București în carne și oase

 

Astăzi, Bucureștiul împlinește 567 de ani. Modul meu de a-l sărbători este să recidivez cu o carte nouă în colecția Planeta București de la editura Vremea. București în carne și oase este o poveste de familie care va purta cititorul din decembrie 1918 pînă în ziua de azi, o poveste cu multe personaje, cu locuri cunoscute și mai puțin cunoscute, un București uman așa cum îl simt eu de zeci de ani. Le sînt recunoscător doamnelor Silvia Colfescu, directoarea și sufletul editurii, pentru încrederea în manuscris și Odilia Roșianu, pentru că a fost un redactor de carte profesionist. În fotografia de pe copertă, aleasă de doamna Silvia Colfescu de parcă ne-am fi vorbit, sînt bunicii mei,  Ana și Constantin Hălălău, ieșiți la plimbare prin oraș acum aproape 100 de ani. „Bucureștiul primului sfert al secolului XXI este cosmopolit, auzi vorbindu-se aici în aproape toate limbile pămîntului, te simți pe străzile lui ca în orice alt mare oraș european. Este plin de viață, încărcat de reclame luminoase, gălăgios, chiar zgomotos în anumite ore ale zilei, dar și liniștit și umbros, pe străduțe cochete, neștiute decît de puțini oameni. Dar dimineața, în lumina caldă a lămpilor cu sodiu, cînd încă-și întinde somnoros oasele, iar oamenii încep să-l populeze încet-încet, strălucește frumusețea lui fără niciun fel de machiaj”. Vă dedic acest portret al orașului tuturor celor care locuiți aici sau îl vizitați și vă îndrăgostiți de el. La mulți ani, București!

Locuri ascunse de păstrare a memoriei

 

Îl cunosc pe Andrei Zbîrnea de mulți ani, el a fost primul care a scris despre debutul meu de acum 15 ani (prima lui cronică a unei cărți de poezie!), așa că am avut mai multe motive de bucurie atunci cînd mi-a propus să public în colecția Arcane, pe care o coordonează la Editura pentru Artă și Literatură. Am scris la acest manuscris zece ani, textele fiind la început exerciții de păstrare a memoriei. Încercam să trec printr-un moment greu al vieții prin scris, prin poezie. Și iată că a personal matter (apud Kenzaburō Ōe) s-a transformat într-o carte care va ajunge la public. Le sînt recunoscător pentru asta și le mulțumesc lui Andrei Zbîrnea, Anastasiei Tache pentru delicatețea și justețea observațiilor, Mirunei Vlada și lui Andrei Crăciun pentru cuvintele lor calde și pentru că au rezonat cu textele mele, lui Andrei Socolcan pentru coperta atît de potrivită cu starea cărții, Violetei Borzea pentru încrederea pe care mi-a acordat-o și cu admirație pentru felul în care construiește zi de zi o editură tot mai relevantă pe piața românească de carte. Colaborarea cu fiecare dintre ei a fost o onoare pentru mine. Sper ca locurile ascunse de păstrare a memoriei să ajungă la cît mai multe inimi.

Piesa lipsă din puzzle

 

Îmi lipsea pînă ieri un singur film al lui Nae Caranfil pe care nu-l văzusem. Nu se difuzase în cinematografele din România, îl ratasem eu la televizor sau nu îl căutasem suficient de bine pe internet, dar Dolce far niente, realizat în 1998, rămăsese ca o piesă lipsă din puzzle-ul purtînd numele regizorului. Niciunul dintre filmele lui nu mă lăsase indiferent, mai mult, am fost încîntat de Filantropica, E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere sau 6,9 pe scara Richter. De data aceasta este vorba de un film vorbit în franceză și italiană, cu niciun actor român. Ecranizarea unui roman scris de Frédéric Vitoux și premiat de Academia Franceză, Dolce far niente spune o poveste despre Stendhal, Rossini și Italia fărîmițată a anului 1816. Un film splendid de epocă îmbinînd politica, poezia, muzica și intrigile amoroase, în care vezi și asculți vizitii recitînd din Petrarca, slujnicuțe cu voci deosebite și briganzi iubitori de operă, realizat impecabil, atipic pentru filmografia regizorului, dar purtînd în același timp amprenta lui inconfundabilă. În timpul proiecției l-am putut zări cu coada ochiului chiar pe Nae Caranfil, așezîndu-se din cînd în cînd la capătul rîndului nostru, curios, probabil, și el cum se vede astăzi filmul, la aproape 30 de ani de la premieră. Nu cred să-l fi dezamăgit.

București 1935 văzut de Mircea Damian

 

Scriitorul și jurnalistul Mircea Damian este nu nume mai puțin cunoscut în rîndul cititorilor de astăzi. Editura Vremea îl readuce în lumină, publicîndu-i volumul București 1935, la mai bine de 90 de ani de la prima ediție. Este o întreprindere binevenită, pentru că putem vedea orașul așa cum aproape nimeni din cei care îl locuiesc astăzi nu a avut ocazia. Mircea Damian ne poartă prin Cișmigiu, Parcul Carol, pe Calea Victoriei, la Gara de Nord, în cartierele celor cu stare, dar și în mahalale avînd farmecul lor. Întîlnim tot felul de oameni, proprietari și chiriași, funcționari și studenți, provinciali veniți cu treburi prin Capitală, scriitori. Am gustat cel mai mult paginile despre Săptămîna Cărții de la Teatrul Național, cu un Ion Minulescu arțăgos, care nu voia să dea autografe decît pe cărți, nu pe carnetele elevilor și descrierea făcută unei ședințe de la cenaclul lui Eugen Lovinescu, cu doamne, domnișoare și domni visînd la gloria literară. Mircea Damian scrie bine, cartea nu plictisește deloc și lectura poate începe oriunde, așa cum chiar autorul îl previne pe cititor. Debutase în 1929 cu prozele din volumul Eu sau frate-meu?!..., carte apărută la editura Ramuri din Craiova. Și faptul că avea și un scris frumos de mînă, o atestă autograful dat pe această carte de debut, datat 23 ianuarie 1930. Mircea Damian a murit tînăr, la 48 de ani, în vara lui 1947, dar nu cred că ar fi mai fi supraviețuit mult după instaurarea comunismului. Caracterul lui incomod l-ar fi dus spre o detenție politică.

O scrisoare ascunsă într-o carte

 

Cărțile din anticariate își poartă propriile povești de la un proprietar la altul. Cei care au renunțat la ele le dau mai departe așa cum le-au primit, poate chiar fără să le fi citit. Mă emoționează mesajele pe care le găsesc uneori pe pagina de gardă sau, cum a fost cazul acum, pe o foaie de hîrtie aparte. În interiorul volumului al doilea din Antologia poeziei române de la origini până azi, alcătuită de Dumitru Chioaru și Ioan Radu Văcărescu și apărută la Paralela 45 în 1998, am găsit o scrisoare către un adresant necunoscut, semnată Lucica și datată 2 septembrie 1999. Scrisul îngrijit al fetei, probabil absolventă de liceu în acel an, ascunde o poveste de dragoste. Mi-ar plăcea să știu că s-au reîntîlnit.

Ura la putere

 

Pentru că nu suportă alte opinii, chiar dacă ale lor sînt greșite, pentru că văd dușmani peste tot, mai ales în cei care nu sînt ca ei, pentru că își spun suveraniști, cînd de fapt sînt mînjiți de banii rușilor, pentru că își spun conservatori sau social-democrați, dar sînt doar niște retrograzi jalnici, pentru că pozează în creștini, dar îi caracterizează intoleranța, pentru că nu-și doresc doar moartea caprei vecinului, ci și a vecinului însuși, noilor aliați politici li s-a spus simplu: A URÎ.

Proezia lui Mircea Țuglea

 

Pe vremea cînd umblam prin librării să văd noutățile despre care nu puteam afla altfel, am răsfoit o carte cu nume ciudat, Proezia, scrisă de un autor necunoscut mie la acea dată, Mircea Țuglea, carte apărută la editura Pontica. Eram la Cartea Românească din strada Luigi Cazzavillan, unde au lucrat Mircea Nedelciu și Florin Iaru. N-am luat-o atunci, am zis că voi reveni, dar n-am mai găsit-o. Așa cum se întîmplă în adolescență cînd îți place o colegă de clasă, te uiți la ea pe furiș, te rușinezi cînd privirile vi se intersectează, îți spui că sigur mîine o inviți la film, iar mîine o vezi de mînă cu un coleg mai îndrăzneț. Iată că după 30 de ani mă reîntîlnesc cu cartea, de data asta nu mai ratez ocazia și o cumpăr, are autograful autorului și s-a întors la noi din Franța. Între timp, Mircea Țuglea nu mai este, dar uite că proezia lui continuă să trăiască, deși „scriind totul dispare”.

Oprim hate-ul din online!

Mi-a atras atenția o pagină de Instagram numită oprim.hateul.din.online. Oamenii ăștia își dedică o bună parte din timpul lor cu selecția comentariilor pline de ură de pe internet și ni-i arată pe cei care stau în spatele lor. Oameni de tot felul, femei și bărbați, tineri și mai puțin tineri, dar avînd toți suflet mic și urît. Nu sînt boți, sînt oameni cît se poate de reali, pe unii dintre ei poate i-am văzut pe stradă sau în magazine, pe alții poate îi cunoaștem, ne sînt vecini sau colegi de serviciu. Așa arată aproape jumătate din populația României. Să sperăm că toți aceștia vor putea fi cu adevărat opriți și nu vor deveni niciodată o masă critică în stare să ne scrie pe case că sîntem altfel decît ei și apoi să ne înfigă cuțitul.