Trei zile care mi-au schimbat lumea

 

21 decembrie 1989

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă, i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

 

22 decembrie 1989

În autobuzul 100, un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki despre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani şi trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

 

23 decembrie 1989

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.

Fluture pe perdea

 

Bună seara! Am alcătuit o antologie din poemele dumneavoastră cîntate. M-aș bucura să vă dau mai multe detalii pe email. Așa îi scriam în decembrie trecut lui Alexandru Andrieș, aruncînd un fel de message in a bottle în cutia poștală a paginii sale de autor. Nu mă așteptam la un răspuns atît de prompt, știind că, de regulă, pe aceste pagini artiștii intră rar sau deloc și sînt alții care se ocupă de relația cu fanii. Alexandru Andrieș este un altfel de artist (dacă mai era nevoie de vreo dovadă în plus), este generos, cald și extrem de politicos (n-am reușit să-l fac să mă tutuiască). Am început atunci o corespondență care durează pînă astăzi, cînd i-am scris cu bucurie că antologia Fluture pe perdea este gata. Am mai adăugat multe poezii în acest timp, am purtat și un dialog care va apărea în a doua parte a volumului, iar pentru cea de-a treia secțiune am invitat personalități ale societății românești să scrie despre arta lui și despre cum le-a influențat aceasta în diverse etape ale vieții. Mă bucur mult că am adunat atîtea povești frumoase care vin să depună mărturie despre un om și un artist de excepție. Au scris, răspunzînd invitației mele, Andrei Crăciun, Mircea Ignat, Gelu Diaconu, Petru Andriesei, Paul Cernat, Florin Dumitrescu, Lucian Boariu, Ștefania Mihalache, Ioana Palicica, Octavian Soviany, Sergiu Mitrofan, Ada Milea, Valentina Butnaru, Iulia Georgeta Popescu, Valentin Protopopescu, Irina Georgescu-Groza, Dan Amariei, Florian Lungu, Dan Mircea Cipariu, Berti Barbera, Victor Panfilov, Bogdan Crețu, Doru Ionescu, Corina Bernic-Heiberger, Robert Șerban, Răzvan Țupa, Daniil Iacșa, Cristina Bogdan, Mugur Grosu, Monica Tonea și Cătălina Bălan. A ieșit o carte minunată, care va apărea în toamnă la Editura Paralela 45, o carte pe care Alexandru Andrieș o merită cu asupra de măsură.

Electrecord 90

 

Prin 1993 sau 1994, îmi amintesc că la magazinul Simfonia se făcea o lichidare de stoc din depozitul Electrecord, ultimele discuri de vinil lăsînd loc mai modernelor CD-uri aflate în plin avînt. Am reușit atunci să-mi iau Concertul pentru două viori de Bach, în interpretarea lui David și Igor Oistrach, disc pe care îl căutam de multă vreme. Magazinul, aflat lîngă librăria Eminescu, s-a închis în scurt timp, iar despre Electrecord nu știu să mai fi scos viniluri, ultimul pe care l-am cumpărat eu fiind un Best of al lui Alexandru Andrieș.

Electrecord mi-a devenit prieten din 1978, cînd am primit de la Moș Crăciun un pick-up polonez Unitra. În acea perioadă, părinții cumpărau discurile și așa mi s-a format gustul atît pentru muzica modernă, cît și pentru cea clasică. Datorită lor, dar și Electrecordului i-am putut asculta acasă pe Valentin Gheorghiu, Silvia Marcovici, Radu Lupu sau Dan Grigore, să-i văd cu ochii minții dirijînd pe Ionel Perlea sau pe George Georgescu. Dar și pe Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, The Tumbleweeds (o trupă olandeză de country). Tot atunci am descoperit corul Madrigal și minunata muzică medievală în care mare maestru era Palestrina. Unul dintre primele discuri de muzică românească a fost al lui Mircea Vintilă, țin minte că tot fredonam prin casă Bade Ioane. 

După ce am intrat la liceu, am început să cumpăr discuri singur și să-mi alcătuiesc o colecție valoroasă de rock românesc. Primul dintre ele, Pseudofabulă, al celor de la Roșu și Negru, apoi Iris, Compact, Celelalte Cuvinte, Sfinx, Post Scriptum, colecția de Formații Rock, iar după Revoluție reeditarea LP-urilor Phoenix. Am devenit fan de la primul lui disc, Interioare, al lui Alexandru Andrieș, știu și astăzi, muzică și versuri, albumul cap-coadă. 

Așa că îmi pare tare rău că nu am putut ajunge sîmbătă cînd s-a lansat cartea Electrecord 90 de ani. Cordul muzicii românești, apărută la Casa de Pariuri Literare și cooordonată de Doru Ionescu. Mi-ar fi plăcut să văd studiourile unde celebrul maestru de sunet Freddy Negrescu înregistra cele mai bune voci din muzica românească, inclusiv studioul Tomis care astăzi îi poartă numele. Pentru că Electrecord este un brand cultural nu numai de București, ci al întregii Românii.

Ceea ce nu ni se poate lua

 

M-am convins încă o dată aseară că muzica este una dintre cele mai minunate forme de manifestare ale umanității, ea transmite stări care rămîn cu noi pînă la sfîrșit, ne dă ceea ce nimeni nu ne poate lua niciodată. Concertul susținut de London Philarmonic Orchestra la Sala Palatului în cadrul Festivalului George Enescu a fost de o frumusețe inegalabilă. Muzicienii conduși de Edward Gardner au transmis atîta bucurie sălii, cum numai marii artiști o pot face. Uvertura operei Tannhäuser de Wagner, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră de Enescu, avându-l ca solist pe Nicolas Altstaedt și Simfonia a doua de Sibelius au fost interpretate exemplar, atingînd perfecțiunea. Au fost și bisuri, mai întîi un dialog al violoncelelor în care l-am recunoscut pe Bach, Kristina Blaumane alăturîndu-i-se lui Nicolas Altstaedt într-un moment în care emoția a atins limita cerului, iar în finalul concertului, Dansul ungar nr. 5 de Brahms a încununat cum nu se poate mai bine o seară încîntătoare.

Cartea cu tați

 

Am răspuns cu entuziasm invitației primite de la Robert Bălan, inițiatorul proiectului, și mi-am povestit aventura de a fi tată în această splendidă carte, apărută la editura Trei. Douăsprezece proze și o piesă de teatru vă spun experiențele de viață ale autorilor, cu sinceritate, umor și duioșie. Nu numai pentru că mă laud și eu cu copiii mei, vă recomand călduros cartea, veți petrece clipe minunate în compania ei.

Poeți În Cântători

Am postat pe canalul meu de Youtube o înregistrare de la lectura pe care am avut-o la Trei Bețivi Bar în data de 18 decembrie 2019, alături de violonista Marina Pingulescu, în cadrul evenimentului Poeți În Cântători, organizat de Călin Torsan.

https://www.youtube.com/watch?v=8NBuomDaAL8

Observator Cultural la 20 de ani

Observator Cultural împlinește la sfîrșitul lunii 20 de ani. În tot acest răstimp și-a cîștigat prestigiul unei publicații în care echilibrul și măsura au fost principiile pe care toți jurnaliștii care scriu în paginile revistei le-au respectat. Observator Cultural nu este doar o publicație care semnalează cele mai importante evenimente din spațiul cultural românesc, este și o tribună unde se dezbat cele mai importante idei din societatea românească. Premiile Observator Cultural, decernate în cadrul unei Gale care se desfășoară de obicei la Teatrul Odeon, au devenit repere ale anului cultural. Proiectul Observator Lyceum atrage an de an tot mai mulți elevi într-o campanie de promovare a lecturii și a scriitorilor români contemporani în școli. Scopul nostru este să zgîlțîim inerția, să stimulăm competiția culturală, să axcționăm pe termen mediu și lung în sensul schimbării mentalității generale, scrie Carmen Mușat pe coperta a patra a volumului Spiritul critic în acțiune. Observator cultural 4x4, apărut în 2016 la Casa de Pariuri Literare, datorită editorului un cristian. Tot un cristian a fost și producătorul filmului documentar 10xObservator Cultural. O istorie a revistei Observator Cultural, apărut în 2013. Au fost 20 de ani rodnici și dacă astăzi, societatea românească a făcut pași importanți în direcția democrației liberale de tip occidental, acest lucru i-l datorăm și acestei construcții culturale de mare ținută intelectuală cum este săptămînalul Observator Cultural. La mulți ani!

Poeți În Cântători

Pe 18 decembrie, seara la 8, vă aștept la Trei Bețivi Bar, la un recital de poezie și muzică, împreună cu violonista Marina Pingulescu. Sper să iasă un performance care să vă încălzească într-o seară rece de decembrie.

Pădurea spînzuraților sau Cum să faci un spectacol poetic, dramatizînd un roman

Festivalul Național de Teatru, aflat în plină desfășurare la București, propune printre multele spectacole obligatoriu de văzut, adaptarea pentru scenă a romanului Pădurea spînzuraților. Am văzut spectacolul la începutul acestui an și am rămas impresionat. Timp de trei ore și jumătate am trăit acțiunea de pe scenă ca și cum aș fi fost personaj în piesă. Am scris atunci următorul text:

Liviu Rebreanu revine la Teatrul Național, acolo unde a fost în două rînduri director, cu un spectacol gîndit de Radu Afrim. Un experiment-eveniment dus de multe ori la limita suportabilității, prin care toți cei implicați în realizarea lui celebrează centenarul cu rafinament și inteligență. Aflat la granița dintre arte, ne oferă un amestec de teatru, poezie și dans, cu efecte vizual-sonore multimedia.

Excelentă ideea unui dialog între Apostol Bologa și conștiința lui, o partitură interpretată la patru mîini de Alexandru Potocean și Marius Manole. Ei dau substanță unui personaj complex, în care lupta dintre datoria de militar și frățietatea cu soldații români din tabăra adversă este cheia de boltă a romanului. Am intuit trimiteri discrete atît la Portretul lui Dorian Gray, cît și la personajele shakespeariene.

Original este personajul generalului Karg, prototipul militarului sever, fără sentimente și emoții, care apare ca o uniformă fără cap. Istvan Teglas, cel care îi dă viață și locotenetului Varga, susține rolul printr-o voce puternică și memorabilă. Face, de asemenea, un rol bun Richard Bovnoczki, chiar dacă am avut de-a lungul spectacolului tentația de a-l compara cu Liviu Ciulei, un căpitan Klapka greu de egalat.

Ca în orice război, prezența feminină din spatele frontului are importanța ei. Mama lui Bologa, jucată impecabil de Natalia Călin, adolescenta Ilona, personaj susținut de jocul inteligent al Ralucăi Aprodu și frivola Marta (Ada Galeș). Ca emoție, deasupra tuturor, Teodora Purja și doinele ei răscolitoare.

Scenografia lui Cosmin Florea completează jocul actorilor, amplificînd momentele de tensiune, așa cum sînt trunchiurile de copaci care coboară în scenă și se transformă în clopote. De altfel, decorurile sînt, în multe dintre scene, ele însele personaje. Cum ar fi casa care însoțește tot spectacolul, mai întîi bar unde se distrează adolescenții de azi (și numit The Hanged!), apoi casa părintească din Parva și casa groparului din Lunca, tatăl Ilonei. Sau chipul lui Dumnezeu de pe acoperișul casei, care tutelează partea a doua a spectacolului.

           

Tehnologia secolului XXI apare la scenele de interior, cînd pe un ecran mare putem vedea și asculta jocul actorilor ca la cinema. Tocmai această imagine, interpusă între actori și public, duce la o intimitate mai mare cu trăirile personajelor, replicile lor fiind de multe ori spuse doar din priviri. Imaginile alb-negru ne duc cu gîndul la fimul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes în 1965.

Radu Afrim a ales și universul sonor care ne însoțește pe durata întregului spectacol. Teodora și Lenuța Purja, rapsozi populari din Bistrița-Năsăud, județul natal al lui Rebreanu, interpretează niște doine cutremurătoare, așa cum am mai ascultat în expoziția itinerantă organizată de Muzeul Memoriei, înregistrări din tranșeele primului război mondial.

Trimiterile la actualitate punctează cînd și cînd, așa cum se întîmplă cu imaginile de la mitingul din 10 august 2018, aducîndu-ne aminte că istoria se repetă mereu. Iar la sfîrșit plutește peste întrega sală întrebarea: Încotro mergem?, însoțită de imaginea lui Iisus care închide ochii. Un spectacol extrem de intens emoțional despre care se va vorbi cu siguranță ani de zile. O candidatură serioasă la apropiatele premii UNITER.

P.S. La premiile UNITER din mai, Natalia Călin a fost aleasă Cea mai bună actriță în rol secundar, Alexandru Potocean a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal, Cosmin Florea a fost nominalizat la categoria Cea mai bună scenografie, iar întregul spectacol Pădurea spînzuraților a fost nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol. 

Grieg și minerii

Există cu siguranţă două Românii. Două lumi diferite, trăind în paralel şi de multe ori neştiind una de cealaltă. Întîmplarea face să împartă acelaşi timp şi același spaţiu. Două culoare distincte, despărţite de un zid gros şi impenetrabil. Oameni care totuşi respiră acelaşi aer, îşi fac de multe ori cumpărăturile în aceleaşi magazine, fără să se vadă unii pe alţii, într-o indiferenţă totală. De o parte civilizaţia, buna creştere, educaţia, de cealaltă grobianul, grosolanul, mitocănia.

Mi-am reamintit de această dihotomie zilele acestea, cînd se desfăşoară în Bucureşti Festivalul George Enescu. Prima ediţie organizată după revoluţie, în 1991, putea însemna revenirea culturii române, eliberată de chingile politicii comuniste, în rîndul importantelor culturi europene. România civilizată îşi reclama locul pierdut şi nu putea s-o facă mai bine decît sărbătorind un mare muzician român care aparţinea deja patrimoniului universal.

Cealaltă Românie, ascunsă în subteranele întunecoase, departe de orice informaţie corectă şi nepărtinitoare, năvălea atunci în capitală pentru a da jos guvernul. Ştia drumul de la precedentele trei excursii în Bucureşti, cînd manifestaţiile opoziţiei ajunseseră să deranjeze atît de mult oligarhia fesenistă. În Piaţa Victoriei, minerii spărgeau uşile şi ferestrele clădirii Guvernului în căutarea sîngelui. În Piaţa Palatului, la Ateneu, se cînta Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg, în faţa unui auditoriu care părea total detaşat de ceea ce se întîmpla la doar cîteva sute de metri distanţă. Pianul şi bîta împărţeau lumea românească încă o dată în două. Am ascultat acel concert pe canalul 2 al Televiziunii Române, la Sportul alb-negru din bucătărie, preferînd la rîndu-mi delicateţea muzicii, violenţelor transmise tot în direct pe primul canal.

După 14 ani, peisajul în care se desfăşoară festivalul este foarte mult schimbat. Bucureştiul nu mai este pîndit de pericolul unor noi invazii barbare, iar melomanul poate merge liniştit la concert, în cazul în care a fost prevăzător şi a cumpărat biletele cu mult timp înainte. Singurul pericol care îl paşte este să fie claxonat de o maşină germană de ultimul tip, din care şoferul grăbit îi aruncă o înjurătură printre dinţi, însoţită de o manea ascultată cu volumul dat la maxim.

Septembrie 2005

Oikos în două zile

M-am convins de adevărul zicalei Omul sfințește locul, participînd la sfîrșitul săptămînii trecute la Festivalul Literar-Muzical Oikos de la Jimbolia și Comloșu Mic. Cîțiva oameni tineri și inimoși alcătuiesc o comunitate extrem de frumoasă și reușesc să construiască lucruri durabile pentru semenii lor. Jimbolia, un oraș cu doar 10.000 de locuitori și cel puțin patru naționalități, are o viață culturală animată, cu evenimente organizate în cele șase muzee ale orașului. Impresiile sînt puternice și toți oamenii pe care i-am întîlnit îl continuă în demersul cultural pe poetul Petre Stoica și l-ar face mîndru pe cel care a pus reflectoarele pe Jimbolia, atunci cînd s-a mutat în oraș în 1995. I-am putut asculta la Muzeul Presei Sever Bocu (unic în țară!), vorbind despre case și muzee, pe Sergiu Dema, un extraordinar ghid al orașului, o adevărată enciclopedie a tot ce înseamnă Jimbolia din punct de vedere istoric (îi calcă pe urme Radu Oltean), pe Cristina Dema, directoarea muzeului, implicată în tot ceea ce înseamnă organizare, pe cunoscutul universitar timișorean, Marcel Tolcea, pe Nicoleta Mușat, una dintre inițiatoarele proiectului Cămine în mișcare, pe arhitectul Cosmin Pavel și pe Ramona Jakoby, cea care a avut ideea Hambarului cu Carte din gospodăria familiei din Comloșu Mic și care împreună cu soțul ei, Franz Jakoby, asigură funcționarea acestui adevărat centru cultural. Am revăzut o parte din colecția de fotografii cu scriitori a lui Ion Cucu, precum și documentarul Nino al meu, realizat de un cristian și Vlad Rotaru. La Muzeul Stefan Jäger, un extraordinar pictor care a trăit în Jimbolia, Călin Torsan și Alexandru Hegyesi, reuniți în proiectul Torshanyio, au susținut un concert plin de mister, original și cald, în care s-au amestecat ritmurile muzicii medievale cu jazzul și inspirația psihedelică. Am aflat istoria pompierilor voluntari din Jimbolia la Muzeul Pompierilor Florian, unde de aproape 150 de ani, generații de locuitori ai orașului sînt gata să intervină atunci cînd focul amenință casele oamenilor. Le-am cunoscut pe Carmen Popa de la Blythswood Banat, un centru dedicat copiilor, precum și pe Isabela Costea de la Hambar, mîna dreaptă a Ramonei Jakoby, două tinere profesoare dedicate meseriei, care își iubesc elevii și sînt sigur că sînt și ele foarte iubite de copii. 

Evenimentul organizat la Comloșu Mic i-a adus pe un cristian și pe Călin Torsan față în față cu copii isteți și dezinvolți, care au dovedit cît de importante sunt întîlnirile organizate aici pentru dezvoltarea lor intelectuală. Mărturisirile lui Marius Ciupertea de la Bibioteca Județeană Sorin Titel din Timișoara despre cărți și casele lor și concertul susținut de Ștefan Mardale au încheiat două zile pline, în care am cunoscut o comunitate extrem de vie, căreia îi pasă de trecut, prezent și viitor, deopotrivă. Cunoscîndu-i pe acești oameni, termenul de  comunitate capătă sensuri noi, amintindu-ne ceea ce adeseori uităm, că numai împreună vom reuși să mutăm munții din loc. Gazdele au fost de o ospitalitate desăvîrșită, oameni calzi, primitori și dornici să ne arate cît mai mult din farmecul localității lor. M-am simțit nemaipomenit de bine în mijlocul lor și am plecat acasă îmbogățit cu o experiență care mă face să am o mai mare încredere în viitorul nostru.

Festivalul Literar-Muzical Oikos

Vă anunț cu bucurie participarea cu o lectură de poezie în seara zilei de 8 septembrie 2019 la Festivalul Literar-Muzical Oikos de la Jimbolia și Comloșu Mic. Îi mulțumesc pentru invitație lui Călin Torsan și sper că întîlnirea va fi o reușită pentru toți.

O Europă în care putem crede

A trecut aproape neobservată în presa românească (cu excepția notabilă a Dilemei Vechi, unde a scris Sever Voinescu), Declarația de la Paris, intitulată O Europă în care putem crede, document al unor intelectuali europeni îngrijorați de soarta continentului nostru. Întrunite la Paris în mai 2017 și dînd publicității textul Declarației în octombrie 2017, aceste personalități fac un apel la recuperarea tradițiilor și a spiritului adevăratei Europe. Documentul atinge subiecte de multe ori tabu in dezbaterea publică, punînd degetul pe rănile provocate în conștiința europeană contemporană de perfida corectitudine politică.

Se vorbește mult despre unitatea europeană, dar, în același timp, în ultimii 25 de ani am asistat la multe mișcări secesioniste care au avut și au darul de a slăbi statele europene. Aceste mișcări sînt întemeiate pe teorii false despre ceea ce dau și ceea ce primesc de la administrația centrală. Despre ce solidaritate putem vorbi la Liga Nordului din Italia, care visează la un stat independent numit Padania? Catalonia a reușit să meargă mai departe decât Țara Bascilor și să convoace de curînd un referendum cu privire la independența provinciei. Există în continuare conflicte mocnite în fosta Iugoslavie. Independența Kosovo nu este recunoscută de către toate statele Uniunii Europene, iar federalismul Bosniei-Herțegovina ascunde și el relații intertenice tensionate între bosniacii musulmani, sîrbi și croați. Conflictul din Cipru rămîne pînă astăzi nerezolvat, nici măcar aderarea părții de sud a insulei la Uniunea Europeană nefiind un factor care să determine reunificarea țării. În fine, Brexit-ul va adînci neînțelegerile dintre provinciile Marii Britanii. Scoția a avut deja un referendum pentru independență, idee respinsă la limită, iar la consultarea cu privire la Brexit a votat pentru rămînerea în cadrul Uniunii Europene. La fel ca Irlanda de Nord, unde se aud tot mai tare vocile care cer unirea cu Republica Irlanda.

Declarația de la Paris încearcă să găsească soluții pentru toate aceste probleme. Să identifice elementele care ne unesc, făcînd apel la moștenirea istorică pe care statele europene o au în comun. Declarația este un document de inspirație conservatoare, care nu se opune progresului, dar nici nu evită să ne arate capcanele deschiderii cu orice preț. Progresiștii falsei Europe seamănă foarte mult cu domnul Nae Cațavencu (Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi nimic alt decât progresul). Sînt intoleranți, nu acceptă alte păreri, sînt posesorii adevărului absolut. Progresul acesta utopic și tiranic, care trece peste orice pentru a încerca să ajungă la o fericire fantasmagorică, îmi amintește de socialismul utopic din secolul al XIX-lea și de falansterul de la Scăieni al lui Theodor Diamant. (3. The false Europe is utopian and tyrannical).

Uniunea Europeană se află într-un moment critic al existenței sale. Ieșirea Marii Britanii, derapajele autoritariste ale Ungariei și Poloniei (România nefiind departe de situația acestora), ascensiunea extremei drepte din Austria (mai ales) și din Germania sînt tot atîtea amenințări și provocări. Falia între vestul care a construit unitatea europeană și estul care încearcă prin integrare să recupereze timpul furat de perioada comunistă se adîncește în loc să se reducă. Problema migrației refugiaților din Orientul Apropiat, dar și din alte zone de conflict ale lumii, nu poate fi ascunsă sub preșul corectitudinii politice. Trăim o criză cum Europa nu a mai cunoscut de la al doilea război mondial. O criză identitară, în primul rînd, pe care nu o putem depăși cu lozincile globalizării (17. Multiculturalism is unworkable). Octavian Paler scria în 1993 în Don Quijote în Est: Eu nu cred că există un european „de nicăieri”. Nu există decât europeni „de undeva”. Europeni din Franța. Europeni din Germania. Europeni din România. Dacă nu ești european „de undeva”, nu ești nimic. Prin urmare, semnatarii declarației nu se opun primirii migranților, numai că imigrația fără asimilare înseamnă colonizare. Obiectivul nostru, al europenilor de undeva, trebuie să fie integrarea noilor veniți și adaptarea lor la modul de viață al societății europene (12. Europe is a shared project).

Dar care ar fi fundamentele Europei în viziunea semnatarilor Declarației? Schimbările pe care lumea le cunoaște în acest început de mileniu au tendința să șteargă cu buretele multe dintre moștenirile de secole ale civilizației europene. Statul-națiune definește cel mai bine Europa. Unitatea în diversitate nu trebuie să presupună pierderea suveranității și a identității naționale. Deficitul de democrație pe care îl provoacă superbirocratizarea de la Bruxelles este o realitate pe care nu ne permitem să o ignorăm. Este o utopie să credem că poate exista o lume multiculturală fără frontiere. Restaurarea adevăratului liberalism, care pune în centrul doctrinei sale individul, este una dintre soluțiile propuse pentru însănătoșirea climatului public (25. We must restore a true liberalism).

Declarația face referire și la rădăcinile creștine ale Europei. Există astăzi tendința de a nega caracterul creștin al națiunilor europene, de a duce în derizoriu credința și de a pune în prim-plan ateismul liber-cugetător (9. Christianity encouraged cultural unity). Numai că acești adeversari ai credinței sînt adversari doar ai religiei creștine, în timp ce alte credințe religioase nu fac obiectul niciunei campanii de denigrare. Scriam pe blog încă în 2007 că în proiectul Constituţiei europene, care era în acea vreme în dezbatere, nu se va face nicio referire la rădăcinile creştine ale Europei. Angela Merkel, cancelarul de atunci și de acum al Germaniei, nu a reuşit să îi convingă pe adepţii corectitudinii politice că nu este nicio ofensă adusă altor confesiuni. Deşi religia majoritară în toate cele statele Uniunii Europene este creştinismul. Or, virtuțile noastre, cu care ne place să ne mîndrim în fața lumii, vin tocmai din creștinism: echitatea, compasiunea, mila, iertarea, împăcarea, caritatea (10. Christian roots nourish Europe).

Orice analiză demografică subliniază sporul negativ al populației pe care îl cunosc toate țările europene. Cum va arăta viitorul Europei, dacă europenii au tot mai puțini copii? De aceea, declarația de la Paris scoate în evidență rolul căsătoriei și al familiei. Discuțiile care au loc astăzi în România despre definirea familiei, discuții care au stîrnit polemici violente și valuri de emoție, se află pe un drum greșit. Ele s-ar canaliza mai bine spre promovarea unor politici sociale care să încurajeze creșterea și educația copiilor (33. Marriage and family are essential).   

Revenirea la tradițiile care au construit istoria Europei și care reprezintă cheia de boltă a civilizației europene, găsirea elementelor comune care ne unesc, fără a șterge diferențele dintre noi, continuarea proiectului european, așa cum a fost gîndit la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, sînt responsabilități ale generației de azi, dacă vrem ca mîine să mai putem vorbi de o Europă așa cum am moștenit-o și noi de la generațiile trecute. Nu trebuie să irosim șansa pe care o avem și libertatea de a acționa așa cum ne dictează propriile conștiințe, atîta timp cît această libertate mai există într-o lume în care schimbarea nu este neapărat spre bine.

Cine sînt semnatarii declarației?

Phillipe Bénéton (1946, Franța), politolog francez, profesor la Universitatea din Rennes și la Institutul Catolic de Studii Superioare. Lucrările sale se referă la filosofia politică, în particular conservatorismul, problematica egalității, democrația liberală, chestiunea opiniei dominante care reprezintă noua morală. A scris despre Machiavelli, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus.

Rémi Brague (1947, Franța), filosof francez, profesor de filosofie medievală arabă și iudaică și specialist în filosofie greacă. Predă filosofie greacă, romană și arabă la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne și la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. Este membru al Institutului Franței, al Academiei de Științe Morale și Politice. Marele premiu de filosofie al Academiei Franceze în 2009, premiul Ratzinger pentru teologie în 2012, cavaler al Legiunii de Onoare în 2013, titular al catedrei Etienne Gilson în 2014. Dintre cărțile sale, au apărut în limba română:

-          Europa, calea romană, traducere de G. Chindea, Ed. Idea, Cluj, 2002

-          Înțelepciunea lumii. Istoria experienței umane a universului, traducere de C. Dumitru, postafață V. Ciomoș, Ed. Tact, Cluj, 2012

-          Capodopera lui Dumnezeu și alte eseuri, traducere de Ana Lăcan, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016

Chantal Delsol (1947, Franța), filosof francez, istoric politic și romancier. Fondator în 1993 al Institutului de Cercetare Hannah Arendt. Este catolică practicantă și se descrie pe sine ca pe un liberal-conservator.

Roman Joch (1971, Cehia), politician ceh, publicist și comentator politic. Se descrie ca liberal-conservator.

Lánczi András (1956, Ungaria), filosof conservator maghiar, politolog, profesor la Universitatea Corvinus din Budapesta, rector al Institutului de Studii Politice.

Ryszard Legutko (1949, Polonia) este un filosof și politician polonez, profesor de științe umaniste, publicist, autor de cărți socio-politice, traducător și comentator al operei lui Platon.

Pierre Manent (1949, Franța), politolog și universitar francez. El predă filosofia politică la École des Hautes Études en Sciences Sociales și la Centre de recherches politiques Raymond Aron. Este, de asemenea, profesor invitat la Colegiul Boston, la Departamentul de Științe Politice. După absolvirea École Normale Supérieure, a devenit asistent al lui Raymond Aron la Collège de France. Este unul dintre fondatorii publicației trimestriale Commentaire unde scrie și astăzi cu regularitate. Manent este o figură cheie a filozofiei politice contemporane franceze, iar lucrarea sa a ajutat la redescoperirea tradiției liberale franceze. Manent este eurosceptic și liberal clasic și a fost numit de publicația The Weekly Standard ca fiind cel mai profund dintre filosofii eurosceptici. Dintre cărțile sale apărute în limba română:

-          Istoria intelectuală a liberalismului, editura Humanitas, 1992, 2003, 2013, traducere de Mona și Sorin Antohi

-          O filozofie politică pentru cetățean, editura Humanitas, 2003, traducere de Mona Antohi

-          Cum de putem trăi împreună. 16 lecții de filozofie politică pe înțelesul oricui, editura Humanitas, 2003, 2017, traducere de Mona Antohi

-          Metamorfozele cetăţii. Eseu despre dinamica Occidentului, editura Humanitas, 2012, traducere de Mona Antohi

-          Musulmanii, obstacolul inedit. Situaţia Franţei, editura Addenium, 2016, traducere de Cristian Preda

Janne Haaland Matlary (1957, Norvegia), politolog norvegian, scriitor și politician, care a reprezentat anterior Partidul Creștin Democrat. Din 2012 este membră a Partidului Conservator. Este profesor de politică internațională la Universitatea din Oslo și a fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe în perioada 1997-2000.

Dalmacio Negro Pavón (1931, Spania), profesor universitar spaniol, membru al Academiei Regale Spaniole de Științe Morale și Sociale. Este avocat, deține o diplomă de licență în filosofie, cât și un doctorat în științe politice. În prezent, este profesor emerit de științe politice la Universitatea CEU San Pablo din Madrid.

Roger Scruton (1944, Marea Britanie), filosof și scriitor englez specializat în estetica și filosofia politică, în special în promovarea ideiilor conservatoare tradiționale. Editor al revistei Salisbury Review, revista politică conservatoare, din 1982 până în 2001. A scris peste 50 de cărți despre filosofie, artă, muzică, politică, literatură, cultură, sexualitate și religie. Dintre cărțile sale apărute în limba română:

-          Spinoza, editura Humanitas, 1996, 2006, colecția Maeștrii spiritului, traducere de Diana Arghirescu

-          Kant, editura Humanitas, 1998, 2006, colecția Maeștrii spiritului, traducere de Laurențiu Staicu

-          Vestul și restul, editura Humanitas, 2003, traducere de Dan Rădulescu

-          Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, editura Humanitas, 2011, 2017, traducere de Dragoș Dodu

-          Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor, editura Humanitas, 2014, 2017, traducere de Teodora Nicolau

-          Despre natura umană şi Dorinţa sexuală. O cercetare filozofică urmează să apară în 2018 tot la editura Humanitas

Robert Spaemann (1927, Germania), filosof romano-catolic german. Este membru al școlii Ritter. Se concentrează pe etica creștină. Este cunoscut pentru munca sa în bioetică, ecologie și drepturile omului. Deși nu este încă tradus pe scară largă în alte limbi, este cunoscut pe plan internațional, iar opera sa este foarte apreciată de Papa Benedict al XVI-lea.

Bart Jan Spruyt (1964, Olanda), istoric olandez, jurnalist și scriitor conservator. Ca una din principalele voci ale conservatorismului intelectual, Spruyt a contribuit la fondarea Fundației Edmund Burke, grupul conservator olandez. Începând cu septembrie 2009, Spruyt predă cultură și istorie la Colegiul Wartburg din Rotterdam.

Matthias Storme (1959, Belgia), avocat, universitar și filosof conservator belgian. În prezent, este profesor universitar la Universitatea din Leuven și la Universitatea din Anvers. Prelegerile sale cuprind subiecte de drept civil, legea falimentului, legea comparativă, procedura civilă și dreptul comunitar european. În afara școlii de drept, predă un curs despre Religia comparativă. De asemenea, scrie pentru mai multe reviste academice și politice.

Textul Declarației, inclusiv în limba română, aici: https://thetrueeurope.eu/

Articol apărut în Observator Cultural nr. 907 din ianuarie 2018

100 de ani

O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III, Zaharia Trahanache)

Mă întreb și eu ce principii mai are societatea noastră în 2018. Cu excepția (notabilă, dar pentru care meritele noastre sînt mai mici decît credem) intrării în Uniunea Europeană (intrare, mai greu cu integrarea!), anii care au trecut de la căderea comunismului au adus puține schimbări față de așteptările pe care le aveam în decembrie 1989. Vîrfurile clasei politice sînt aproape la fel de lamentabili ca ultima garnitură a ceaușismului și cu cît sînt mai lamentabili, cu atît amnezicul nostru electorat îi votează mai abitir. Fundația pe care încercăm să construim ceva este șubredă. Elitele vechi au fost decapitate în primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar formarea unor elite noi după 1989 a fost sabotată prin politici ticăloase de alungare din țară a celor mai capabili dintre tinerii instruiți.

 Din cei 100 de ani scurși din 1918, România a trăit 52 de ani sub dictatură. Din februarie 1938 pînă în decembrie 1989. Mulți români de astăzi regretă regimul comunist, care se întinde pe cea mai lungă perioadă, 45 de ani. Pentru cei mulți, pentru care libertatea cuvîntului este o abstracție absolută, faptul că statul este condus cu mînă de fier este un lucru benefic. Cei 29 de ani care au trecut de la sfîrșitul de jure al comunismului nu au adus clarificări în ceea ce privește modul în care ne dorim să arate România. Avem o societate conservatoare în sensul rău al cuvîntului, majoritatea oamenilor se opun oricărei schimbări, cît de mici. Avem, este adevărat, și o aripă radical-progresistă, agresivă și intolerantă în aceeași măsură ca tabăra adversă. S-a văzut cel mai bine acest lucru în campania care a precedat referendumul eșuat pentru schimbarea Constituției (nu știm exact ce avea să se schimbe, întrebarea a fost prea vagă și prea ticăloasă).


Primul lucru care trebuie stabilit fără jumătăți de măsură este adoptarea unei noi Constituții, cea actuală avînd prea multe ambiguități. În primul rînd, trebuie pusă în discuţie forma de guvernămînt. Republica este contestabilă, ca moştenitoare a republicii comuniste impuse cu pistolul în 1947. Revenirea la monarhia constituţională ar fi cea mai potrivită alegere. În mod normal nu ar fi necesar un referendum, atîta timp cît nici renunţarea la monarhie nu s-a făcut prin consultare populară. Dar ce mai reprezintă astăzi monarhia, după plecarea Regelui Mihai? Tare mi-e teamă că prea puțin. Trebuie redefinit rolul Parlamentului, instituție fundamentală, dar și cea mai hulită a statului român. Acesta trebuie să rămînă bicameral așa cum a fost gîndit acum mai bine de 150 de ani, dar cu atribuţii diferite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi cu mai puţini membri, în conformitate cu scăderea populaţiei. Nu instituția parlamentară trebuie pusă în discuție, ci oamenii pe care partidele politice înțeleg să-i trimită acolo, oameni de cele mai multe ori nepotriviți pentru a face legi.

Sărbătorim 100 de ani de la formarea unui stat care a durat mai puțin de 22 de ani, din decembrie 1918 pînă în iunie 1940. Istoria ne-a fost potrivnică, integritatea teritorială a națiunii române nu a putut fi menținută. De altfel, în spațiul public se vorbește mai puțin despre 27 martie și 28 noiembrie, datele la care aniversăm alăturarea Basarabiei și Bucovinei. Cel mai mare pericol pentru statul român este indiferența celor care îl populează astăzi. Să rămînem obiecte, nu subiecte ale istoriei, cum spunea Emil Cioran. Să îi lăsăm pe alții să facă ceva în locul nostru, să iasă vecinul la proteste ca noi să-i omorîm liniștiți capra. Și să ne mai lase Europa asta cu toate regulile ei, să nu se mai amestece în treburili noastre interne, așa cum bine sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în mai toate cuvîntările sale. Naționalismul prost înțeles și confundat cu patriotismul ne va îndepărta tot mai mult de aspirațiile compatrioților noștri de acum un secol.

Catedrala

Am ieșit pentru prima dată din țară acum 20 de ani, în 1998. Am vizitat o parte din sudul Germaniei, inclusiv capitala Bavariei, München. Prima metropolă europeană pe care aveam s-o văd în carne și oase. Nu departe de Marienplatz, piața centrală a orașului, unde se află și primăria cu celebrul ei ceas cu figurine, Glockenspiel, se află Frauenkirche, catedrala închinată acum 500 de ani Fecioarei Maria. Nu intrasem pînă atunci într-o catedrală de asemenea măreție. M-a copleșit prin înălțimea fizică și spirituală care nu strivește, ci te ridică. Am simțit așa cum a scris Octavian Paler în Aventuri solitare: într-o catedrală din Evul Mediu european ai o amețeală metafizică.

Dumnezeu ne-a fost interzis nouă românilor aproape o jumătate de secol. S-au demolat mănăstiri și biserici, mulți preoți au pătimit pentru credința lor și au murit în închisorile comuniste. Ateismul totalitar a încercat să rupă toate legăturile cu Cel de Sus și să creeze un om nou fără niciun Dumnezeu. Imaginea credincioșilor în dimineața de Paști, mergînd cu lumina Învierii pe străzile cufundate în beznă ale Bucureștiului de la sfîrșitul anilor ’80, ne arată foarte clar că experimentul n-a reușit. Ideea construirii unei catedrale românești nu aparține acestei generații. Ea a încolțit din momentul în care România a devenit Regat, în 1881 și face parte din proiectul de țară al mai  multor generații. Așadar, faptul că Bucureștiul va avea și el o catedrală monumentală pe mine mă bucură.

Raiul și iadul

Am văzut recent două expoziții care ne arată cele două fețe, diametral opuse, ale oamenilor. În expoziția de la Muzeul Național al Țăranului Român, Colecția Mușat. O geografie spirituală a incoanei pe sticlă transilvănene, apare omul care își propune apropierea de Dumnezeu prin pictura religioasă. Iconari ca Simion Poienaru din Laz, Ursu Broina din Stoboru sau Matei Popa din Vale au căutat în reprezentarea divinității să exprime ce este mai bun și mai înălțător în sufletul omenesc. Dragoste, bunătate, puritate. Aspirația către rai, ca formă de supraviețuire într-o lume, atunci și acum, cu multe cărări întortocheate.

Dar nu la mare distanță de zona aceasta a Făgărașului există Piteștiul. Unde s-a desfășurat, probabil, cel mai îngrozitor experiment din istoria europeană a comunismului. Memorialul Închisoarea Pitești, organizat de niște oameni entuziaști ca Alin Mureșan, Lucian Vasile și Maria Axinte, ne povestește fapte îngrozitoare, pe care o minte normală nu le poate înțelege. Experimentul pus la cale de Alexandru Nicolschi alias Boris Grünberg și aplicat de  Eugen Țurcanu a coborît în cele mai întunecate unghere cunoscute vreodată. Acolo a fost iadul. Cînd am citit în 1990 cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, mi-a fost foarte greu să duc lectura pînă la capăt.

Simion Poienaru și Eugen Țurcanu. Oameni ai aceleiași Românii.