Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Editura Cartea
Românească, 2006
Se spune că poezia trebuie citită în gînd, că numai astfel i
se pot pătrunde tainele, iar plăcerea celui care o citeşte este maximă. Orice
tălmăcire cu voce tare ar face să îi scadă din inefabil. „Cinema la
mine-acasă”, volumul lui Robert Şerban, apărut la Cartea Românească în 2006,
contrazice această prejudecată. Vocea omului de televiziune reuşeşte să reţină
atenţia ca şi cum ai asculta o piesă de teatru radiofonic, iar muzica lui Ilie
Stepan însoţeşte discret discursul poetic şi se pliază perfect pe atmosfera
sugerată de cuvinte.
Robert Şerban îşi împarte cartea în cinci cicluri,
Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa şi Prietenia. Poemele ar fi putut face parte
fiecare din alt capitol, existînd un fir conducător care le uneşte într-un tot
unitar. O linie subţire, linia de demarcaţie dintre viaţă şi moarte, motto-ul
luat de la poetul Ion Chichere, fiind sugestiv: „ce e grozav este că suntem
morţi / cu aceeaşi putere cu care suntem vii”.
Încă de la primul poem (Ca să pot scrie), moartea
este prezentă pe masa de scris: „scriu repede-repede şi apăsat / iar cuvintele
umplu / coala subţire / cum bulgării de pământ / un mormânt proaspăt”. Moartea despre care scrie Robert Şerban nu este
nici hulită cu violenţă ca la Mircea Dinescu, nici acceptată cu resemnare:
„scriu despre moarte / cu uşurinţa cu care înfig cuţitul de la doi / paşi” (Din
apropiere) sau „cred în steaua mea / pe care tocmai o văd / cum cade / fără
zgomot” (Crez). Moartea trăieşte între coperţile acestei cărţi. Trăieşte în
gesturi, în detalii, cum ar fi bocetul femeii care mătură frunzele în curtea
dintre blocuri „şi sunt sigur că e o femeie / şi nu altceva / fiindcă doar ele
jelesc întotdeauna / într-un fel sau altul / morţii” (Bocet). Amintirea
revoluţiei trăite ca militar în termen personifică şi ea moartea, „îmbăţoşată
şi revoluţionară”.
Altă prezenţă, de data aceasta mai difuză, dar
repetîndu-se tot ca un leit-motiv, este singurătatea. Copilul care se ascunde
în clopotul mare al bisericii, rugîndu-se să nu moară nimeni şi să nu fie nici
sărbătoare, este copleşit de „limba care atârnă imobilă şi ucigătoare” „în
clopotul cel mare e negură / dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică
decât a mea” (Mă ascund). Singur este şi bărbatul din majoritatea poemelor de
dragoste. El priveşte femeile de cele mai multe ori de pe margine, erotismul
gesturilor şi al privirilor desfăşurîndu-se cu maximă intensitate interioară:
„privesc în revista pe care doamna o răsfoieşte grăbită / de câteva ori / îmi vine să-i spun / stai,
stai puţin / dar nu atunci când hârtia se umple de imagini
colorate / ci când buzele şi limba îi umezesc degetul / cu
care dă paginile mai departe” (Instantaneu) sau „acasă / în singurătate / sau
alături de vreo femeie / plâng uneori la filme” (Cinema la mine-acasă). Acut şi
terifiant se manifestă singurătatea în poemul „Femei”: „o femeie singură / alta
cu un copil / o alta cu un câine / alta singură / alta cu un bărbat / alta
singură / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură”. Distanţa
dintre el şi ea este foarte bine redată în „Scrisorile lungi”: „primesc de la
tine scrisori lungi / cu puţine cuvinte / cum numai fetele sărace ştiu să scrie
/ ... / nu ţi-am răspuns niciodată / iar pâinea pe care ţi-o aduce în fiecare
zi poştaşul / nu are expeditor”.
Viaţă, moarte, dragoste, singurătate. Nu putea
lipsi Dumnezeu, chiar dacă El nu vorbeşte cu nimeni: „nu-mi fac sânge rău /
fiindcă aud că Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni / despre nici unul dintre noi”
(Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni). Singurătate, dragoste, moarte, viaţă. Toate
adunate în gesturi observate cu fineţe de ceasornicar: „am să-mi las câteva
zile / obrajii nebărbieriţi / nu din comoditate / nu din frondă / ci fără nici
un motiv / aşa cum câteodată / las să-mi treacă viaţa” (Gest). Robert Şerban ne
invită în universul lui interior, să urmărim un film despre noi, la urma-urmei.
Nu rataţi această şansă.
29 ianuarie 2007
Postări
