duminică, 23 mai 2021

Iustin

 

Acum vreo 25 de ani, cînd m-a întrebat Mariana Marin ce poeți contemporani îmi plac, primul nume care mi-a venit în minte a fost Iustin Panța. O să-i spun lui Iustin că are un admirator la București, mi-a răspuns ea zîmbind. N-am avut ocazia să-l cunosc decît prin cărțile sale, pe care le căutam în librării imediat ce aflam că au apărut. Știam de prietenia care îl lega de Alexandru Uiuiu, așa că m-am bucurat mult cînd am participat la lansarea cărții Iustin, pe care prietenul lui i-a dedicat-o, o proză despre o poezie, carte apărută în 2017 la editura Charmides. 

Ar fi prea puțin spus că este o carte despre prietenie, povestea unei prietenii care urma să fie pilduitoare, așa cum mi-a scris Alexandru Uiuiu în dedicația de pe prima filă a cărții. Iustin este un personaj extrem de viu, accidentul, de la care se vor împlini în septembrie 20 de ani, este doar un vis urît, discuțiile lor nesfîrșite nu vor putea fi întrerupte de nimeni și de nimic. Am rămas după închiderea cărții, La Garaj, cu coatele pe bar, ascultîndu-i cum fac schimb de cuvinte, părtaș la o poveste care va dura cît literatura.



marți, 11 mai 2021

Făpturile matematicii la Petre Sergescu

Petre Sergescu (1893-1954) a fost un matematician român, prea puțin cunoscut astăzi, în ciuda faptului că a fost renumit în comunitatea științifică europeană. Profesor universitar la Cluj, fondator al revistei Mathematica, organizator al primului congres al matematicienilor români, membru corespondent al Academiei Române, se exilează în 1946 la Paris, împreună cu soția sa, scriitoarea și jurnalista poloneză Marya Kasterska. Personalitatea matematicianului este rememorată în volumul Petre Sergescu și Gândirea matematică, apărut în 2018 la Editura Eikon într-o ediție îngrijită de Magda Stavinschi, care îl prezintă cititorului de astăzi într-o cuprinzătoare biografie. Tot în prima parte a cărții apar evocări ale contemporanilor lui Petre Sergescu, traduse din limba franceză de Dionisie Craifaleanu (1928-2018), unchiul meu care s-a stins din viață la puține zile după apariția cărții (soția lui și mătușa mea, Măriuca Hălălău-Craifaleanu, era fata surorii lui Petre Sergescu, Mioara Sergescu-Hălălău). 

Gândirea matematică, lucrare premiată în 1928 de către Academia Română, este reprodusă în partea a doua a volumului. Redenumind noțiunile făpturi matematice, Petre Sergescu face o declarație de dragoste unei științe în aparență rece și abstractă, dar care în ochii lui capătă viață și ne ajută să-i înțelegem importanța în evoluția societății omenești din antichitate și pînă astăzi. Cu alte cuvinte, matematica are ca obiect de studiu făpturile abstracte care formează substratul comun al întregii firi și, deci, al întregii științe. Cartea este un lung excurs care trece de la Euclid și Newton la Descartes, Pascal și alte minți luminate, ajungînd pînă la Cauchy, Laplace sau Fourier, personaje care fac credibilă povestea transformării matematicii de-a lungul secolelor și îl confirmă pe autor ca pe un specialist în istoria științei. Volumul se adresează, așadar, nu numai pasionaților și cunoscătorilor de matematică, dar și celor interesați de evoluția ideilor științifice și filosofice pe drumul lung al cunoașterii.



sâmbătă, 27 martie 2021

Basarabia, ma sœur

 


Parafrazînd titlul conferinţei susţinute de Gabriel Liiceanu în 1997, Sebastian, mon frère, nu vreau să cad în păcatul folosirii excesive a sintagmei fraţii noştri de peste Prut. Este doar un pretext pentru a vorbi despre cîteva personaje feminine ale acestei provincii româneşti, personaje reale, pe care le cunosc şi care prin existenţa lor îmi susţin argumentaţia. Cinci personaje care fac mai mult decît toate manualele de istorie integrată ale regimului comunist de la Chişinău.

Mama mea din Basarabia. Cînd am cunoscut-o pe mama, am avut senzaţia unui déjà vu. Căldura cu care m-a primit, dragostea pe care i-o simt în glas de cîte ori vorbim la telefon, îmi dau senzaţia că port cu mine afecţiunea dumneaei de cînd m-am născut. Se pregăteşte cum nu se poate mai bine atunci cînd mergem la Cosăuţi. Brînză cu smîntînă, răcitură de curcan, şubă, salate de tot felul, ciorbă, pîrjoale, friptură de porc cu cartofi, pîine de casă, cozonac. Probabil că nu doarme toată noaptea pentru a ne pregăti mîncare cum se cuvine după un drum lung. Îţi place, dragul mamii? mă întreabă şi ochii i se umezesc de bucurie că sîntem acolo, măcar şi cîteva zile.

Victoria. Este sora pe care n-o avusesem niciodată şi pe care mi-am dorit-o mereu. Ştiu, în mod neoficial, că a pus o vorbă bună pentru mine, cînd o curtam pe Diana. Pasiunea ei pentru muzică a făcut-o să strîngă o mulţime de discuri de vinil, LP-uri cu muzică clasică, în special de la Melodia, iar cînd a plecat cu familia în Germania, ni le-a dăruit cu generozitate. Am ascultat-o cîntînd la Petrof-ul din apartamentul de la Telecentru, cu pasiune şi talent. Aşa cum cîntase şi Diana la Iaşi Sonetul lui Doga. Este unul dintre cei mai constanţi şi avizaţi cititori ai mei.

Nana Anica. Sora mamei. Locuieşte la cîţiva metri de şcoală şi de casa părinţilor. I se citeşte bunătatea pe faţă. Poartă întotdeauna pe cap un batic înflorat, strălucind de curăţenie. Ziarele ajung întîi la ea şi după ce le citeşte, i le aduce tatei şi comentează împreună ce s-a mai petrecut în politică. M-am gîndit mereu că o fotografie a Nanei Anica ar putea figura pe un album dedicat Moldovei. Este o frumuseţe atît de tristă în ochii ei, ca a ţăranilor pe care i-a filmat Octavian Paler în Lisa natală.

Jenia. Verişoară cu noi, om bun de să-l pui la rană. Probabil de aceea a devenit farmacistă. Este o bucurie să ne revedem de fiecare dată şi să povestim şi să rîdem. Cu Jenia, oricît de supărat ai fi atunci cînd o vezi, uiţi de tot amarul şi cînţi odată cu ea, şi cu mama, şi cu tata, şi cu Nana Anica, şi cu Larisa. Cînd îţi face un dar, se bucură la fel de mult ca tine, cel care primeşte şi faptul că îţi place ce ţi-a adus, o face fericită. Rămîne cu noi întotdeauna pînă seara tîrziu, întrebîndu-ne cu dor nemărturisit ce mai e nou pe la Bucureşti şi visînd probabil la ziua cînd ne va întoarce vizita.

Cristina şi lecţia de românism. Fata unei bune prietene a Dianei, Vica. Am plecat împreună cu ea şi cu Cătălina să căutăm pamperşi. Am ieşit printre blocuri pe Ştefan cel Mare, acolo unde speram să găsim o farmacie deschisă (era duminică seara). Am avut noroc şi am intrat tustrei, dar farmacista ne-a întîmpinat în rusă. N-am înţeles nimic şi atunci, Cristina, foarte hotărîtă, aproape a somat-o pe rusoaică să vorbească româneşte şi a determinat-o să ne servească, chiar dacă a mai strecurat nişte cifre chirilice în răspunsul ei. Într-un Chişinău în care folosirea limbii române tinde să devină un act de curaj, a fost o victorie mică, dar importantă. Educaţia pe care o primeşte de la părinţii ei face ca viitorul să sune ceva mai bine.

25 februarie 2008

joi, 25 martie 2021

La mulți ani, Ana Blandiana!

 

Decembrie 1984. În revista Amfiteatru apar cîteva poezii de Ana Blandiana care produc un cutremur în societatea românească. Revista este repede retrasă de pe piaţă, iar poetei i se interzice să mai publice. Tata a văzut revista la institut şi a transcris poemele. Mi le-a citit seara şi le-a pus apoi între filele antologiei Ora de nisip, apărută în 1983 la editura Eminescu, unde stau şi astăzi. Am cunoscut-o apoi la Alianţa Civică, în 1991. În acea perioadă a dat un interviu în care i s-a pus şi întrebarea cum îşi vede cariera de om politic. Eu nu sînt un om politic, ci un luptător şi nu am carieră, ci destin. Îi datorăm Anei Blandiana nu numai o operă literară remarcabilă, dar şi Memorialul de la Sighet, unde împreună cu Romulus Rusan a făcut un extraordinar muzeu, care ne ajută să nu uităm ce a însemnat comunismul pentru noi. La mulţi ani, Ana Blandiana!




joi, 11 martie 2021

Cartea cu tați

 


Am răspuns cu entuziasm invitației primite de la Robert Bălan, inițiatorul proiectului, și mi-am povestit aventura de a fi tată în această splendidă carte, apărută la editura Trei. Douăsprezece proze și o piesă de teatru vă spun experiențele de viață ale autorilor, cu sinceritate, umor și duioșie. Nu numai pentru că mă laud și eu cu copiii mei, vă recomand călduros cartea, veți petrece clipe minunate în compania ei.


duminică, 21 februarie 2021

Stan și Bran

 


Am învățat să rîd de mic copil, rîdeam cu bucurie atunci cînd îmi vedeam părinții, iar mai tîrziu, cînd începusem să înțeleg cîte ceva din lumea înconjurătoare, nu-mi aduc aminte de vreo zi din acea perioadă a vieții mele în care să nu fi rîs. Printre cei care mi-au adus bucuria rîsului din toată inima, atunci cînd uiți de orice supărare, sînt Stan Laurel și Oliver Hardy sau Stan și Bran cum i-a botezat cineva în limba română și cum le-a și rămas numele pînă astăzi. Mă uitam cu tata la televizor la minunatele lor scurt-metraje și nu ne mai puteam opri din rîs. Făceau parte din momentele tată-fiu pe care mi le amintesc pînă astăzi cu duioșie. Cînd s-a tradus la noi biografia celebrului cuplu de comici, cartea lui John Mc Cabe apărută în 1977 la editura Meridiane în traducerea lui Constantin Papadopol Calimah, cu un cuvînt înainte al Manuelei Gheorghiu, tata a făcut rost de ea și cînd mi-a adus-o, am sărit în sus de bucurie. La sfîrșit era trecută filmografia lor și bifam cu mîndrie filmele pe care le vedeam, difuzate în fiecare sîmbătă după-amiază la TVR. 



Tata mi-a făcut și un semn de carte special, decupînd caricaturile celor doi dintr-o revistă, lipindu-le apoi de o parte și de alta a cartonului colorat. Pur și simplu îi iubeam amîndoi pentru umorul lor, căldura și umanitatea personajelor, pentru arta lor actoricească desăvîrșită. Big Business (1929), The Perfect Day (1929), Below Zero (1930), The Music Box (1932) sau County Hospital (1932) sînt capodopere pe care le revăd oricînd fără să mă plictisesc și rîd la toate gagurile, chiar dacă le știu pe de rost. 


Finalul cărții ni-l arată pe Stan mulțumit de viața pe care o avusese: Mai mult ca orice, se mîndrea cu dragostea și îngrijirea ce i-o acorda soția sa Ida, care îl veghea cu acea solicitudine specială de care avea atîta nevoie. A împărtășit cu el toate amintirile și probabil că ea a fost cea care i-a dedicat fără să-și dea seama cel mai potrivit epitaf. Relatînd odată întîmplări din viața dusă alături de Stan, ea mi-a vorbit de multe lucruri și a încheiat scurt cu ceea ce părea a fi o reflecție concludentă: „Și, mai ales, a spus ea, ce-am mai rîs împreună!”. Pe 23 februarie se împlinesc 56 de ani de cînd Stan Laurel a devenit nemuritor.




joi, 10 decembrie 2020

Instituția Memoriei

 


București, noiembrie 1990. Sfîrșitul unui an în care am învățat despre cum se conduce și cum nu se conduce o societate mai mult decît alții într-o viață. Și am citit aproape tot ce se publicase cu privire la istoria cenzurată. Eram student în ultimul an la Chimie și intrînd într-o zi în Librăria Ion Creangă de pe Calea Griviței (vecină cu facultatea) am descoperit o nouă revistă. Apăreau atunci diverse publicații, multe dintre ele efemere.

Memoria, revista gîndirii arestate mi-a atras atenția mai întîi prin eleganță. Încă de la acel prim număr am putut citi mărturii cutremurătoare despre calvarul românilor care nu au acceptat noua ordine instaurată de tancurile sovietice şi au luptat împotriva acesteia. Pagina cu harta înroşită de sînge a închisorilor şi lagărelor, care se numește pînă astăzi Geografia detenţiei, prezintă imaginea hîdă a gulagului românesc. Catalogul celor ucişi în lupta contra comunismului şi În căutarea omului pierdut sînt rubrici în care oameni cunoscuţi şi necunoscuţi formează lungi liste, în speranţa că printr-un miracol cei dispăruţi vor putea fi regăsiţi de familiile lor. Evocarea în paginile ei a ororilor petrecute în închisorile din Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Sighet, Tîrgu-Ocna, Rîmnicu-Sărat, în lagărele de la Canal, Capul Midia, Poarta Albă, Insula Mare a Brăilei, Periprava ne ajută să nu uităm ce s-a întîmplat cu noi şi astfel istoria să nu se mai repete.

Mărturiile despre elita intelectuală și politică a României democratice, despre foştii ofiţeri ai Armatei Regale (organizatori ai Rezistenţei armate din munţi), despre ţăranii care s-au opus colectivizării sau despre preoţii de toate confesiunile au adăugat număr după număr file la dosarul pentru mult speratul proces al comunismului. Cercurile suferinţei, ca cercurile făcute în apa în care a fost aruncată o piatră, patru la număr, descriu patimile deţinuţilor politici în închisoare (primul cerc), ale familiilor acestora (al doilea cerc), ale deţinuţilor după „eliberare” (al treilea cerc) şi ale celor exilaţi în urma represaliilor (al patrulea cerc).

Banu Rădulescu, Micaela Ghiţescu, Gheorghe Derevencu, Ion Drescan, Claudia-Florentina Dobre, Oana Ichim, Nicolae Constantinescu, Cosmin Budeancă sînt cîțiva dintre cei care au transformat Memoria într-o instituție. O instituție care împlinește 100 de numere. Sper ca apariția revistei să continue și ca orice instituție respectabilă să ajungă să sărbătorească și 100 de ani de apariție neîntreruptă.

text apărut în Memoria nr. 100/2018

joi, 3 decembrie 2020

Valéry Giscard D’Estaing


Ascultam aseară la RFI o corespondență de la Paris a lui Matei Vișniec despre cel mai nou roman al lui Valéry Giscard DEstaing, Loin du bruit du monde, lansat în urmă cu o lună. Este primul președinte al Franței de care îmi amintesc, un bărbat înalt și distins, cu alură de aristocrat. Semăna mai mult cu familiile regale europene, cu care nu m-aș fi mirat să se fi înrudit. Chiar și după părăsirea Palatului Élysée, a rămas activ în politică, credincios ideilor sale liberale și de consolidare a unității europene, înființînd împreună cu cancelarul R.F.G., Harald Schmidt, Sistemul Monetar European, instituție precursoare a monedei euro. Azi-noapte am aflat că a murit la aproape 95 de ani, plecînd departe de zgomotul lumii, așa cum premonitoriu și-a intitulat ultimul său roman.


luni, 30 noiembrie 2020

Salutări de la Viena!

 

Au fost vremuri cînd oamenii își trimiteau vederi din locurile în care ajungeau, ca semne că se gîndeau la cei cărora le scriau. Erau scrisori mai scurte, însoțite de imagini pe care nu prea aveai altfel ocazia să le vezi. O astfel de vedere a trimis tata în decembrie 1977 de la Viena, la singura ieșire din țară care i s-a îngăduit înainte de 1990, bunicilor mei, la adresa din Geniului 10. Ilustrata cu Votivkirche a stat pe biroul lui Opapa pînă la sfîrșit și a ajuns apoi în colecția noastră.



joi, 26 noiembrie 2020

De două ori Gelu Diaconu

 

Am avut o vacanță de iarnă în care am călătorit. Cu gîndul, prin Bucureștiul anilor '30, '40 și '90 ai secolului trecut. Ghizi mi-au fost Gelu Diaconu și romanul lui, Sebastian, apărut în 2018 la editura Cartier. Deși de dimensiuni mari (are peste 600 de pagini), odată intrat în poveste, cititorul de cursă lungă va găsi multe pagini de răsfăț intelectual. Cel mai reușit personaj mi se pare Paul Sterian, în biografia căruia l-am citit printre rînduri chiar pe Gelu. Cele două fire narative, care își predau ștafeta unul altuia ca într-o cursă atletică, țin trează atenția cititorului tocmai prin această alternanță, care potențează momentele importante ale acțiunii. Este o carte despre vremuri care se pot întoarce oricînd, despre oameni și slăbiciunile lor, despre dragoste și despre speranță. Sebastian poate fi oricare dintre noi, atîta timp cît vom îngădui prezența răului în imediata noastră apropiere. Dincolo de latura sa istorică, romanul lui Gelu trebuie să fie citit ca o pledoarie pentru alteritate, într-o lume tot mai intolerantă.

13 ianuarie 2019


Am citit manuscrisul volumului Mother al lui Gelu Diaconu în vara lui 2015 şi prima impresie a fost foarte bună. Un roman-poem așa cum este și Frigul lui Mihai Ignat. Trimiterile la Pink Floyd şi Beatles se împletesc firesc cu propria poveste. Mi-a plăcut oximoronul dintre apelativul Mami şi duritatea personajului. Replicile ei, în propoziții scurte, sună ca niște sentințe. Au un ritm sacadat, de mitralieră. Dealtfel, mama, la fel ca personajul din The Wall, transcende granița unui părinte autoritar, este simbolul unui sistem care te strivește încă din copilărie doar pentru că te iubește și îți vrea binele. Un Big Brother sau, mai bine spus, Big Mother. Această primă secțiune te năucește. Suficient de mult, ca în partea a doua, fata cu părul verde să-ți sucească de tot mințile. Și apoi să te lase. Așa cum o să facă și Lucy. Iar vocile care rîd tot timpul pe fundal ca un grup feminin de backing vocals întregesc un tablou terifiant. Odată cu intrarea în capitolul 4 (reality bites), coborîm în adîncurile realității, acolo unde ajungem pe culmile deprimării. Eu, unul, m-am simțit mai bine in the sky with diamonds. Gelu Diaconu, Mother, Paralela 45, 2018.

13 martie 2019


marți, 10 noiembrie 2020

Scrisoare de la Opapa

2 iunie 2020

Lieber Lolo,

Citindu-ți amintirile despre casa din Geniului 10, mi-au revenit în minte toate momentele importante ale vieții mele, de dinainte și după stabilirea la București, unde aveam să rămîn pentru totdeauna. Mă uit la pozele pe care le-ai păstrat și îmi amintesc vizita făcută cu tata în atelierul domnului Ehrlich, într-o vreme cînd credeam că nimic rău nu se poate întîmpla și viața mea fericită din Cernăuți va continua așa la nesfîrșit.

Dar a venit războiul, tata a plecat pe front și a murit la scurt timp, lăsîndu-ne singuri, pe mama și pe mine, în fața vieții și a morții. Nu-ți poți închipui cum este să rămîi orfan de tată la numai 13 ani, în timpul unui război cumplit, fără nicio speranță că lucrurile se vor îndrepta vreodată. Am continuat totuși școala, iar după terminarea liceului, mi-am încercat norocul la Viena, ca student la Medicină, visul meu din adolescență. Din păcate, Viena din perioada aceea, secătuită după sfîrșitul războiului care avea să însemne și sfîrșitul imperiului, nu-mi putea oferi condițiile pentru a putea rezista.

Cernăuțiul mi-a dat totul. Am devenit avocat, m-am însurat cu Lily, s-a născut Evy, lucrurile păreau să fi intrat într-o oază de normalitate. Eram tînăr, cabinetul de avocatură mergea bine, atelierul de croitorie al bunicii tale înflorea, mama ta a intrat la școală și îi prevedeam o carieră în medicină, acolo unde eu nu reușisem. Apoi a venit războiul și s-a năruit totul ca un castel de nisip. La prima ocupație rusească, am rămas fără serviciu, profesiunea liberală de avocat era ceva de neconceput pentru sovietici. Mi-au oferit, mai mult în batjocură, un post la un depozit, dar eu nefiind în stare să le învăț limba, m-au dat repede afară. A fost un an de coșmar pentru mine, neștiind dacă se va termina vreodată. Chiar dacă Cernăuțiul a fost eliberat, teama de invazia sovietică nu m-a mai părăsit, așa că în ’44 cînd frontul se apropia periculos de noi, am plecat în refugiu în Banat. Cînd s-a auzit semnalul și trenul s-a pus în mișcare, am simțit dureros că n-am să mai revăd orașul niciodată.

La București aveam să începem o nouă viață, nu e ușor la 44 de ani s-o iei de la capăt. Am stat cîteva zile la Ștefi și Silică, cît am căutat o casă în care să ne mutăm. Nu era un oraș necunoscut pentru mine, veneam în fiecare an în vizită la ei, îmi plăcea aerul lui de oraș mare, important, în care viața se trăia la cote înalte. Aveam nevoie de o casă suficient de mare pentru patru persoane, pentru că mama mea urma să stea cu noi. Nu mi-a fost ușor să aleg, trebuia să țin cont și de faptul că ne grăbeam, nu puteam amîna prea mult mutarea. Și am găsit apartamentul din demisolul casei de pe Geniului 10. Era spațios, avea patru camere mari plus bucătărie și baie și, mai ales, ne puteam muta imediat. N-am stat prea mult pe gînduri și am bătut palma cu colonelul Dimitriu.

Am încercat să fac un cămin din acel apartament, din care am rămas cu doar două camere, după ce, în 1949, am fost obligați să cedăm două dintre ele, bucătăria și baia devenind comune. Norocul a fost că cei din familia Ignat care s-au mutat lîngă noi erau niște oameni cumsecade, cu care ne-am înțeles bine. L-ai cunoscut pe Mircea, băiatul lui Mimi și al lui Rică Ignat, un copil adorabil cu care îmi plăcea să mă joc și astfel să îmi reamintesc de anii copilăriei lui Evy. A fost o perioadă grea, mai ales după ce am fost pensionat la doar 55 de ani, pentru că nu aveam un dosar curat și a trebuit să caut altă soluție pentru a-mi putea întreține familia. Am găsit un post de jurist la Eforie și am stat acolo trei ani. Dar gîndul mi-a fost mereu acasă.

Mi-e dor să mai stau la biroul meu cu o carte în mînă, să mă cufund în lectură și să mă bucur de viață. Mi-e dor să ascult Viena la vechiul meu aparat de radio, așa cum făceam în fiecare seară după ce luam cina cu bunica ta. Mi-e dor să ies în plimbare pe Șoseaua Cotroceni, pînă spre Facultatea de Drept și mai departe, la Catedrala Sfîntul Iosif, apoi pe Calea Victoriei. Am iubit mult Bucureștiul, care m-a primit cu frumusețea lui, ajutîndu-mă să trec peste toate cîte s-au abătut peste familia noastră. Îmi plăcea să vin la voi în Titan, cu troleibuzul luat de la Universitate, era un cartier tînăr, așa cum erau și părinții tăi, veneam cu mare drag să te văd cum crești fericit și îți aduceam de fiecare dată ceva simbolic. Mă bucură gîndul că multe dintre cărțile la care am ținut sînt acum la tine, știind că le iubești la fel de mult.

Mi-e dor de micul meu Cernăuți din Geniului 10, unde am încercat cu puterile mele să-mi trăiesc cît mai demn zilele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Trimite-mi un gînd atunci cînd vei mai trece pe acolo, am să vin negreșit.

Te îmbrățișez cu mult drag,

Deiner Opa


Fragment din Geniului 10, Editura Vremea, 2020

duminică, 11 octombrie 2020

Un poem de Louise Glück



Am căutat poeme scrise de Louise Glück după momentul anunțării cîștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură. Mi-a plăcut chiar primul pe care l-am găsit, el deschide o colecție de poeme apărută în 2004, și l-am tradus în română.

O închipuire
Am să-ți spun ceva: în fiecare zi
mor oameni. Și ăsta e doar începutul.
Zilnic, în casele de pompe funebre, se nasc văduve noi,
noi orfani. Stau cu mîinile împreunate,
încercînd să se decidă în privința noii vieți.
Apoi, la cimitir, unii dintre ei
pentru prima oară. Le e teamă să plîngă,
alteori să nu plîngă. Cineva se apleacă,
șoptindu-le ce să facă mai departe, ceea ce ar putea însemna
rostitul cîtorva vorbe ori
aruncarea unor bulgări de pămînt peste mormîntul deschis.
Și după toate astea, fiecare se întoarce acasă,
iar casa este deodată plină de vizitatori.
Văduva stă pe canapea, foarte solemnă,
așa că oamenii se aliniază pentru a se apropia de ea,
uneori îi iau mîna, alteori o îmbrățișează.
Ea găsește cîte ceva de spus fiecăruia,
mulțumindu-le, mulțumindu-le că au venit.
În inima ei, ar vrea să plece.
Vrea să fie înapoi la cimitir,
înapoi în rezerva de spital. Știe
că nu e posibil. Dar e singura ei speranță,
dorința să se întoarcă. Doar puțin,
nu atît de demult cum ar fi căsnicia, primul sărut.


A Fantasy

I’ll tell you something: every day
people are dying. And that's just the beginning.
Every day, in funeral homes, new widows are born,
new orphans. They sit with their hands folded,
trying to decide about this new life.

Then they're in the cemetery, some of them
for the first time. They're frightened of crying,
sometimes of not crying. Someone leans over,
tells them what to do next, which might mean
saying a few words, sometimes
throwing dirt in the open grave.

And after that, everyone goes back to the house,
which is suddenly full of visitors.
The widow sits on the couch, very stately,
so people line up to approach her,
sometimes take her hand, sometimes embrace her.
She finds something to say to everbody,
thanks them, thanks them for coming.

In her heart, she wants them to go away.
She wants to be back in the cemetery,
back in the sickroom, the hospital. She knows
it isn't possible. But it's her only hope,
the wish to move backward. And just a little,
not so far as the marriage, the first kiss.




miercuri, 7 octombrie 2020

Acasă la Paul Goma

 


Vinerea trecută ar fi împlinit 85 de ani. Nicio urmă a trecerii lui.


Blocul se reabilitează. Reabilitarea lui Goma mai așteaptă.




luni, 14 septembrie 2020

Vis cu primarul din Arșița


Am citit zilele trecute
Arșița lui Cosmin Perța, apărută în 2019 la Editura Paralela 45, și m-a impresionat toată punerea în scenă, amestec de real și fantastic cu o linie de demarcație practic imperceptibilă. Multe dintre personaje îți intră pe sub piele, întîmplările terifiante te urmăresc toată ziua, iar multe dintre imaginile aparent post-apocaliptice sînt apocalipsa însăși. Binele și răul încearcă împreună supraviețuirea într- o poveste cum nu prea s-a scris în literatura română. Am închis cartea după ultima pagină și am crezut că îmi voi vedea mai departe de ale mele. Pînă azi-noapte, cînd am visat că eram în mijlocul unei adunări în care recunoșteam multe fețe, iar vorbitorul nu era altul decît primarul Arșiței, parte componentă a comunei Florența.

luni, 4 mai 2020

Real și imaginar la Vitalie Ciobanu


Prozele scurte din volumul Zilele după Oreste, apărut la Humanitas în 2019, mi-au dezvăluit un Vitalie Ciobanu diferit de cel care scrie cele mai lucide analize ale vieții politice din Basarabia. Prozatorul se simte ca peștele în apă imaginînd povești și construind personaje într-adevăr memorabile, așa cum scrie pe coperta a patra a cărții. Sînt oameni care tînjesc după plecare ca Ilona, care mi-a amintit de personajul cu același nume din Pădurea spînzuraților, scriitorul Radu Baltazar și aventura lui nocturnă cu taxiul sau Costică Vizir care visa cu ochii deschiși la America. Sînt apoi cei care chiar pleacă așa ca Oreste, profesorul de estetică devenit dughenar de antichități, Alexandru Palade, bătrînul traducător al lui Llosa sau Justin, tînărul plecat într-o croazieră exotică în care îi atrage și pe prietenii lui. Destinul tuturor acestora ridică un nor de tristețe care plutește deasupra celor șapte proze, semn că realitatea se strecoară hoțește în lumea imaginară a literaturii și ne amintește de vechiul dicton grecesc, Panta rhei.

miercuri, 8 aprilie 2020

Atelierul lui Brâncuși


Circulă în aceste zile de izolare multe invitații de a vizita muzee. Eu vă propun să vizitați un atelier. Cel din Paris, al lui Brâncuși. Veți avea ocazia să petreceți în Impasse Ronsin cîteva ore în preajma unui geniu. Veți vedea cum se naște zborul dintr-o bucată de piatră, o să asistați la punerea în scenă a procesului pe care Brâncuși l-a intentat statului american în 1927 și o să-l însoțiți în vizita la Tîrgu Jiu unde, alături de Arethia Tătărăscu, soția prim-ministrului de la acea vreme, va pune la punct toate detaliile pentru ridicarea ansamblului Monumentul Eroilor. O să vă întîlniți și cu alți mari artiști, cum sînt Amedeo Modigliani, James Joyce, Ezra Pound, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Maria Tănase. Toate aceste daruri vă sînt oferite de Moni Stănilă, autoarea biografiei romanțate Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărută anul trecut la Polirom. Notițele de jurnal, adevărate contrapuncte ale poveștii, ne demonstrează că Moni Stănilă este, înainte de toate, poetă. Așa cum poet este, de fapt, și Brâncuși.

luni, 30 martie 2020

Caragiale în direct


Am citit prima carte din noua colecție de biografii romanțate ale unor celebri oameni de cultură români, apărută la Polirom. Am început cu Caragiale, pe care îl iubesc din copilărie. Bogdan-Alexandru Stănescu îl iubește cu siguranță și el. Caragiale. Scrisoarea pierdută, cartea publicată anul trecut, este o minunată dovadă. Scrisoarea pe care Caragiale i-ar fi adresat-o lui Paul Zarifopol, dar care nu ar mai fi fost trimisă niciodată, este pretextul perfect pentru BAS să facă o radiografie a vieții scriitorului, punîndu-se atît de bine în pielea lui, că am avut multe momente cînd eram convins că citesc chiar rîndurile lui Caragiale. Multe portrete memorabile, cum sînt cele ale lui Eminescu sau Mateiu Caragiale, multe pagini de un umor spumos și ironie vitriolantă definesc o carte reconfortantă, după a cărei lectură, cititorii de orice vîrstă vor redescoperi actualitatea literaturii lui Caragiale și vor descoperi, dacă nu au făcut-o pînă acum, mîna sigură de prozator a lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

marți, 24 martie 2020

Poeți În Cântători


Am postat pe canalul meu de Youtube o înregistrare de la lectura pe care am avut-o la Trei Bețivi Bar în data de 18 decembrie 2019, alături de violonista Marina Pingulescu, în cadrul evenimentului Poeți În Cântători, organizat de Călin Torsan.

https://www.youtube.com/watch?v=8NBuomDaAL8

duminică, 15 martie 2020

Omul cu fluier


Cine l-a văzut pe Călin Torsan pregătindu-și instrumentele de suflat înaintea unui concert, știe cîtă pasiune există în acele gesturi. Așa cum colegii lui de trupă, Marina Pingulescu, Andrei Bălan sau Alexandru Hegyesi, își acordează viorile și chitarele, Călin parcă își pregătește copiii pentru școală, asigurîndu-se că arată perfect atunci cînd ies pe ușă. Se vede că e un mețeriaș. Spectacolul începe înainte să se audă primele note. Fluierul este pentru el un prieten, pe care l-ar cinsti oricînd cu un păhărel de răchie sau de lapte bătut, așa cum a văzut că fac fluierașii de pe la stînele din Ardeal. Omul cu fluier, carte apărută la editura Martor în 2017, nu este doar o istorie a instrumentelor muzicale cu care omul s-a însoțit prin viață din zorii antichității sau o istorie personală a muzicantului Călin Torsan. Cartea de față este o excursie minunată prin toată lumea, de la Istanbul la Nagoya, trecînd prin Hamelyn sau Maastricht. Este memorabilă întîlnirea cu bătrînul japonez ce construia fluiere, care încîntat de colecția lui Călin îi trimite băiatului de dincolo de dealuri un instrument ieșit chiar din mîna lui. Aproape fantastică este și întîmplarea cu orbul din Istanbul a cărui lamentare fermecătoare din fluier îl duce la câțiva pași de podul peste strâmtoarea unde, ca două femei curioase, Europa și Asia se înghesuiau să pipăie metrajul bleumarin al panglicii de apă, fluierătoarea însăilată din două materiale diferite părea simbolul bun de pus pe efigia cetății. Călătoria ne poartă și prin literatura română și cea universală, de la poezia populară pînă la Caragiale, Macedonski, Arghezi sau Bacovia și de la Homer pînă la Rabelais și Turgheniev. Completarea grafică a textului cu fotografii din Arhiva de imagine a Muzeului Național al Țăranului Român și cu ștampile și desene alese de Cosmin Manolache întregește volumul. Îi știam umorul fin din Ulcele pe uluci, miniaturile cu smalțul la vedere apărute în 2015 la Casa de Pariuri Literare. Aici am descoperit pasiunea cercetătorului și a colecționarului de sunete, a omului care indiferent dacă face muzică sau literatură, o face cu dăruire. Ca să-l întrebi de sănătate, caută omul pe la casa lui. Dacă vrei să afli despre fluiere, mai nimerit este să le găsești în cântece. Acest volum nu bate la porți de teama ivărului. N-a întrebat nimic pe nimeni. Nu este tratat de muzică. Între copertele sale mijesc ochii mai multor cărți pe unde fluierul și-a nimerit popasul. Aici se poate citi cum s-a mai scris despre. Omul și trișca lui – sistem. Brânză cu roșii – alt sistem. Nu mai e loc, adică, de altceva. Se poate, cu fluierul la brâu, răzbi prin veacul de singurătate.


marți, 25 februarie 2020

Observator Cultural la 20 de ani


Observator Cultural împlinește la sfîrșitul lunii 20 de ani. În tot acest răstimp și-a cîștigat prestigiul unei publicații în care echilibrul și măsura au fost principiile pe care toți jurnaliștii care scriu în paginile revistei le-au respectat. Observator Cultural nu este doar o publicație care semnalează cele mai importante evenimente din spațiul cultural românesc, este și o tribună unde se dezbat cele mai importante idei din societatea românească. Premiile Observator Cultural, decernate în cadrul unei Gale care se desfășoară de obicei la Teatrul Odeon, au devenit repere ale anului cultural. Proiectul Observator Lyceum atrage an de an tot mai mulți elevi într-o campanie de promovare a lecturii și a scriitorilor români contemporani în școli. Scopul nostru este să zgîlțîim inerția, să stimulăm competiția culturală, să axcționăm pe termen mediu și lung în sensul schimbării mentalității generale, scrie Carmen Mușat pe coperta a patra a volumului Spiritul critic în acțiune. Observator cultural 4x4, apărut în 2016 la Casa de Pariuri Literare, datorită editorului un cristian. Tot un cristian a fost și producătorul filmului documentar 10xObservator Cultural. O istorie a revistei Observator Cultural, apărut în 2013. Au fost 20 de ani rodnici și dacă astăzi, societatea românească a făcut pași importanți în direcția democrației liberale de tip occidental, acest lucru i-l datorăm și acestei construcții culturale de mare ținută intelectuală cum este săptămînalul Observator Cultural. La mulți ani!

miercuri, 12 februarie 2020

Linia subțire


Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Editura Cartea Românească, 2006

Se spune că poezia trebuie citită în gînd, că numai astfel i se pot pătrunde tainele, iar plăcerea celui care o citeşte este maximă. Orice tălmăcire cu voce tare ar face să îi scadă din inefabil. „Cinema la mine-acasă”, volumul lui Robert Şerban, apărut la Cartea Românească în 2006, contrazice această prejudecată. Vocea omului de televiziune reuşeşte să reţină atenţia ca şi cum ai asculta o piesă de teatru radiofonic, iar muzica lui Ilie Stepan însoţeşte discret discursul poetic şi se pliază perfect pe atmosfera sugerată de cuvinte.
Robert Şerban îşi împarte cartea în cinci cicluri, Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa şi Prietenia. Poemele ar fi putut face parte fiecare din alt capitol, existînd un fir conducător care le uneşte într-un tot unitar. O linie subţire, linia de demarcaţie dintre viaţă şi moarte, motto-ul luat de la poetul Ion Chichere, fiind sugestiv: „ce e grozav este că suntem morţi / cu aceeaşi putere cu care suntem vii”.
Încă de la primul poem (Ca să pot scrie), moartea este prezentă pe masa de scris: „scriu repede-repede şi apăsat / iar cuvintele umplu / coala subţire / cum bulgării de pământ / un mormânt proaspăt”.  Moartea despre care scrie Robert Şerban nu este nici hulită cu violenţă ca la Mircea Dinescu, nici acceptată cu resemnare: „scriu despre moarte / cu uşurinţa cu care înfig cuţitul de la doi / paşi” (Din apropiere) sau „cred în steaua mea / pe care tocmai o văd / cum cade / fără zgomot” (Crez). Moartea trăieşte între coperţile acestei cărţi. Trăieşte în gesturi, în detalii, cum ar fi bocetul femeii care mătură frunzele în curtea dintre blocuri „şi sunt sigur că e o femeie / şi nu altceva / fiindcă doar ele jelesc întotdeauna / într-un fel sau altul / morţii” (Bocet). Amintirea revoluţiei trăite ca militar în termen personifică şi ea moartea, „îmbăţoşată şi revoluţionară”.
Altă prezenţă, de data aceasta mai difuză, dar repetîndu-se tot ca un leit-motiv, este singurătatea. Copilul care se ascunde în clopotul mare al bisericii, rugîndu-se să nu moară nimeni şi să nu fie nici sărbătoare, este copleşit de „limba care atârnă imobilă şi ucigătoare” „în clopotul cel mare e negură / dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea” (Mă ascund). Singur este şi bărbatul din majoritatea poemelor de dragoste. El priveşte femeile de cele mai multe ori de pe margine, erotismul gesturilor şi al privirilor desfăşurîndu-se cu maximă intensitate interioară: „privesc în revista pe care doamna o răsfoieşte grăbită / de câteva ori / îmi vine să-i spun / stai, stai puţin / dar nu atunci când hârtia se umple de imagini colorate / ci când buzele şi limba îi umezesc degetul / cu care dă paginile mai departe” (Instantaneu) sau „acasă / în singurătate / sau alături de vreo femeie / plâng uneori la filme” (Cinema la mine-acasă). Acut şi terifiant se manifestă singurătatea în poemul „Femei”: „o femeie singură / alta cu un copil / o alta cu un câine / alta singură / alta cu un bărbat / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură”. Distanţa dintre el şi ea este foarte bine redată în „Scrisorile lungi”: „primesc de la tine scrisori lungi / cu puţine cuvinte / cum numai fetele sărace ştiu să scrie / ... / nu ţi-am răspuns niciodată / iar pâinea pe care ţi-o aduce în fiecare zi poştaşul / nu are expeditor”. 
Viaţă, moarte, dragoste, singurătate. Nu putea lipsi Dumnezeu, chiar dacă El nu vorbeşte cu nimeni: „nu-mi fac sânge rău / fiindcă aud că Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni / despre nici unul dintre noi” (Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni). Singurătate, dragoste, moarte, viaţă. Toate adunate în gesturi observate cu fineţe de ceasornicar: „am să-mi las câteva zile / obrajii nebărbieriţi / nu din comoditate / nu din frondă / ci fără nici un motiv / aşa cum câteodată / las să-mi treacă viaţa” (Gest). Robert Şerban ne invită în universul lui interior, să urmărim un film despre noi, la urma-urmei. Nu rataţi această şansă.

29 ianuarie 2007

marți, 21 ianuarie 2020

Drept de autor




Sîmbătă 18 ianuarie 2020 am fost invitatul Georgetei Drăghici în emisiunea Drept de autor la Radio România Cultural. Am discutat despre literatură într-o atmosferă caldă și destinsă. O experiență pe care aș repeta-o oricînd.

https://radioromaniacultural.ro/poetul-florin-halalau-la-drept-de-autor-simbata-18-ianuarie-2020-ora-16-30/

sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Poeți În Cântători


Pe 18 decembrie, seara la 8, vă aștept la Trei Bețivi Bar, la un recital de poezie și muzică, împreună cu violonista Marina Pingulescu. Sper să iasă un performance care să vă încălzească într-o seară rece de decembrie.

marți, 22 octombrie 2019

Pădurea spînzuraților sau Cum să faci un spectacol poetic, dramatizînd un roman


Festivalul Național de Teatru, aflat în plină desfășurare la București, propune printre multele spectacole obligatoriu de văzut, adaptarea pentru scenă a romanului Pădurea spînzuraților. Am văzut spectacolul la începutul acestui an și am rămas impresionat. Timp de trei ore și jumătate am trăit acțiunea de pe scenă ca și cum aș fi fost personaj în piesă. Am scris atunci următorul text:

Liviu Rebreanu revine la Teatrul Național, acolo unde a fost în două rînduri director, cu un spectacol gîndit de Radu Afrim. Un experiment-eveniment dus de multe ori la limita suportabilității, prin care toți cei implicați în realizarea lui celebrează centenarul cu rafinament și inteligență. Aflat la granița dintre arte, ne oferă un amestec de teatru, poezie și dans, cu efecte vizual-sonore multimedia.

Excelentă ideea unui dialog între Apostol Bologa și conștiința lui, o partitură interpretată la patru mîini de Alexandru Potocean și Marius Manole. Ei dau substanță unui personaj complex, în care lupta dintre datoria de militar și frățietatea cu soldații români din tabăra adversă este cheia de boltă a romanului. Am intuit trimiteri discrete atît la Portretul lui Dorian Gray, cît și la personajele shakespeariene.

Original este personajul generalului Karg, prototipul militarului sever, fără sentimente și emoții, care apare ca o uniformă fără cap. Istvan Teglas, cel care îi dă viață și locotenetului Varga, susține rolul printr-o voce puternică și memorabilă. Face, de asemenea, un rol bun Richard Bovnoczki, chiar dacă am avut de-a lungul spectacolului tentația de a-l compara cu Liviu Ciulei, un căpitan Klapka greu de egalat.

Ca în orice război, prezența feminină din spatele frontului are importanța ei. Mama lui Bologa, jucată impecabil de Natalia Călin, adolescenta Ilona, personaj susținut de jocul inteligent al Ralucăi Aprodu și frivola Marta (Ada Galeș). Ca emoție, deasupra tuturor, Teodora Purja și doinele ei răscolitoare.

Scenografia lui Cosmin Florea completează jocul actorilor, amplificînd momentele de tensiune, așa cum sînt trunchiurile de copaci care coboară în scenă și se transformă în clopote. De altfel, decorurile sînt, în multe dintre scene, ele însele personaje. Cum ar fi casa care însoțește tot spectacolul, mai întîi bar unde se distrează adolescenții de azi (și numit The Hanged!), apoi casa părintească din Parva și casa groparului din Lunca, tatăl Ilonei. Sau chipul lui Dumnezeu de pe acoperișul casei, care tutelează partea a doua a spectacolului.
           
Tehnologia secolului XXI apare la scenele de interior, cînd pe un ecran mare putem vedea și asculta jocul actorilor ca la cinema. Tocmai această imagine, interpusă între actori și public, duce la o intimitate mai mare cu trăirile personajelor, replicile lor fiind de multe ori spuse doar din priviri. Imaginile alb-negru ne duc cu gîndul la fimul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes în 1965.

Radu Afrim a ales și universul sonor care ne însoțește pe durata întregului spectacol. Teodora și Lenuța Purja, rapsozi populari din Bistrița-Năsăud, județul natal al lui Rebreanu, interpretează niște doine cutremurătoare, așa cum am mai ascultat în expoziția itinerantă organizată de Muzeul Memoriei, înregistrări din tranșeele primului război mondial.

Trimiterile la actualitate punctează cînd și cînd, așa cum se întîmplă cu imaginile de la mitingul din 10 august 2018, aducîndu-ne aminte că istoria se repetă mereu. Iar la sfîrșit plutește peste întrega sală întrebarea: Încotro mergem?, însoțită de imaginea lui Iisus care închide ochii. Un spectacol extrem de intens emoțional despre care se va vorbi cu siguranță ani de zile. O candidatură serioasă la apropiatele premii UNITER.

P.S. La premiile UNITER din mai, Natalia Călin a fost aleasă Cea mai bună actriță în rol secundar, Alexandru Potocean a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal, Cosmin Florea a fost nominalizat la categoria Cea mai bună scenografie, iar întregul spectacol Pădurea spînzuraților a fost nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol

miercuri, 2 octombrie 2019

Tristorii cu Paul Goma la Club A

un dialog cu Diana Iepure din decembrie 2005, inclus de Paul Goma în Jurnal 2005, apărut la Editura Anamarol în 2007


D. Din câte ştiu, discuţia despre Paul Goma, care a avut loc la 8 decembrie în cadrul Poeticilor Cotidianului de la Club A, este una dintre puţinele dezbateri în public pe această temă. A răspuns invitaţiei lui Răzvan Ţupa, Mariana Sipoş, cea care s-a întâlnit cu Goma la Paris şi a realizat pentru TVR documentarul Strict secret: Paul GomaTu când ai auzit prima oară de Paul Goma? 

F. Prin anii ‘80, la Europa Liberă, când ascultam actualitatea românească, seara la şapte, cu Neculai Constantin Munteanu. Acordurile Rapsodiei a doua a lui Enescu ne adunau în faţa aparatului de radio pentru a afla adevăratele ştiri. Numele lui era adesea invocat, atât în emisiunea lui N.C. Munteanu, cât şi în Teze şi antiteze la Paris a Monicăi Lovinescu.

D. Eu pe la începutul anilor ‘90, citind un interviu luat de Leo Butnaru în revista Basarabia. Nu ştiu dacă există un personaj mai controversat în viaţa literară românească. Am impresia că ani lumină despart Parisul de Bucureşti şi împiedică întoarcerea scriitorului în ţară.

F. Cu siguranţă, mulţi se bucură că Paul Goma nu s-a întors. Prezenţa lui aici ar fi o perpetuă aducere aminte a laşităţii de care au dat dovadă majoritatea intelectualilor români în anii dictaturii ceauşiste.

D. Documentarul Strict secret. Paul Goma al Marianei Sipoş încearcă să rupă tăcerea şi să ne prezinte istoria vieţii scriitorului, o temă tabu în revistele literare şi în emisiunile de la radio sau televiziune. M-am convins că întâmplările lui Goma pot fi şi subiectul unui film artistc, atât de vii, cinematografice sunt sccenele descrise cu amară ironie de protagonist. 




F. Explicaţia faptului că numele lui Paul Goma e ocolit în saloanele literaturii române contemporane este caracterul său intransigent care l-a făcut să se certe atât cu cine trebuia, cât şi cu cine nu trebuia.

D. În documentar, am descoperit însă în Goma un interlocutor deschis, paşnic, deloc agresiv sau dificil. Eu aşteptam să-l văd încruntat şi supărat pe toată lumea.

F. Avea toate motivele din lume să fie aşa. Securitatea nu numai că l-a hărţuit, l-a chinuit şi l-a izgonit, în cele din urmă, din ţară, dar a şi alimentat falsa idee că este un scriitor mediocru pe care editorii occidentali l-au publicat exclusiv pentru opoziţia sa la regimul comunist.


D. Avea şi are în continuare toate motivele. Observ la unii tineri scriitori o repulsie faţă de tema Goma. Afirmă că nu-i priveşte. 

F. Oare câţi dintre aceştia, în cazul în care s-ar trezi peste noapte prizonierii unui sistem totalitar, ar avea curajul lui Goma şi tenacitatea lui de a lupta pentru libertate.




D. Uneori îmi vine să cred că planul diabolic al securităţii de a-l discredita şi îndepărta total de lumea românească a avut succes. Scriitorul parcă nici nu ar exista. În momentul când apare, este imediat etichetat, iar cei care au îndrăznit să-l publice sau să-l susţină – apostrofaţi.

F. Iată că şi în anul de graţie 2005, Paul Goma continuă să işte controverse şi scrierilor sale să li se pună căluş la gură. În Jurnal rememorează nişte fapte reale despre evrei, fără resentimente sau ură de rasă, încercând să spună unor lucruri pe nume. Liviu Ioan Stoiciu a găsit de cuviinţă să-i găzduiască aceste opinii în revista Viaţa Românească, crezând că trăim nişte vremuri în care cenzura nu mai există. Demiterea abuzivă a acestuia din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei ne demonstrează contrariul. Corectitudinea politică înţeleasă prost bagă pumnul în gură unui scriitor şi om de cultură remarcabil, ca o atenţionare pentru cei care gândesc la fel şi au de gând să o spună public. 



D. E absurdă învinuirea de antisemitism, atâta timp cât oamenii care l-au susţinut cel mai mult, l-au ajutat şi l-au sfătuit în toate, au fost soţia lui, Ana şi socrii lui, evrei.

F. Da, în 1977, când a încercat să solidarizeze intelectualitatea românească împotriva regimului comunist (ceea ce au reuşit să facă cehii cu Charta ’77), Paul Goma s-a trezit singur împotriva unui sistem criminal, care l-a obligat doar la exil, întrucât uciderea lui ar fi însemnat un prea mare scandal internaţional, dată fiind amploarea cazului.

D. Până şi aberaţia că Paul Goma nu ar fi un scriitor valoros a prins rădăcini. 




F. Oricât de mult s-a străduit Ceauşescu să demonstreze ruptura politicii sale de modelul sovietic, modul în care Goma a fost urmărit de securitate şi toată maşinăria pusă în mişcare pentru a-l distruge copiază literă cu literă manualul KGB. Faptul că un torţionar ca generalul Pleşiţă declară cu seninătate că l-a anchetat şi bătut pe Paul Goma şi nimeni din justiţie nu se autosesizează reprezintă o sfidare nemaiîntâlnită.

D. Propunerea ca Paul Goma să candideze la Premiul Nobel pentru literatură ne poate reabilita în propriii noştri ochi.

F. Câteva dintre cărţile lui Goma pot oricând rivaliza cu romanele aflate în canon şi doar adversitatea pentru omul Goma le împiedică să ajungă unde le este locul. “Arta refugii”, de pildă, ar trebui să intre în manuale. Dar până la Premiul Nobel e o cale foarte lungă şi nu ştiu dacă ar găsi susţinerea necesară.

D. Mă întreb, dacă s-ar fi întors, ar fi putut schimba ceva în societate? Ori ar fi rămas decepţionat şi s-ar fi retras cum a făcut-o Mario Vargas Llosa? Poate lipsa din vârful politicii româneşti actuale a personalităţilor de rangul lui Constantin Stere sau Paul Goma face imposibilă repetarea unui eveniment similar celui din 1918. Şi mă mai întreb de ce n-avem noi, românii, bunul simţ să-i recunoastem unui scriitor meritul de a-şi fi păstrat demnitatea în timpurile în care foarte puţini se pot lăuda că ar fi făcut la fel? N-avem că n-avem, cum ar fi spus mama lui Paul Goma.