Real și imaginar la Vitalie Ciobanu

Prozele scurte din volumul Zilele după Oreste, apărut la Humanitas în 2019, mi-au dezvăluit un Vitalie Ciobanu diferit de cel care scrie cele mai lucide analize ale vieții politice din Basarabia. Prozatorul se simte ca peștele în apă imaginînd povești și construind personaje într-adevăr memorabile, așa cum scrie pe coperta a patra a cărții. Sînt oameni care tînjesc după plecare ca Ilona, care mi-a amintit de personajul cu același nume din Pădurea spînzuraților, scriitorul Radu Baltazar și aventura lui nocturnă cu taxiul sau Costică Vizir care visa cu ochii deschiși la America. Sînt apoi cei care chiar pleacă așa ca Oreste, profesorul de estetică devenit dughenar de antichități, Alexandru Palade, bătrînul traducător al lui Llosa sau Justin, tînărul plecat într-o croazieră exotică în care îi atrage și pe prietenii lui. Destinul tuturor acestora ridică un nor de tristețe care plutește deasupra celor șapte proze, semn că realitatea se strecoară hoțește în lumea imaginară a literaturii și ne amintește de vechiul dicton grecesc, Panta rhei.

Atelierul lui Brâncuși

Circulă în aceste zile de izolare multe invitații de a vizita muzee. Eu vă propun să vizitați un atelier. Cel din Paris, al lui Brâncuși. Veți avea ocazia să petreceți în Impasse Ronsin cîteva ore în preajma unui geniu. Veți vedea cum se naște zborul dintr-o bucată de piatră, o să asistați la punerea în scenă a procesului pe care Brâncuși l-a intentat statului american în 1927 și o să-l însoțiți în vizita la Tîrgu Jiu unde, alături de Arethia Tătărăscu, soția prim-ministrului de la acea vreme, va pune la punct toate detaliile pentru ridicarea ansamblului Monumentul Eroilor. O să vă întîlniți și cu alți mari artiști, cum sînt Amedeo Modigliani, James Joyce, Ezra Pound, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Maria Tănase. Toate aceste daruri vă sînt oferite de Moni Stănilă, autoarea biografiei romanțate Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărută anul trecut la Polirom. Notițele de jurnal, adevărate contrapuncte ale poveștii, ne demonstrează că Moni Stănilă este, înainte de toate, poetă. Așa cum poet este, de fapt, și Brâncuși.

Caragiale în direct

Am citit prima carte din noua colecție de biografii romanțate ale unor celebri oameni de cultură români, apărută la Polirom. Am început cu Caragiale, pe care îl iubesc din copilărie. Bogdan-Alexandru Stănescu îl iubește cu siguranță și el. Caragiale. Scrisoarea pierdută, cartea publicată anul trecut, este o minunată dovadă. Scrisoarea pe care Caragiale i-ar fi adresat-o lui Paul Zarifopol, dar care nu ar mai fi fost trimisă niciodată, este pretextul perfect pentru BAS să facă o radiografie a vieții scriitorului, punîndu-se atît de bine în pielea lui, că am avut multe momente cînd eram convins că citesc chiar rîndurile lui Caragiale. Multe portrete memorabile, cum sînt cele ale lui Eminescu sau Mateiu Caragiale, multe pagini de un umor spumos și ironie vitriolantă definesc o carte reconfortantă, după a cărei lectură, cititorii de orice vîrstă vor redescoperi actualitatea literaturii lui Caragiale și vor descoperi, dacă nu au făcut-o pînă acum, mîna sigură de prozator a lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

Poeți În Cântători

Am postat pe canalul meu de Youtube o înregistrare de la lectura pe care am avut-o la Trei Bețivi Bar în data de 18 decembrie 2019, alături de violonista Marina Pingulescu, în cadrul evenimentului Poeți În Cântători, organizat de Călin Torsan.

https://www.youtube.com/watch?v=8NBuomDaAL8

Omul cu fluier

Cine l-a văzut pe Călin Torsan pregătindu-și instrumentele de suflat înaintea unui concert, știe cîtă pasiune există în acele gesturi. Așa cum colegii lui de trupă, Marina Pingulescu, Andrei Bălan sau Alexandru Hegyesi, își acordează viorile și chitarele, Călin parcă își pregătește copiii pentru școală, asigurîndu-se că arată perfect atunci cînd ies pe ușă. Se vede că e un mețeriaș. Spectacolul începe înainte să se audă primele note. Fluierul este pentru el un prieten, pe care l-ar cinsti oricînd cu un păhărel de răchie sau de lapte bătut, așa cum a văzut că fac fluierașii de pe la stînele din Ardeal. Omul cu fluier, carte apărută la editura Martor în 2017, nu este doar o istorie a instrumentelor muzicale cu care omul s-a însoțit prin viață din zorii antichității sau o istorie personală a muzicantului Călin Torsan. Cartea de față este o excursie minunată prin toată lumea, de la Istanbul la Nagoya, trecînd prin Hamelyn sau Maastricht. Este memorabilă întîlnirea cu bătrînul japonez ce construia fluiere, care încîntat de colecția lui Călin îi trimite băiatului de dincolo de dealuri un instrument ieșit chiar din mîna lui. Aproape fantastică este și întîmplarea cu orbul din Istanbul a cărui lamentare fermecătoare din fluier îl duce la câțiva pași de podul peste strâmtoarea unde, ca două femei curioase, Europa și Asia se înghesuiau să pipăie metrajul bleumarin al panglicii de apă, fluierătoarea însăilată din două materiale diferite părea simbolul bun de pus pe efigia cetății. Călătoria ne poartă și prin literatura română și cea universală, de la poezia populară pînă la Caragiale, Macedonski, Arghezi sau Bacovia și de la Homer pînă la Rabelais și Turgheniev. Completarea grafică a textului cu fotografii din Arhiva de imagine a Muzeului Național al Țăranului Român și cu ștampile și desene alese de Cosmin Manolache întregește volumul. Îi știam umorul fin din Ulcele pe uluci, miniaturile cu smalțul la vedere apărute în 2015 la Casa de Pariuri Literare. Aici am descoperit pasiunea cercetătorului și a colecționarului de sunete, a omului care indiferent dacă face muzică sau literatură, o face cu dăruire. Ca să-l întrebi de sănătate, caută omul pe la casa lui. Dacă vrei să afli despre fluiere, mai nimerit este să le găsești în cântece. Acest volum nu bate la porți de teama ivărului. N-a întrebat nimic pe nimeni. Nu este tratat de muzică. Între copertele sale mijesc ochii mai multor cărți pe unde fluierul și-a nimerit popasul. Aici se poate citi cum s-a mai scris despre. Omul și trișca lui – sistem. Brânză cu roșii – alt sistem. Nu mai e loc, adică, de altceva. Se poate, cu fluierul la brâu, răzbi prin veacul de singurătate.

Observator Cultural la 20 de ani

Observator Cultural împlinește la sfîrșitul lunii 20 de ani. În tot acest răstimp și-a cîștigat prestigiul unei publicații în care echilibrul și măsura au fost principiile pe care toți jurnaliștii care scriu în paginile revistei le-au respectat. Observator Cultural nu este doar o publicație care semnalează cele mai importante evenimente din spațiul cultural românesc, este și o tribună unde se dezbat cele mai importante idei din societatea românească. Premiile Observator Cultural, decernate în cadrul unei Gale care se desfășoară de obicei la Teatrul Odeon, au devenit repere ale anului cultural. Proiectul Observator Lyceum atrage an de an tot mai mulți elevi într-o campanie de promovare a lecturii și a scriitorilor români contemporani în școli. Scopul nostru este să zgîlțîim inerția, să stimulăm competiția culturală, să axcționăm pe termen mediu și lung în sensul schimbării mentalității generale, scrie Carmen Mușat pe coperta a patra a volumului Spiritul critic în acțiune. Observator cultural 4x4, apărut în 2016 la Casa de Pariuri Literare, datorită editorului un cristian. Tot un cristian a fost și producătorul filmului documentar 10xObservator Cultural. O istorie a revistei Observator Cultural, apărut în 2013. Au fost 20 de ani rodnici și dacă astăzi, societatea românească a făcut pași importanți în direcția democrației liberale de tip occidental, acest lucru i-l datorăm și acestei construcții culturale de mare ținută intelectuală cum este săptămînalul Observator Cultural. La mulți ani!

Linia subțire

Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Editura Cartea Românească, 2006

Se spune că poezia trebuie citită în gînd, că numai astfel i se pot pătrunde tainele, iar plăcerea celui care o citeşte este maximă. Orice tălmăcire cu voce tare ar face să îi scadă din inefabil. „Cinema la mine-acasă”, volumul lui Robert Şerban, apărut la Cartea Românească în 2006, contrazice această prejudecată. Vocea omului de televiziune reuşeşte să reţină atenţia ca şi cum ai asculta o piesă de teatru radiofonic, iar muzica lui Ilie Stepan însoţeşte discret discursul poetic şi se pliază perfect pe atmosfera sugerată de cuvinte.

Robert Şerban îşi împarte cartea în cinci cicluri, Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa şi Prietenia. Poemele ar fi putut face parte fiecare din alt capitol, existînd un fir conducător care le uneşte într-un tot unitar. O linie subţire, linia de demarcaţie dintre viaţă şi moarte, motto-ul luat de la poetul Ion Chichere, fiind sugestiv: „ce e grozav este că suntem morţi / cu aceeaşi putere cu care suntem vii”.

Încă de la primul poem (Ca să pot scrie), moartea este prezentă pe masa de scris: „scriu repede-repede şi apăsat / iar cuvintele umplu / coala subţire / cum bulgării de pământ / un mormânt proaspăt”.  Moartea despre care scrie Robert Şerban nu este nici hulită cu violenţă ca la Mircea Dinescu, nici acceptată cu resemnare: „scriu despre moarte / cu uşurinţa cu care înfig cuţitul de la doi / paşi” (Din apropiere) sau „cred în steaua mea / pe care tocmai o văd / cum cade / fără zgomot” (Crez). Moartea trăieşte între coperţile acestei cărţi. Trăieşte în gesturi, în detalii, cum ar fi bocetul femeii care mătură frunzele în curtea dintre blocuri „şi sunt sigur că e o femeie / şi nu altceva / fiindcă doar ele jelesc întotdeauna / într-un fel sau altul / morţii” (Bocet). Amintirea revoluţiei trăite ca militar în termen personifică şi ea moartea, „îmbăţoşată şi revoluţionară”.

Altă prezenţă, de data aceasta mai difuză, dar repetîndu-se tot ca un leit-motiv, este singurătatea. Copilul care se ascunde în clopotul mare al bisericii, rugîndu-se să nu moară nimeni şi să nu fie nici sărbătoare, este copleşit de „limba care atârnă imobilă şi ucigătoare” „în clopotul cel mare e negură / dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea” (Mă ascund). Singur este şi bărbatul din majoritatea poemelor de dragoste. El priveşte femeile de cele mai multe ori de pe margine, erotismul gesturilor şi al privirilor desfăşurîndu-se cu maximă intensitate interioară: „privesc în revista pe care doamna o răsfoieşte grăbită / de câteva ori / îmi vine să-i spun / stai, stai puţin / dar nu atunci când hârtia se umple de imagini colorate / ci când buzele şi limba îi umezesc degetul / cu care dă paginile mai departe” (Instantaneu) sau „acasă / în singurătate / sau alături de vreo femeie / plâng uneori la filme” (Cinema la mine-acasă). Acut şi terifiant se manifestă singurătatea în poemul „Femei”: „o femeie singură / alta cu un copil / o alta cu un câine / alta singură / alta cu un bărbat / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură”. Distanţa dintre el şi ea este foarte bine redată în „Scrisorile lungi”: „primesc de la tine scrisori lungi / cu puţine cuvinte / cum numai fetele sărace ştiu să scrie / ... / nu ţi-am răspuns niciodată / iar pâinea pe care ţi-o aduce în fiecare zi poştaşul / nu are expeditor”. 

Viaţă, moarte, dragoste, singurătate. Nu putea lipsi Dumnezeu, chiar dacă El nu vorbeşte cu nimeni: „nu-mi fac sânge rău / fiindcă aud că Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni / despre nici unul dintre noi” (Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni). Singurătate, dragoste, moarte, viaţă. Toate adunate în gesturi observate cu fineţe de ceasornicar: „am să-mi las câteva zile / obrajii nebărbieriţi / nu din comoditate / nu din frondă / ci fără nici un motiv / aşa cum câteodată / las să-mi treacă viaţa” (Gest). Robert Şerban ne invită în universul lui interior, să urmărim un film despre noi, la urma-urmei. Nu rataţi această şansă.

29 ianuarie 2007

Drept de autor

Sîmbătă 18 ianuarie 2020 am fost invitatul Georgetei Drăghici în emisiunea Drept de autor la Radio România Cultural. Am discutat despre literatură într-o atmosferă caldă și destinsă. O experiență pe care aș repeta-o oricînd.

https://radioromaniacultural.ro/poetul-florin-halalau-la-drept-de-autor-simbata-18-ianuarie-2020-ora-16-30/

Poeți În Cântători

Pe 18 decembrie, seara la 8, vă aștept la Trei Bețivi Bar, la un recital de poezie și muzică, împreună cu violonista Marina Pingulescu. Sper să iasă un performance care să vă încălzească într-o seară rece de decembrie.

Pădurea spînzuraților sau Cum să faci un spectacol poetic, dramatizînd un roman

Festivalul Național de Teatru, aflat în plină desfășurare la București, propune printre multele spectacole obligatoriu de văzut, adaptarea pentru scenă a romanului Pădurea spînzuraților. Am văzut spectacolul la începutul acestui an și am rămas impresionat. Timp de trei ore și jumătate am trăit acțiunea de pe scenă ca și cum aș fi fost personaj în piesă. Am scris atunci următorul text:

Liviu Rebreanu revine la Teatrul Național, acolo unde a fost în două rînduri director, cu un spectacol gîndit de Radu Afrim. Un experiment-eveniment dus de multe ori la limita suportabilității, prin care toți cei implicați în realizarea lui celebrează centenarul cu rafinament și inteligență. Aflat la granița dintre arte, ne oferă un amestec de teatru, poezie și dans, cu efecte vizual-sonore multimedia.

Excelentă ideea unui dialog între Apostol Bologa și conștiința lui, o partitură interpretată la patru mîini de Alexandru Potocean și Marius Manole. Ei dau substanță unui personaj complex, în care lupta dintre datoria de militar și frățietatea cu soldații români din tabăra adversă este cheia de boltă a romanului. Am intuit trimiteri discrete atît la Portretul lui Dorian Gray, cît și la personajele shakespeariene.

Original este personajul generalului Karg, prototipul militarului sever, fără sentimente și emoții, care apare ca o uniformă fără cap. Istvan Teglas, cel care îi dă viață și locotenetului Varga, susține rolul printr-o voce puternică și memorabilă. Face, de asemenea, un rol bun Richard Bovnoczki, chiar dacă am avut de-a lungul spectacolului tentația de a-l compara cu Liviu Ciulei, un căpitan Klapka greu de egalat.

Ca în orice război, prezența feminină din spatele frontului are importanța ei. Mama lui Bologa, jucată impecabil de Natalia Călin, adolescenta Ilona, personaj susținut de jocul inteligent al Ralucăi Aprodu și frivola Marta (Ada Galeș). Ca emoție, deasupra tuturor, Teodora Purja și doinele ei răscolitoare.

Scenografia lui Cosmin Florea completează jocul actorilor, amplificînd momentele de tensiune, așa cum sînt trunchiurile de copaci care coboară în scenă și se transformă în clopote. De altfel, decorurile sînt, în multe dintre scene, ele însele personaje. Cum ar fi casa care însoțește tot spectacolul, mai întîi bar unde se distrează adolescenții de azi (și numit The Hanged!), apoi casa părintească din Parva și casa groparului din Lunca, tatăl Ilonei. Sau chipul lui Dumnezeu de pe acoperișul casei, care tutelează partea a doua a spectacolului.

           

Tehnologia secolului XXI apare la scenele de interior, cînd pe un ecran mare putem vedea și asculta jocul actorilor ca la cinema. Tocmai această imagine, interpusă între actori și public, duce la o intimitate mai mare cu trăirile personajelor, replicile lor fiind de multe ori spuse doar din priviri. Imaginile alb-negru ne duc cu gîndul la fimul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes în 1965.

Radu Afrim a ales și universul sonor care ne însoțește pe durata întregului spectacol. Teodora și Lenuța Purja, rapsozi populari din Bistrița-Năsăud, județul natal al lui Rebreanu, interpretează niște doine cutremurătoare, așa cum am mai ascultat în expoziția itinerantă organizată de Muzeul Memoriei, înregistrări din tranșeele primului război mondial.

Trimiterile la actualitate punctează cînd și cînd, așa cum se întîmplă cu imaginile de la mitingul din 10 august 2018, aducîndu-ne aminte că istoria se repetă mereu. Iar la sfîrșit plutește peste întrega sală întrebarea: Încotro mergem?, însoțită de imaginea lui Iisus care închide ochii. Un spectacol extrem de intens emoțional despre care se va vorbi cu siguranță ani de zile. O candidatură serioasă la apropiatele premii UNITER.

P.S. La premiile UNITER din mai, Natalia Călin a fost aleasă Cea mai bună actriță în rol secundar, Alexandru Potocean a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal, Cosmin Florea a fost nominalizat la categoria Cea mai bună scenografie, iar întregul spectacol Pădurea spînzuraților a fost nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol. 

Tristorii cu Paul Goma la Club A

un dialog cu Diana Iepure din decembrie 2005, inclus de Paul Goma în Jurnal 2005, apărut la Editura Anamarol în 2007

D. Din câte ştiu, discuţia despre Paul Goma, care a avut loc la 8 decembrie în cadrul Poeticilor Cotidianului de la Club A, este una dintre puţinele dezbateri în public pe această temă. A răspuns invitaţiei lui Răzvan Ţupa, Mariana Sipoş, cea care s-a întâlnit cu Goma la Paris şi a realizat pentru TVR documentarul Strict secret: Paul Goma. Tu când ai auzit prima oară de Paul Goma? 

F. Prin anii ‘80, la Europa Liberă, când ascultam actualitatea românească, seara la şapte, cu Neculai Constantin Munteanu. Acordurile Rapsodiei a doua a lui Enescu ne adunau în faţa aparatului de radio pentru a afla adevăratele ştiri. Numele lui era adesea invocat, atât în emisiunea lui N.C. Munteanu, cât şi în Teze şi antiteze la Paris a Monicăi Lovinescu.

D. Eu pe la începutul anilor ‘90, citind un interviu luat de Leo Butnaru în revista Basarabia. Nu ştiu dacă există un personaj mai controversat în viaţa literară românească. Am impresia că ani lumină despart Parisul de Bucureşti şi împiedică întoarcerea scriitorului în ţară.

F. Cu siguranţă, mulţi se bucură că Paul Goma nu s-a întors. Prezenţa lui aici ar fi o perpetuă aducere aminte a laşităţii de care au dat dovadă majoritatea intelectualilor români în anii dictaturii ceauşiste.

D. Documentarul Strict secret. Paul Goma al Marianei Sipoş încearcă să rupă tăcerea şi să ne prezinte istoria vieţii scriitorului, o temă tabu în revistele literare şi în emisiunile de la radio sau televiziune. M-am convins că întâmplările lui Goma pot fi şi subiectul unui film artistc, atât de vii, cinematografice sunt sccenele descrise cu amară ironie de protagonist. 

F. Explicaţia faptului că numele lui Paul Goma e ocolit în saloanele literaturii române contemporane este caracterul său intransigent care l-a făcut să se certe atât cu cine trebuia, cât şi cu cine nu trebuia.

D. În documentar, am descoperit însă în Goma un interlocutor deschis, paşnic, deloc agresiv sau dificil. Eu aşteptam să-l văd încruntat şi supărat pe toată lumea.

F. Avea toate motivele din lume să fie aşa. Securitatea nu numai că l-a hărţuit, l-a chinuit şi l-a izgonit, în cele din urmă, din ţară, dar a şi alimentat falsa idee că este un scriitor mediocru pe care editorii occidentali l-au publicat exclusiv pentru opoziţia sa la regimul comunist.

D. Avea şi are în continuare toate motivele. Observ la unii tineri scriitori o repulsie faţă de tema Goma. Afirmă că nu-i priveşte. 

F. Oare câţi dintre aceştia, în cazul în care s-ar trezi peste noapte prizonierii unui sistem totalitar, ar avea curajul lui Goma şi tenacitatea lui de a lupta pentru libertate.

D. Uneori îmi vine să cred că planul diabolic al securităţii de a-l discredita şi îndepărta total de lumea românească a avut succes. Scriitorul parcă nici nu ar exista. În momentul când apare, este imediat etichetat, iar cei care au îndrăznit să-l publice sau să-l susţină – apostrofaţi.

F. Iată că şi în anul de graţie 2005, Paul Goma continuă să işte controverse şi scrierilor sale să li se pună căluş la gură. În Jurnal rememorează nişte fapte reale despre evrei, fără resentimente sau ură de rasă, încercând să spună unor lucruri pe nume. Liviu Ioan Stoiciu a găsit de cuviinţă să-i găzduiască aceste opinii în revista Viaţa Românească, crezând că trăim nişte vremuri în care cenzura nu mai există. Demiterea abuzivă a acestuia din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei ne demonstrează contrariul. Corectitudinea politică înţeleasă prost bagă pumnul în gură unui scriitor şi om de cultură remarcabil, ca o atenţionare pentru cei care gândesc la fel şi au de gând să o spună public. 

D. E absurdă învinuirea de antisemitism, atâta timp cât oamenii care l-au susţinut cel mai mult, l-au ajutat şi l-au sfătuit în toate, au fost soţia lui, Ana şi socrii lui, evrei.

F. Da, în 1977, când a încercat să solidarizeze intelectualitatea românească împotriva regimului comunist (ceea ce au reuşit să facă cehii cu Charta ’77), Paul Goma s-a trezit singur împotriva unui sistem criminal, care l-a obligat doar la exil, întrucât uciderea lui ar fi însemnat un prea mare scandal internaţional, dată fiind amploarea cazului.

D. Până şi aberaţia că Paul Goma nu ar fi un scriitor valoros a prins rădăcini. 

F. Oricât de mult s-a străduit Ceauşescu să demonstreze ruptura politicii sale de modelul sovietic, modul în care Goma a fost urmărit de securitate şi toată maşinăria pusă în mişcare pentru a-l distruge copiază literă cu literă manualul KGB. Faptul că un torţionar ca generalul Pleşiţă declară cu seninătate că l-a anchetat şi bătut pe Paul Goma şi nimeni din justiţie nu se autosesizează reprezintă o sfidare nemaiîntâlnită.

D. Propunerea ca Paul Goma să candideze la Premiul Nobel pentru literatură ne poate reabilita în propriii noştri ochi.

F. Câteva dintre cărţile lui Goma pot oricând rivaliza cu romanele aflate în canon şi doar adversitatea pentru omul Goma le împiedică să ajungă unde le este locul. “Arta refugii”, de pildă, ar trebui să intre în manuale. Dar până la Premiul Nobel e o cale foarte lungă şi nu ştiu dacă ar găsi susţinerea necesară.

D. Mă întreb, dacă s-ar fi întors, ar fi putut schimba ceva în societate? Ori ar fi rămas decepţionat şi s-ar fi retras cum a făcut-o Mario Vargas Llosa? Poate lipsa din vârful politicii româneşti actuale a personalităţiolr de rangul lui Constantin Stere sau Paul Goma face imposibilă repetarea unui eveniment similar celui din 1918. Şi mă mai întreb de ce n-avem noi, românii, bunul simţ să-i recunoastem unui scriitor meritul de a-şi fi păstrat demnitatea în timpurile în care foarte puţini se pot lăuda că ar fi făcut la fel? N-avem că n-avem, cum ar fi spus mama lui Paul Goma.

Grieg și minerii

Există cu siguranţă două Românii. Două lumi diferite, trăind în paralel şi de multe ori neştiind una de cealaltă. Întîmplarea face să împartă acelaşi timp şi același spaţiu. Două culoare distincte, despărţite de un zid gros şi impenetrabil. Oameni care totuşi respiră acelaşi aer, îşi fac de multe ori cumpărăturile în aceleaşi magazine, fără să se vadă unii pe alţii, într-o indiferenţă totală. De o parte civilizaţia, buna creştere, educaţia, de cealaltă grobianul, grosolanul, mitocănia.

Mi-am reamintit de această dihotomie zilele acestea, cînd se desfăşoară în Bucureşti Festivalul George Enescu. Prima ediţie organizată după revoluţie, în 1991, putea însemna revenirea culturii române, eliberată de chingile politicii comuniste, în rîndul importantelor culturi europene. România civilizată îşi reclama locul pierdut şi nu putea s-o facă mai bine decît sărbătorind un mare muzician român care aparţinea deja patrimoniului universal.

Cealaltă Românie, ascunsă în subteranele întunecoase, departe de orice informaţie corectă şi nepărtinitoare, năvălea atunci în capitală pentru a da jos guvernul. Ştia drumul de la precedentele trei excursii în Bucureşti, cînd manifestaţiile opoziţiei ajunseseră să deranjeze atît de mult oligarhia fesenistă. În Piaţa Victoriei, minerii spărgeau uşile şi ferestrele clădirii Guvernului în căutarea sîngelui. În Piaţa Palatului, la Ateneu, se cînta Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg, în faţa unui auditoriu care părea total detaşat de ceea ce se întîmpla la doar cîteva sute de metri distanţă. Pianul şi bîta împărţeau lumea românească încă o dată în două. Am ascultat acel concert pe canalul 2 al Televiziunii Române, la Sportul alb-negru din bucătărie, preferînd la rîndu-mi delicateţea muzicii, violenţelor transmise tot în direct pe primul canal.

După 14 ani, peisajul în care se desfăşoară festivalul este foarte mult schimbat. Bucureştiul nu mai este pîndit de pericolul unor noi invazii barbare, iar melomanul poate merge liniştit la concert, în cazul în care a fost prevăzător şi a cumpărat biletele cu mult timp înainte. Singurul pericol care îl paşte este să fie claxonat de o maşină germană de ultimul tip, din care şoferul grăbit îi aruncă o înjurătură printre dinţi, însoţită de o manea ascultată cu volumul dat la maxim.

Septembrie 2005

Oikos în două zile

M-am convins de adevărul zicalei Omul sfințește locul, participînd la sfîrșitul săptămînii trecute la Festivalul Literar-Muzical Oikos de la Jimbolia și Comloșu Mic. Cîțiva oameni tineri și inimoși alcătuiesc o comunitate extrem de frumoasă și reușesc să construiască lucruri durabile pentru semenii lor. Jimbolia, un oraș cu doar 10.000 de locuitori și cel puțin patru naționalități, are o viață culturală animată, cu evenimente organizate în cele șase muzee ale orașului. Impresiile sînt puternice și toți oamenii pe care i-am întîlnit îl continuă în demersul cultural pe poetul Petre Stoica și l-ar face mîndru pe cel care a pus reflectoarele pe Jimbolia, atunci cînd s-a mutat în oraș în 1995. I-am putut asculta la Muzeul Presei Sever Bocu (unic în țară!), vorbind despre case și muzee, pe Sergiu Dema, un extraordinar ghid al orașului, o adevărată enciclopedie a tot ce înseamnă Jimbolia din punct de vedere istoric (îi calcă pe urme Radu Oltean), pe Cristina Dema, directoarea muzeului, implicată în tot ceea ce înseamnă organizare, pe cunoscutul universitar timișorean, Marcel Tolcea, pe Nicoleta Mușat, una dintre inițiatoarele proiectului Cămine în mișcare, pe arhitectul Cosmin Pavel și pe Ramona Jakoby, cea care a avut ideea Hambarului cu Carte din gospodăria familiei din Comloșu Mic și care împreună cu soțul ei, Franz Jakoby, asigură funcționarea acestui adevărat centru cultural. Am revăzut o parte din colecția de fotografii cu scriitori a lui Ion Cucu, precum și documentarul Nino al meu, realizat de un cristian și Vlad Rotaru. La Muzeul Stefan Jäger, un extraordinar pictor care a trăit în Jimbolia, Călin Torsan și Alexandru Hegyesi, reuniți în proiectul Torshanyio, au susținut un concert plin de mister, original și cald, în care s-au amestecat ritmurile muzicii medievale cu jazzul și inspirația psihedelică. Am aflat istoria pompierilor voluntari din Jimbolia la Muzeul Pompierilor Florian, unde de aproape 150 de ani, generații de locuitori ai orașului sînt gata să intervină atunci cînd focul amenință casele oamenilor. Le-am cunoscut pe Carmen Popa de la Blythswood Banat, un centru dedicat copiilor, precum și pe Isabela Costea de la Hambar, mîna dreaptă a Ramonei Jakoby, două tinere profesoare dedicate meseriei, care își iubesc elevii și sînt sigur că sînt și ele foarte iubite de copii. 

Evenimentul organizat la Comloșu Mic i-a adus pe un cristian și pe Călin Torsan față în față cu copii isteți și dezinvolți, care au dovedit cît de importante sunt întîlnirile organizate aici pentru dezvoltarea lor intelectuală. Mărturisirile lui Marius Ciupertea de la Bibioteca Județeană Sorin Titel din Timișoara despre cărți și casele lor și concertul susținut de Ștefan Mardale au încheiat două zile pline, în care am cunoscut o comunitate extrem de vie, căreia îi pasă de trecut, prezent și viitor, deopotrivă. Cunoscîndu-i pe acești oameni, termenul de  comunitate capătă sensuri noi, amintindu-ne ceea ce adeseori uităm, că numai împreună vom reuși să mutăm munții din loc. Gazdele au fost de o ospitalitate desăvîrșită, oameni calzi, primitori și dornici să ne arate cît mai mult din farmecul localității lor. M-am simțit nemaipomenit de bine în mijlocul lor și am plecat acasă îmbogățit cu o experiență care mă face să am o mai mare încredere în viitorul nostru.