Marcu Beza (1882-1949)

 

De numele lui Marcu Beza se leagă înființarea PEN Club România. Scriitor și diplomat de origine aromână, născut la 30 iunie 1882 la Kleisoura, în Grecia, studiază Literele și Filosofia la București. Era consul general al României la Londra cînd s-a înființat PEN International în 1921, iar peste un an pune bazele Centrului Român al PEN. Venirea comunismului a însemnat excluderea sa din Academia Română în 1948, unde era membru corespondent din 1923, murind la scurt timp, la 6 mai 1949, la București. A locuit pe strada Berzei nr. 17, într-o casă al cărei parter este acum de vînzare. Spre deosebire de principiile pe care le-a susținut la înființarea PEN Club România, valabile și astăzi și care nu vor fi niciodată negociabile.

cîtă viață

 

în casele însemnate 

cu numele celor care le-au locuit 

le aud pașii 

vocile

anii în care au stat acolo 

curg ca imaginile de pe fereastra vagonului de tren 

îmi vine să-mi scot pălăria 

și să-i salut

Cărțile de la anticariat

Îmi place să iau cărți de la anticariat. Pentru că au o viață în spate, rafturi pe care au stat și mîini prin care au trecut, poate semne lăsate de cei care le-au citit sau dăruit. Așa că mă bucur că am preferat să aștept reintarea în stoc a romanului epistolar scris de I. Negoițescu și Radu Stanca, apărut la Albatros în 1978, chiar dacă a fost reeditat de curînd într-o ediție necenzurată. Pentru că am avut o supriză frumoasă, cartea care a aparținut unui cuplu, Simona și Dorel, fiind semnată de Ion Negoițescu.

 

 

Impostura perpetuă

 

Se împlinesc 76 de ani de la proclamarea Republicii Populare Române, bunica republicii de astăzi (mama este republica socialistă, instaurată de Ceaușescu în 1965). Ziarele vremii aclamau această schimbare care avea să desăvîrșească victoria comunismului pentru totdeauna în România. Nu s-a suflat o vorbă despre șantajul la care a fost supus Regele Mihai de către Petru Groza pentru a semna abdicarea, în schimb s-a rostogolit minciuna trenului plin de bogății cu care a plecat din țară, minciună care continuă să se rostogolească pînă astăzi. După momentul 1989, republica a continuat firesc, ca și cum impostura instalată în 1947, fără temei juridic, ar fi fost perfect legală. Mai mult, în Constituția din 1991, alineatul 2 din articolul 1, statuează ca formă de guvernămînt a statului român, republica, consfințind schimbarea făcută cu pistolul, sub supravegherea tancurilor rusești. Nicio oficialitate nu a amintit în ultimii 34 de ani de această aniversare, deși toate guvernele și toți președinții au beneficiat de această stare de lucruri. Din jenă, probabil, unul dintre rale momente de jenă ale politicienilor români. Și totuși mergem înainte cu minciuna, iar o dezbatere reală despre disputa republică/monarhie, nu a existat niciodată pe agenda publică. Dar faptul că republica română s-a născut sub semnul secerei și al ciocanului este o realitate care nu poate fi contestată de nimeni.

Un model: Monica Lovinescu

 

Vocea Monicăi Lovinescu, pe care o ascultam la Europa Liberă în anii ’80, îmi este acum din nou aproape prin volumul apărut la Editura Casa Radio, Și am ales microfonul. Interviuri la Radio România (1993-2004), prefațat de Anca Mateescu, care a purtat în această perioadă mai multe discuții cu Monica Lovinescu. În emisiunea Teze și antiteze la Paris am auzit pentru prima dată poemele Marianei Marin, opozantă a regimului, dar și despre scriitori români stabiliți după război în Vest, ca Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Mircea Eliade. Monica Lovinescu a fost vocea care simboliza libertatea, alături de Mircea Carp sau Neculai Constantin Munteanu. Impresionantă este evocarea mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, asasinată de regimul comunist pentru vina de a fi refuzat colaborarea cu Securitatea. Într-un mereu amînat proces al comunismului, ar fi fost o probă nimicitoare. Mulțumesc, Gilda Rădulescu, pentru acest dar minunat, făcut în anul centenarului Monica Lovinescu, postul național de radio fiind, cred, singura instituție publică care a cinstit această aniversare. Primăria Capitalei mai așteaptă să redenumească bulevardul Primăverii și a străzii Herăstrău cu numele Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca. Dacă tot e 1 decembrie și căutăm modele, Monica Lovinescu este unul dintre ele.

Debutul lui Marin Sorescu

Am rezonat cu poezia lui Marin Sorescu de la primele rînduri citite, la recomandarea tatei, care îl aprecia foarte mult. În perioada liceului începusem chiar să scriu ca el. Eram curios să văd cartea lui de debut, care lipsea din biblioteca noastră și nu se mai găsea în librării, la 20 de ani de la apariție. Parodiase acolo clasici și congeneri, poeți oficiali și underground, de la noi și din literatura universală. Singur printre poeți avea să se reediteze imediat după Revoluție, în 1990, la o editură nou apărută, InterCONTEMPress. Acum cîțiva ani, am găsit la un anticariat a doua ediție a parodiilor, apărută în 1972 la Junimea, prefațată chiar de autor. Îmi lipsea, însă, ediția princeps. Și uite că zilele trecute, am primit un email în care eram anunțat că a revenit în stocul anticariatului Singur printre poeți de Marin Sorescu, Editura pentru Literatură, 1964, cu un cuvînt înainte de Marcel Breslașu.

 

Student la Litere

 

Astăzi mi s-a împlinit un vis. Am fost pentru două ore student la Litere, ascultînd prelegerile unor profesori deosebiți, prilejuite de aniversarea a 160 de ani de la înfiintarea Facultății de Litere. Mihai Moraru, Astrid Cambose și Cristina Bogdan au vorbit cu pasiune despre un domeniu aflat mai puțin în lumina reflectoarelor, literatura română veche, și despre trei nume mari ale acestei discipline, Nicolae Cartojan, B.P. Hașdeu și Dan Horia Mazilu. Intervențiile din sală ale profesorului Toma Pavel au punctat cum nu se poate mai bine discursurile. Am avut apoi bucuria să-i cunosc pe doctoranzii Cercului de Literatură română veche, tineri la fel de dedicați studiului și cercetării. Vernisajul expoziției de fotografie Ion Cucu a completat o zi minunată, pe care o voi ține minte și datorită fotografiei pe care mi-a făcut-o un Cristian în Holul de Marmură al Facultății de Litere. Am aruncat o privire și în superba Sală de Lectură a Bibliotecii, unde sper să revin cît de curînd.

Filmul "Scrisori către tata"

Luna viitoare, tata ar fi împlinit 90 de ani. Mă bucur că îl putem comemora cu un film realizat împreună cu fiul meu, Felix, film la care au avut generozitatea de a participa profesorul Nicolae Constantinescu, chirurg renumit și prieten cu tata încă din studenție, Mircea Ignat, mentor într-ale științei pentru mulți elevi supradotați și doctorul Ștefan Bedereag, unul dintre cei mai buni discipoli ai săi. Le mulțumesc îndatorat. Scrisori către tata este modul nostru de a spune că ne este foarte dor de el.

Nobelul lui Laurențiu Ulici

 

Sîntem în săptămîna în care se decernează Nobelul literar, peste două zile aflăm căștigătorul. Și mi-am amintit că Laurențiu Ulici a avut în 1983 ideea de a edita o carte cu toți laureații Premiului Nobel pentru Literatură. Volumul a apărut într-o ediție cartonată, ca almanah al revistei Contemporanul. Scriitorii, de la Sully Prudhomme la William Golding, erau prezentați cu o fotografie, date biografice, motivația juriului și un fragment dintr-o operă semnificativă. Cu o excepție, scriitorul rus Alexandr Soljenițîn, la care erau scrise doar cîteva rînduri. Cartea a avut succes, așa că, în 1988, au apărut două volume în care pentru fiecare an în care se acordase Premiul Nobel pentru Literatură, Laurențiu Ulici propunea alt scriitor, cel puțin la fel de bun ca laureatul. Nobel contra Nobel a fost un joc intelectual în care publicul românesc făcea cunoștință cu scriitori de primă mînă, unii dintre ei împlinind profeția criticului și cîștigînd la un moment dat Nobelul. Este vorba de Octavio Paz, Günter Grass, Mario Vargas Llosa și Harold Pinter. A propus și români în acest joc: I.L. Caragiale (1910), Liviu Rebreanu (1940), Tudor Arghezi (1950), Lucian Blaga (1960), Eugen Ionescu (1977, trecut totuși ca francez), Nichita Stănescu (1980), Marin Sorescu (2000). Cele trei volume îngrijite de Laurențiu Ulici rezistă probei timpului și vor rămîne ca antologii reprezentative pentru literatura universală, bucurînd mai multe generații de cititori.

Ieșirea din timp la Constantin Abăluță

Citindu-l pe Constantin Abăluță, am o acută senzație a ieșirii din timp. Poemele nu poartă nicio amprentă a vremurilor în care au fost scrise, firescul lor făcînd chiar notă discordantă cu anomalia acelor timpuri. 11 erezii, apărută în 1985 la Cartea Românească și ilustrată cu desenele lui Nichita Stănescu, este o splendidă carte de poezie, care ar fi putut fi scrisă și în anii treizeci ai secolului trecut, dar și în anii treizeci care urmează să vină în secolul 21. Îi admir nu numai scriitura de clasă, dar și libertatea interioară neștirbită de nicio amenințare din exterior. Și felul cum trece cu eleganță peste toate infamiile, cum numai un aristocrat adevărat ar face-o.