Dar nu oricum, ci la milimetru, ca un măcelar priceput. Harşt, douăzeci de ani de viaţă, să-i porţi sănătos pe ceilalţi, pe-ăştia-i folosim noi, c-avem nevoie. Este un fragment din monologul tovarăşului Bojin, unul dintre marionetiştii marionetistului, alături de Eliza. Ei semnifică atotputernicia statului reprezentat de Partid şi de Securitate, care îi asigură protecţie, o casă, un loc de muncă şi chiar dragoste. Încercările lui Bruno Matei să se redescopere pe sine însuşi ne plimbă prin penitenciarele comuniste din Peninsulă, de la Galaţi sau de la Iaşi. Aici întîlnim bestii ale reeducării după modelul Piteşti sau gardieni omenoşi ca nea Zacornea. Matei Brunul pluteşte adeseori deasupra naraţiunii ca o fiinţă misterioasă. Îmi aduce aminte de Oskar Matzerath, eroul lui Günter Grass din Toba de tinichea, doar că Matei Brunul străbate viaţa alături de Vasilache, păpuşa făcută din lemn şi cîlţi, mai umană decît mulţi oameni.