Iosif Sava (1933-1998)

 

Îmi place mult să mă uit pe site-urile anticariatelor, chiar dacă nu caut o carte anume. Mă bucur să redescopăr cărți de care uitasem și pe care nu le-am cumpărat la timpul lor. Așa s-a întîmplat cu Radiografii muzicale a lui Iosif Sava, apărută în 1996 la Polirom și subintitulată 6 Serate TV. Îl urmăream pe Iosif Sava încă dinainte de 1990, duminica după-amiaza pe programul 2 al Televiziunii Române, împreună cu tata. În acei ani, seratele erau muzicale, iar Iosif Sava invita personalități ale societății românești mai puțin mediatizate, cu care vorbea despre muzică. Țin minte că evita apelativul tovarășe, altfel obligatoriu la televiziune și li se adresa invitaților, cu timbrul său de bas-bariton atît de cunoscut, cu doctore sau profesore. Era un inadecvat în acele vremuri, dar cît bine ne-a făcut construind o insulă de normalitate în acea mare de emisiuni cultivînd cultul personalității lui Ceaușescu. Cînd s-a desființat programul 2, la 6 ianuarie 1985, a dispărut și Iosif Sava de pe ecranele televizoarelor alb-negru. I-am simțit mult lipsa. După Revoluție, seratele s-au transformat în întîlniri care cuprindeau toate sferele culturii, emisiunile lui Iosif Sava redevenind cele mai propice locuri pentru spectacolul ideilor. Cartea despre care vă vorbesc a aparținut altei împătimite a seratelor. Cati, pentru că așa o cheamă pe cea care a cumpărat cartea în ianuarie 1997, a simțit nevoia să facă această însemnare, atît pe pagina cu prefața ca un laudatio a lui Costache Olăreanu, cît și pe penultima pagină. Mai mult decît atîta, la sfîrșitul biografiei autorului, a adăugat cu creionul m. 18.08.1998, data la care Iosif Sava avea să treacă dincolo. Cartea se deschide cu transcrierea seratei care l-a avut invitat pe Horia-Roman Patapievici, iar Cati a lipit la începutul dialogului, ca o copertă, fotografia filosofului apărută în Cotidianul, marți 23 septembrie ’97. Pe ultima pagină, unde sînt înșiruite alte cărți apărute în colecția Plural, a subliniat trei titluri, pe care urma, probabil, să le caute prin librării sau pe care le citise și îi plăcuseră: Vladimir Tismăneanu – Balul mascat, Testamentum Domini (ediție bilingvă) și Nikolai Berdiaev – Sensul istoriei. Scriu acest text ascultînd partea a treia din Simfonia a șasea, Pastorala, de Beethoven, dirijată de Herbert von Karajan, temă aleasă de Iosif Sava pentru genericul de început al minunatelor lui serate. Dragă Cati, oriunde te-ai afla acum, să știi că această carte, la care ai ținut cu siguranță, se află acum la cineva care l-a admirat la fel de mult pe Iosif Sava și căruia îi este recunoscător pentru toate cursurile de cultură și ținută intelectuală pe care le-a ținut la Televiziunea Română.

O fotografie de acum 100 de ani

În prima zi a noului an 1923, Parascheva Laskiewicz (46 de ani) și-a luat cele două fete, pe Michalina (21 de ani) și Ștefania (20 de ani) și au mers tustrele la studioul Riviera de pe bulevardul Regele Ferdinand din Cernăuți pentru a face o fotografie împreună. Trecuseră deja patru ani de la sfîrșitul războiului, iar viața își reluase cursul normal. Parascheva trecuse prin drama pierderii celei mai mari dintre fiice, Elisabeth, care murise la Hamburg în 1919 la doar 21 de ani, împreună cu fetița abia născută, victime ale gripei spaniole de la sfîrșitul marelui război mondial. Un amestec de îngrijorare și speranță se poate citi în ochii celor trei femei, care nu știau ce le va mai rezerva viața într-o parte a lumii unde granițele se schimbau atît de ușor. Aveam să le cunosc pe cele două fiice ale Paraschevei în anii ’70 ai secolului trecut. Michalina (Lily, cum era cunoscută în familie sau Omama, așa cum îi spuneam eu) a fost bunica mea maternă, iar Ștefania, nașa mea de botez. O fotografie de acum 100 de ani din care mă privesc trei femei puternice, pe care mi-ar fi plăcut să le însoțesc în acea zi de 1 ianuarie 1923 la Riviera. Astăzi, la Cernăuți, se aude din nou zgomotul îngrozitor al bombelor. Să avem cu toții un an nou 2023 cu sănătate și speranță și care să ne aducă atît de mult dorita pace! În fotografie, de la stînga la dreapta: Ștefania, Parascheva și Michalina Laskiewicz.

Interviu cu Jean de Beer în România liberă din 13 aprilie 1967

 

Între roman, dramaturgie și publicistică

De vorbă cu scriitorul francez Jean de Beer, secretar general al PEN-Clubului

L-am întîlnit pe scriitorul francez Jean de Beer, secretar general al PEN-Clubului, la unul din spectacolele pe care Teatrul Tineretului din Piatra Neamț le-a prezentat în Capitală cu piesa domniei sale, „Tristan și Isolda”. Născut în 1911 în Flandra franceză, scriitorul a debutat de foarte tînăr, ca poet și romancier (Les eaux calmes), apoi ca dramaturg. Prezent de mai bine de treizeci de ani în cîmpul literelor franceze, Jean de Beer este, în acelașii timp, un reputat publicist, realizînd săptămînal la radio Paris o apreciată emisiune intitulată „Lumea contemporană”, în cadrul căreia sîmbăta trecută a fost retransmisă în direct din București, o masă rotundă despre cultura și știința României contemporane și la care au participat cunoscuți oameni de știință și cultură din țara noastră.

-          A fost o emisiune reușită și interesantă, ne spune Jean de Beer. Cred, de altfel, că în viitor, o să amplificăm și mai mult relațiile noastre cu oameni de știință și de cultură români, în așa fel încît cultura și știința românească să fie tot mai bine cunoscute în Franța.

 

-          Știm că lucrați în momentul de față la o carte despre România. Ce ne puteți spune despre ea?

-          În primul rînd că ea este rezultatul mai multor călătorii în țara dv. România este o țară pe care am început s-o cunosc bine și trebuie să mărturisesc că îmi place s-o consider ca pe a doua mea patrie. Dar cartea, pe care am numit-o deocamdată „Vacanțe în România” nu va fi nici un ghid, nici o carte de impresii, ci un roman. Și cum un roman se scrie mai greu decît un eseu critic, îmi va trebui încă ceva timp pentru a-l termina.

-          Dacă nu mă înșel, sunteți laureat al „Marelui premiu al criticii franceze”. Și tocmai pentru un eseu critic. Cel despre dramaturgia lui Montherlant…

-          Aceasta a fost cu totul altceva. Montherlant a fost primul om și evident și primul dramaturg pe care l-am cunoscut cînd am venit din provincie la Paris. Suntem prieteni de mulți ani, îl cunosc bine, opera lui îmi este de asemenea familiară. Apoi, deși mi s-a acordat pentru ea „Marele premiu al criticii franceze”, cartea despre Montherlant nu este propriu-zis o carte de critică. Pentru că, în general, nu-mi place să scriu critică. Nici literară, nici de teatru.

-          V-aș ruga totuși să vă înfrîngeți, să zicem, „antipatia” pentru critică, și să ne faceți o scurtă „cronică” a spectacolului cu „Tristan și Isolda”, realizat de Teatrul Tineretului din PiatraNeamț.

-          Trebuie să spun că ceea ce îmi place îndeosebi la oamenii tineri este capacitatea lor de a trăi fiecare lucru cu maximă intensitate, paroxistic, aș spune, ardent. Sub acest aspect mai ales, colectivul Teatrului din Piatra Neamț mi s-a părut deosebit de interesant. M-a bucurat îndrăzneala cu care acești foarte tineri actori au găsit, sub îndrumarea regizorului Dinu Cernescu, tonurile cele mai juste ale interpretării, descoperind cu fiecare replică complexitatea rolurilor ce le aveau de susținut. Au jucat cu ardoare, cu spontaneitate și în același timp cu o mare soliditate a stilului. Deosebit de mult mi-au plăcut decorurile și muzica. Ceea ce mi se pare însă semnificativ, și aceasta pentru întrega mișcare teatrală din țara dumneavoastră, este că un teatru mic și care nu lucrează în Capitală, cum este teatrul din Piatra Neamț, poate desfășura o muncă plină de căutări și rezultate creatoare. Și aceasta mă bucură în mod special.

Ne-am luat rămas bun de la secretarul general al PEN-Clubului, care ne-a asigurat că foarte curînd se va întoarce din nou în România – „Poate pentru vacanță”.

Mariana Pîrvulescu

România liberă nr. 6994, Carnet cultural, 13 aprilie 1967

Bilili și Panait Istrati

 

Tata Mare se ridică în capul oaselor. Era de abia zece octombrie, cinci dimineața, și un frig de înghețau, cum se spune pe la noi, pietrele. Dar Tata Mare nu voia să aprindă focul în sobă. Învățase de la mumă-sa: focul se aprinde în ziua de treizeci noiembrie, în ziua de Sfântul Andrei, nu mai devreme, dar nici mai târziu. Nu-mi explic cum am ales să citesc cartea lui Andrei Crăciun chiar azi, deși o am în bibliotecă de astă-vară. Poate pentru că s-a lăsat frigul și aveam nevoie de cineva să mă încălzească. Și n-au fost puțini cei care m-au făcut să uit de toate și să mă las cuprins de poveștile minunate din această carte. Rînd pe rînd Bilili, Anna sau Pantelimon Octavia au băgat lemne în sobă cît să-mi ajungă toată iarna și poate și alte ierni, dacă ar fi să-mi văd și eu viitorul ca Panait Istrati. Prima dragoste a tinerei Marie-Louise Baud-Bovy, alintată Bilili, pentru scriitorul român întîlnit la Geneva este motorul acestei cărți. Dar și alte povești se întrepătrund, conducînd cititorul prin locuri în care descoperă o Europă dezorientată după primul război mondial. O să-i cunoașteți și pe Ștefan Gheorghiu, Nikos Kazantzakis sau Josué Jéhouda, cel cu un ochi de sticlă. Va fi o călătorie tare frumoasă, vă asigur de asta! Bilili de Andrei Crăciun, Editura Paralela 45, Colecția Prima Dragoste, coordonată de Diana Iepure, 2022.

Electrecord 90

 

Prin 1993 sau 1994, îmi amintesc că la magazinul Simfonia se făcea o lichidare de stoc din depozitul Electrecord, ultimele discuri de vinil lăsînd loc mai modernelor CD-uri aflate în plin avînt. Am reușit atunci să-mi iau Concertul pentru două viori de Bach, în interpretarea lui David și Igor Oistrach, disc pe care îl căutam de multă vreme. Magazinul, aflat lîngă librăria Eminescu, s-a închis în scurt timp, iar despre Electrecord nu știu să mai fi scos viniluri, ultimul pe care l-am cumpărat eu fiind un Best of al lui Alexandru Andrieș.

Electrecord mi-a devenit prieten din 1978, cînd am primit de la Moș Crăciun un pick-up polonez Unitra. În acea perioadă, părinții cumpărau discurile și așa mi s-a format gustul atît pentru muzica modernă, cît și pentru cea clasică. Datorită lor, dar și Electrecordului i-am putut asculta acasă pe Valentin Gheorghiu, Silvia Marcovici, Radu Lupu sau Dan Grigore, să-i văd cu ochii minții dirijînd pe Ionel Perlea sau pe George Georgescu. Dar și pe Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, The Tumbleweeds (o trupă olandeză de country). Tot atunci am descoperit corul Madrigal și minunata muzică medievală în care mare maestru era Palestrina. Unul dintre primele discuri de muzică românească a fost al lui Mircea Vintilă, țin minte că tot fredonam prin casă Bade Ioane. 

După ce am intrat la liceu, am început să cumpăr discuri singur și să-mi alcătuiesc o colecție valoroasă de rock românesc. Primul dintre ele, Pseudofabulă, al celor de la Roșu și Negru, apoi Iris, Compact, Celelalte Cuvinte, Sfinx, Post Scriptum, colecția de Formații Rock, iar după Revoluție reeditarea LP-urilor Phoenix. Am devenit fan de la primul lui disc, Interioare, al lui Alexandru Andrieș, știu și astăzi, muzică și versuri, albumul cap-coadă. 

Așa că îmi pare tare rău că nu am putut ajunge sîmbătă cînd s-a lansat cartea Electrecord 90 de ani. Cordul muzicii românești, apărută la Casa de Pariuri Literare și cooordonată de Doru Ionescu. Mi-ar fi plăcut să văd studiourile unde celebrul maestru de sunet Freddy Negrescu înregistra cele mai bune voci din muzica românească, inclusiv studioul Tomis care astăzi îi poartă numele. Pentru că Electrecord este un brand cultural nu numai de București, ci al întregii Românii.

am auzit pentru prima dată în viață de moarte

într-un cîntec al lui dan spătaru

măicuța mea

nu aveam decît trei-patru ani

plîngeam în hohote

cînd îl auzeam la radio

 

în seara de vară

cînd se recitau poeme scrise de poeți

care muriseră foarte tineri

nu știam că moartea pe care o vedeam plutind

deasupra adunării aceea de oameni

avea să treacă peste numai cîteva ore

pe la mama

 

după ce am închis apelul

de care mă temeam cel mai mult

și pe care speram

în ciuda tuturor evidențelor

să nu-l primesc niciodată

am început să fredonez

încet

în minte

cîntecul lui dan spătaru

 

și ochii mei

se umpleau de lacrimi

și creierul meu

se umplea de remușcări

 

rupeau din mine

bucăți de viață

viață pe care nu i-o mai puteam prelungi

tocmai celei care îmi dăduse 

cu atîta dragoste

viață

Brel

 

Am primit recent de la doi oameni dragi, parte de acum din aceeași mare familie româno-franceză, un disc al lui Jacques Brel, mai exact ultimul lui disc antum, Les Marquises, apărut la Barclay în 1977, numit după insulele aparținînd Polineziei Franceze unde, la fel ca Paul Gauguin, va fi înmormîntat. A fost primul lui disc cu cîntece noi după zece ani, iar muzica și poezia se împletesc atît de armonios, încît uiți de tot și de toate ascultîndu-l. Era bolnav deja și știa că o să moară (se va întîmpla un an mai tîrziu, în 1978) și nu va afla niciodată cum e să îmbătrînești. Mourir, cela n'est rien / Mourir, la belle affaire! / Mais vieillir, oh, oh vieillir. Tot albumul e un strigăt care mi-a adus aminte de Freddie Mercury în Innuendo din 1991. Nathalie și Hervé l-au găsit într-un anticariat, era ultimul exemplar, iar cel/cea care îl avusese înaintea mea notase pe copertă cîteva cuvinte: Ne te crois pas pauvre / Parce que tes rêves ne sont pas réalisés /  Est vraiment pauvre / Celui qui ne connaît pas le rêve. Am aflat că îi aparțin scriitoarei austriece cu origini cehe Marie von Ebner-Eschenbach, una dintre cele mai valoroase scriitoare de limbă germană din secolul al XIX-lea. I se potrivesc foarte bine lui Jacques Brel care a visat atît de frumos și ne-a făcut și pe noi, cei care îi iubim arta, să învățăm să visăm. Merçi beaucoup, mes chers!

strada ca pielea

îi cad straturi în fiecare an

cu tot cu oamenii

în trecere

recunosc tot mai puțini

se uită la mine

cu mirare

tot mai mulți

Oameni mari și mici

Prozele scurte din Poem cu oameni mari și mici, cartea semnată de Ramona Micu, apărută în 2021 la Casa de Pariuri Literare, cuceresc de la primele pagini. Este atîta naturalețe în firul poveștilor, încît simți nevoia să împărtășești bucuria lecturii cu cei dragi de lîngă tine, așa cum am făcut eu cu Diana, căreia i-am citit fragmentele care m-au impresionat cel mai mult. Personajele sînt foarte puternice, se iau la trîntă cu viața și durerile ei, fie că este vorba de copii sau bătrîni. Întîlnim un bestiar extrem de divers, oameni-pietre, cu privirea tăioasă, oameni-flori, cu zâmbet larg și miros de primăvară, oameni-stâlpi, impasibili, cum îi numește chiar Ramona Micu, oameni pe care i-am întîlnit de multe ori în viața reală. Minunate sînt povestirile în care se strecoară cu atîta firesc fantasticul ca în Misterioasa dispariței a fetei cu ochii verzi, cele în care umorul amintește de sitcomurile americane ca în Ați sunat la numărul 07xx sau cele în care tragicul este atît de bine temperat, încît nu cade în melodramă nicio secundă ca în De rămas-bun. Stilul acestui volum aparține cu siguranță unui scriitor format, care cu această carte de debut mă face pe mine ca cititor să am așteptări foarte mari de la următoarele cărți pe care, cu siguranță, le va scrie Ramona Micu.

Contrafort își încetează apariția

Din 1994, revista Contrafort este un pilon în viața culturală din Basarabia și din România. De fiecare dată cînd merg la Chișinău, caut revista la chioșcuri și asta îmi dă un sentiment de siguranță, face parte din acel acasă pe care îl regăsesc de fiecare dată acolo. Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu m-au invitat adeseori să public în revistă și m-au susținut atunci cînd mi-a apărut vreo carte nouă. Așa că nu-mi vine să cred că lumina din redacția Contrafortului se va stinge și revista își va înceta apariția. Să-mi spună cineva că nu este adevărat!