Am vizitat în toamna lui 2022 Muzeul Pogromului de la Iași. Mărturiile supraviețuitorilor sînt cutremurătoare, ca cea a lui Iancu Țucărman, a cărui hologramă te urmărește mult timp după încheierea turului. Astăzi, cînd comemorăm victimele Pogromului de la București, nu trebuie să uităm și, mai ales, nu trebuie să permitem ca asemenea crime să se mai repete vreodată.
Europa a fost un ideal pentru multe generații de români, începînd cu cea de la 1848, cînd tinerii școliți la Paris s-au întors în țară pentru a o moderniza. În toată a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tînărul stat român a privit cu speranță spre Europa, iar legăturile puternice cu Franța pe de o parte și cu Germania pe de altă parte, mai ales după înscăunarea lui Carol I, au dus la reducerea decalajului dintre România și statele europene dezvoltate. Este adevărat și că politicienii vremii au știut să pună de multe ori interesele țării deasupra celor personale. În preajma primului război mondial, România devenise o țară relevantă în Europa, iar succesul negocierilor politice purtate după sfîrșitul războiului, care au dus la formarea României Mari, atestă acest fapt. Importanța României în spațiul european s-a diminuat foarte mult după terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd am devenit o colonie sovietică numai bună de muls de către marele prieten de la Răsărit. După căderea comunismului, visul european a revenit în actualitate, iar la 1 ianuarie 2007, România devenea membră a Uniunii Europene.
S-au împlinit așadar 15 ani de când România a devenit membră a Uniunii Europene. Privind în urmă, saltul făcut în dezvoltarea țării este foarte mare. Proiect asumat de toate partidele politice importante, de la stânga la dreapta, aderarea a adus, cu siguranță, mai multe beneficii decît neajunsuri, în ciuda tuturor dificultăților pe care țara le-a avut în procesul de convergență. În acești 15 ani, România a avut cea mai spectaculoasă ascensiune economică din istoria ei. Dacă în 2006 Produsul Intern Brut al României nu ajungea încă la 100 de miliarde de euro (mai exact 97,70) în 2021 a ajuns la 240 miliarde de euro, de două ori și jumătate mai mult decît cel din momentul aderării la Uniunea Europeană, România ajungînd pe un onorant loc 13 între țările Uniunii. Potrivit cifelor publicate de Uniunea Europeană, România a contribuit pînă acum cu 21,55 de miliarde de euro la bugetul Uniunii și a primit 63,53 de miliarde euro, o diferență de 42 de miliarde de euro, adică de trei ori mai mult, România fiind printre cei mai mari beneficiari. Din Bugetul Multianual 2021-2027, România va primi fonduri nerambursabile 46,40 miliarde de euro, iar din Pachetul de relansare economică 33,50 de miliarde de euro, din care 16,80 miliarde de euro granturi (tot fonduri nerambursabile). Orice comparație cu Sovrom-urile din perioada 1945-1956, cînd România era contributor la bugetul Uniunii Sovietice, este de prisos. Totuși, nu putem fi siguri că vom reuși să cheltuim cum se cuvine aceste fonduri, avînd experiența anilor din urmă cînd România a pierdut mulți bani din cauza indeciziei și de multe ori relei voințe a politicienilor locali. În exercițiul financiar 2014-2020, rata de absorbție a României a fost de doar 30%, penultima din Uniunea Europeană. Lucrurile s-au îmbunătățit anul trecut, cînd rata a ajuns la 50%, cu 10% sub media europeană.
România a ajuns în 2021 a treia cea mai influentă țară din Parlamentul European, după Germania și Spania, conform clasamentului elaborat de think-tank-ul VoteWatch Europe și firma de consultanță BCW. România a avut pînă acum patru comisari (miniștri) în Comisia Europeană, a căror influență a crescut cu fiecare rînd de alegeri europene: Leonard Orban (2007-2010, Multilingvism), Dacian Cioloș (2010-2014, Agricultură și Dezvoltare Rurală), Corina Crețu (2014-2019, Politica Regională a Comisiei Europene), Adina Vălean (2019-prezent, Transporturi). Laura Codruța Kövesi a fost aleasă primul procuror-șef al Parchetului European, Dacian Cioloș a fost liderul grupului politic Renew Europe / Renaissance Europe, alți parlamentari români ocupînd funcții de conducere în grupurile politice relevante din Parlamentul European. Chiar dacă am trimis acolo de cîteva ori personaje hilare, politicienii români care au devenit parlamentari europeni au făcut treabă bună, impunîndu-se printre vocile cu greutate.
În ciuda celor care spun că în România nu se mai produce nimic, că s-a ales praful de industria dezvoltată în socialism și că am devenit doar o piață de desfacere, ponderea industriei în Produsul Intern Brut a fost de 25% în 2020, locul 7 în Uniunea Europeană. S-au dezvoltat ramuri noi, în ritmul progresului tehnologic mondial, cum ar fi domeniul IT, iar industria auto producătoare de autovehicule și componente conduce topul exporturilor românești, impunîndu-se pe piața europeană. Sistemul de burse Erasmus, prin care mii de studenți români au avut ocazia să învețe în străinătate, a format deja generații de specialiști, mulți dintre ei întorcîndu-se și aplicînd acasă ce au învățat în universitățile europene.
Monitorizarea
de către Uniunea Europeană a funcționării justiției prin celebrul MCV
(Mecanismul de Cooperare și Verificare) a dus la rezultate palpabile în lupta
împotriva corupției. Chiar dacă drumul spre domnia legii este încă lung,
apartenența la familia democratică europeană îl face posibil. Monitorizarea
încă nu s-a încheiat, semn că lucrurile din sistemul judiciar românesc nu s-au
îndreptat suficient pentru a putea vorbi de domnia legii. Aceasta este
principala cauză pentru care nu am fost încă admiși în Spațiul Schengen, deși
din punct de vedere tehnic am îndeplinit condițiile. De altfel, întîrzierea
acceptării țării noastre în această zonă de liberă circulație a dus cu cîțiva
ani în urmă la o apropiere de Polonia și Ungaria, ale căror poziții de forță
față de politica impunerii statului de drept în toate țările Uniunii ar putea
duce la noi exit-uri. Apropierea
trebuia făcută în 1990, prin aderarea la Grupul de la Vișegrad (din care mai
făcea parte Cehoslovacia), cînd România putea cîștiga cîțiva ani, scurtînd
tranziția către o societate democratică. Drumul pe care l-a ales atunci
România, în timpul Regimului Iliescu, a fost însă altul. Acum, cînd Polonia și
Ungaria promovează iliberalismul autoritar și antieuropenismul, situația este
complet alta și României nu-i face deloc bine această alăturare.
Dacă ne uităm în jur, țările care nu s-au integrat în Uniunea Europeană au rămas în urma noastră, dezvoltarea lor fiind mult mai lentă decît a României. Instabilitatea economică, incertitudinea cu privire la viitor, pericolul accederii la putere a unor forțe extremiste, sînt tot atîtea pericole la adresa democrației din aceste țări, pericole pe care România le-a trăit din plin în anii ’90. Uniunea Europeană nu este numai o uniune politică și economică. Ea însumează un set de principii care au la bază libertatea individului în toate sensurile acceptate, de la libertatea economică la cea a politică și de la libertatea cuvîntului pînă la cea a deplasării, avînd ca scop final acea societate deschisă despre care vorbea Karl Popper. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cel mai important moment politic de după căderea comunismului în 1989, iar apartenența la această uniune de state înseamnă garantarea libertăților despre care vorbeam mai sus.
Articol apărut în Observator Cultural nr. 1094/2022
21 decembrie 1989
Dimineaţa cînd am plecat de-acasă, i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.
22 decembrie 1989
În autobuzul 100, un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki despre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani şi trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.
23 decembrie 1989
Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.
Politicianei căreia i s-a refuzat candidatura la alegerile prezidențiale îi sînt
străine noțiuni ca democrația, civilizația sau dialogul. În toate ieșirile
publice din ultimii ani a susținut că este deținătoarea adevărului absolut,
singurele argumente fiind răcnitul, departe de orice ar putea fi catalogat
drept limbaj articulat, jignirile și pumnul, cum a fost cazul de acum 3 ani din
comuna Răchiteni, județul Iași. Cei care îi iau apărarea în numele
democrației, uitînd de vizitele slugarnice la ambasada Rusiei, adevărate acte
de trădare națională, ar putea deveni în scurt timp de la accederea la putere a
acestei politiciene deținuți politic. Nu am nici cea mai mică îndoială că se
vor repeta abuzurile din perioada guvernării legionare, iar referirile pe care
le-a făcut la adresa evreilor ne arată explicit direcția în care vor merge
lucrurile. Fac ceva pe mandatul UE și mă întorc în România (și implicit pe voturile celor
care au trimis-o acolo) a fost reacția politicianei. Hitler a ajuns la putere
în 1933 în urma unor alegeri democratice. De democrație putem scăpa într-o zi,
de totalitarism mult mai greu și cu prețul prea multor vieți. Sîntem gata să mai
experimentăm o dată?
Cartea profesorului universitar Dan Horațiu Popescu, apărută în 1922 la Editura Universității din Oradea, este o premieră în cercetarea românească. Nimeni nu s-a ocupat pînă acum de istoria P.E.N. Club-ului român. O poveste captivantă care se citește ușor, ca un roman, cu personaje care mai de care mai interesante, începînd cu Marcu Beza, consulul general al României la Londra, cel care a înființat centrul român la numai un an după apariția celui Internațional. O contribuție importantă a avut Regina Maria prin eforturile de racordare a României la complexitatea vieții politice și culturale din Europa anilor interbelici (pag.15). Pe parcursul lecturii ne vom mai întîlni cu Catherine Dawson Scott, scriitoarea engleză care înființase P.E.N. Club în 1921 și cu John Galsworthy, primul președinte al clubului și viitor cîștigător al Nobelului pentru literatură. Dintre scriitorii români implicați în organizarea filialei române, se disting I. Al. Brătescu-Voinești, Vasile Pârvan, Emanoil Bucuța. Un caz aparte îl reprezintă Nicolae Iorga, deși primul român membru de onoare al P.E.N. Club-ului Internațional, a evitat să participe la dezvoltarea centrului român din considerente istorico-politice. În dedicația pe care Dan Horațiu Popescu a avut gentilețea să mi-o scrie pe pagina de gardă, vorbește despre această carte ca fiind prima parte a unei aventuri scriitoricești și de cercetare. Este un act de generozitate făcut P.E.N. Club-ului, istoriei literare și literaturii române în genere, pentru care toți cei interesați de aceste lucruri trebuie să îi fim recunoscători.
în casele însemnate
cu numele celor care le-au locuit
le aud pașii
vocile
anii în care au stat acolo
curg ca imaginile de pe fereastra vagonului de tren
îmi vine să-mi scot pălăria
și să-i salut