strada ca pielea

îi cad straturi în fiecare an

cu tot cu oamenii

în trecere

recunosc tot mai puțini

se uită la mine

cu mirare

tot mai mulți

Oameni mari și mici

Prozele scurte din Poem cu oameni mari și mici, cartea semnată de Ramona Micu, apărută în 2021 la Casa de Pariuri Literare, cuceresc de la primele pagini. Este atîta naturalețe în firul poveștilor, încît simți nevoia să împărtășești bucuria lecturii cu cei dragi de lîngă tine, așa cum am făcut eu cu Diana, căreia i-am citit fragmentele care m-au impresionat cel mai mult. Personajele sînt foarte puternice, se iau la trîntă cu viața și durerile ei, fie că este vorba de copii sau bătrîni. Întîlnim un bestiar extrem de divers, oameni-pietre, cu privirea tăioasă, oameni-flori, cu zâmbet larg și miros de primăvară, oameni-stâlpi, impasibili, cum îi numește chiar Ramona Micu, oameni pe care i-am întîlnit de multe ori în viața reală. Minunate sînt povestirile în care se strecoară cu atîta firesc fantasticul ca în Misterioasa dispariței a fetei cu ochii verzi, cele în care umorul amintește de sitcomurile americane ca în Ați sunat la numărul 07xx sau cele în care tragicul este atît de bine temperat, încît nu cade în melodramă nicio secundă ca în De rămas-bun. Stilul acestui volum aparține cu siguranță unui scriitor format, care cu această carte de debut mă face pe mine ca cititor să am așteptări foarte mari de la următoarele cărți pe care, cu siguranță, le va scrie Ramona Micu.

Contrafort își încetează apariția

Din 1994, revista Contrafort este un pilon în viața culturală din Basarabia și din România. De fiecare dată cînd merg la Chișinău, caut revista la chioșcuri și asta îmi dă un sentiment de siguranță, face parte din acel acasă pe care îl regăsesc de fiecare dată acolo. Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu m-au invitat adeseori să public în revistă și m-au susținut atunci cînd mi-a apărut vreo carte nouă. Așa că nu-mi vine să cred că lumina din redacția Contrafortului se va stinge și revista își va înceta apariția. Să-mi spună cineva că nu este adevărat!

Ceea ce nu ni se poate lua

 

M-am convins încă o dată aseară că muzica este una dintre cele mai minunate forme de manifestare ale umanității, ea transmite stări care rămîn cu noi pînă la sfîrșit, ne dă ceea ce nimeni nu ne poate lua niciodată. Concertul susținut de London Philarmonic Orchestra la Sala Palatului în cadrul Festivalului George Enescu a fost de o frumusețe inegalabilă. Muzicienii conduși de Edward Gardner au transmis atîta bucurie sălii, cum numai marii artiști o pot face. Uvertura operei Tannhäuser de Wagner, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră de Enescu, avându-l ca solist pe Nicolas Altstaedt și Simfonia a doua de Sibelius au fost interpretate exemplar, atingînd perfecțiunea. Au fost și bisuri, mai întîi un dialog al violoncelelor în care l-am recunoscut pe Bach, Kristina Blaumane alăturîndu-i-se lui Nicolas Altstaedt într-un moment în care emoția a atins limita cerului, iar în finalul concertului, Dansul ungar nr. 5 de Brahms a încununat cum nu se poate mai bine o seară încîntătoare.

Robingo

Au trecut 25 de ani de la participarea mea la un concurs televizat de cultură generală. Robingo era singurul concurs de acest fel de la TVR, iar puținele televiziuni particulare nu aveau încă în grilă așa ceva. Audiența, deci, era foarte mare duminică seara. Am intrat cu mari emoții în Studioul 1, dar odată început concursul, m-am concentrat și am încercat să răspund cît mai bine. Dacă nu ați citit încă Pe cont propriu (sau ați făcut-o deja), pentru a afla ce s-a întîmplat în premieră în format video, urmăriți videoclipul realizat de Felix.

https://www.youtube.com/watch?v=M2NdAnanENw

Muzeul Poezie[i]

Reîntîlnirea cu farmecul Iașiului mi-a dat ocazia să vizitez Muzeul Poezie(i), o realizare care va fi cu greu egalată. Un muzeu care depășește granițele unei expoziții, fiind el însuși o formă de artă, dintre cele mai rafinate. Muzeul Poezie(i) este un experiment pentru care realizatorii lui ar merita un premiu special. Nimic nu este întîmplător în așezarea exponatelor, în fiecare colț al muzeului vei găsi semnificații multiple, iar la ieșire, copleșit de frumusețea care te-a însoțit la fiecare pas, vei fi tentat să exclami Așa ceva nu există! Lucian Dan Teodorovici și Ion Barbu au izbutit un lucru extraordinar, pentru care recunoștința iubitorilor de poezie ar trebui să fie infinită. Am un motiv personal de mîndrie să admir pantofii Dianei lîngă cei ai Norei Iuga și să mă bucur că poezia pe care o scrie este consacrată în această bijuterie de muzeu. Muzeul Național al Literaturii Române mai găzduiește și alte expoziții extrem de interesante, cum sînt cele dedicate lui Caragiale, Junimii, Boemei Ieșene, lui Emil Brumaru și lui Mircea Cărtărescu, adevărate opere de artă care așteaptă să fie și ele descoperite și savurate. Nicoleta Dabija este un ghid minunat, o scriitoare îndrăgostită de Iași și de scriitorii lui, pe care aș asculta-o iar și iar, admirîndu-i generozitatea cu care le cultivă posteritatea legendelor literare ieșene. Abia aștept să ne întoarcem la Iași și să vizităm și celelalte muzee găzduite de Casa Muzeelor, Muzeul Pogromului de la Iași, Muzeul Teatrului Evreiesc în România și Muzeul Copilăriei în Comunism.

să te cunosc

 

cum cunoşti vîrsta copacului

numărîndu-i inelele

(şi pe care trebuie să-l tai

mai întîi)

aşa încep să te cunosc

abia după ce ai plecat

iubindu-ţi absenţa

învăluitoare

Obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par, Casa de Pariuri Literare, 2016

nu vrei

să ne mutăm prea sus

la etajul întîi

ar fi perfect

cînd ne vom mişca foarte greu

să n-avem mult de urcat

 

nu mi-ai fi putut spune

mai frumos de atît

că vom îmbătrîni împreună

 

nem akarsz

túl magasra költözni

az első emelet

tökéletes lenne

ne kelljen sok lépcsőt mászni

amikor már nehezen mozgunk

 

ennél szebben

nem is mondhattad volna azt

hogy együtt fogunk megöregedni

traducere în maghiară de Dimény H. Árpád

Obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par, Casa de Pariuri Literare, 2016

m-am uitat spre tine

 

și chipul tău

a trecut la mine în degete

din vîrful lor

ochii tăi mă strigau

mîini privitoare

precum coarnele

unui melc

după ploaie

în locul ei a venit absenţa

un spaţiu gol care îi semăna perfect

s-a aşezat lîngă mine în staţia de autobuz

toată lumea ne privea

de parcă se întîmpla ceva neobişnuit

un domn în vîrstă

a ajutat-o să urce

ne-am aşezat unul lîngă altul

ceilalţi călători ne făceau complice cu ochiul

adolescenţii îşi dădeau coate

bătrînii o atingeau în treacăt

cu umbrele mîinilor

eram perechea ideală

şi ne loveam de ochii curioşilor

cu voluptate

Asigurări de viață, Brumar, 2011