sâmbătă, 30 aprilie 2016

Revanşa Bisericii



Una dintre constantele politicii pe care o au făcut-o regimurile comuniste a fost negarea lui Dumnezeu. Siguri pe ei şi pe superioritatea filosofiei marxiste, comuniştii au crezut că pot inocula în conştiinţa popoarelor ateismul. Că n-au reuşit, stau dovadă imaginile jurnalelor de actualităţi din 1941, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, cu ţăranii care dezgropau icoanele ascunse de furia bolşevică. De altfel, în Uniunea Sovietică, a fost una dintre cele mai crunte represiuni împotriva bisericii şi slujitorilor acesteia. 
            România nu a făcut excepţie. Gheorghiu-Dej a umplut închisorile cu preoţi şi înalţi ierarhi ai Bisericii (Ortodoxe, Romano-Catolice şi Greco-Catolice), în care majoritatea şi-au găsit sfîrşitul ca martiri, iar Ceauşescu şi-a manifestat cu perseverenţă diabolică plăcerea de a demola biserici sau a le muta în spatele unor clădiri noi. În cartea „Bisericile osîndite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989”, apărută la Editura Anastasia în 1995, se face o trecere în revistă a tuturor lăcaşelor de cult ortodoxe, demolate sau mutate în acei ani. Au căzut Mânăstirea Văcăreşti, Mânăstirea Cotroceni, Biserica Enei, Biserica Sf. Vineri (în ciuda credincioşilor care au încercat cu prezenţa lor să o salveze, Elena Ceauşescu a insistat să fie dărîmată „porcăria”), Mânăstirea Pantelimon. Altele au fost translate, Mânăstirea Mihai Vodă, Biserica Sf. Ioan Nou, Biserica Cuibu cu Barză. Părintele Galeriu scria în prefaţa cărţii: „A lovi într-o biserică înseamnă a lovi în Casa Părintelui ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui neam sfinţit în Duhul Sfînt. A lovi într-un asemenea locaş înseamnă a lovi în cel mai sfînt loc al fiinţei neamului, înseamnă a lovi în puterile lui spirituale, în credinţa care este stînca de rezistenţă, în nădejdea care-l înaripează, în iubirea divină care-i dă viaţă, care-i susţine viaţa.
            Bucureştiul a pierdut în acei ani nu numai construcţiile propriu-zise ale bisericilor, dar şi încrederea că mai putem scăpa din coşmarul comunist. Priveam neputincioşi la prăbuşirea zidurilor sfinte şi odată cu acestea a speranţelor că vom ieşi vreodată din tunelul roşu. Într-o perioadă în care lipsa alimentelor, a căldurii, a curentului electric era privită ca o stare de normalitate, loviturile aplicate Bisericii au fost cel mai greu de suportat. Au căzut sub şenilele regimului ceauşist 20 de biserici ortodoxe, şase sinagogi şi temple de rit mozaic, precum şi trei case de rugăciuni ale cultelor baptist, penticostal şi adventist. Opt biserici ortodoxe au fost translate.
            După Revoluţie, unele biserici au fost reconstruite. Sf. Spiridon Vechi din Piaţa Naţiunilor Unite sau Doamna Oltea din Str. Barbu Văcărescu. Altele vor rămîne doar în amintirea celor care s-au închinat şi s-au rugat în ele, cum ar fi Alba Postăvari, Spirea Veche sau Izvorul Tămăduirii, demolate pentru a face loc ruşinoasei Case a Poporului.
Am crescut într-un cartier în care bisericile erau foarte puţine. Balta Albă sau Titan s-a dezvoltat după al doilea război mondial, astfel că a rămas cu bisericile existente în perioada în care pe aceste locuri se afla comuna Dudeşti-Cioplea. Mergeam în copilărie la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Bd. Sălăjan (astăzi Grigorescu), una dintre puţinele din cartier. De altfel, nu-mi imaginam Titanul cu siluete de biserici printre blocuri şi mi se părea normal să le văd doar atunci cînd mergeam în centrul oraşului.
 Într-o perioadă în care unii văd în instituţia Bisericii un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor şi care cer scoaterea icoanelor din şcoli şi a religiei dintre materiile de studiu, a început construcţia de noi biserici, de data aceasta în faţa blocurilor, nu ascunse în spatele cutiilor gri ale socialismului. Tot mai multe, ele se integrează în arhitectura oraşului şi îi redau profilul spiritual. În Titan, există acum biserici noi în Parc, la Potcoava, pe Barajul Rovinari, lîngă Policlinică, pe Bd. Basarabia, pe Str. Gheorghe Petraşcu, pe Str. Ciucea şi sînt aproape finalizate cele de pe Str. Rîmnicu Sărat sau Bd. 1 Decembrie 1918. Este o revanşă a Bisericii în faţa istoriei şi un semn că Dumnezeu îşi duce mai departe lucrarea Sa, într-o epocă în care ateismul militant din anii comunismului este înlocuit de grija excesivă a diverşilor corecţi politici pentru libertatea conştiinţelor noastre. Eu, unul, prefer ca şi Petre Ţuţea, „o babă murdară pe picioare, care stă în faţa Icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel, ateu.

Eseu publicat în revista Cuvântul nr. 1(367)/2008