Piesa lipsă din puzzle

 

Îmi lipsea pînă ieri un singur film al lui Nae Caranfil pe care nu-l văzusem. Nu se difuzase în cinematografele din România, îl ratasem eu la televizor sau nu îl căutasem suficient de bine pe internet, dar Dolce far niente, realizat în 1998, rămăsese ca o piesă lipsă din puzzle-ul purtînd numele regizorului. Niciunul dintre filmele lui nu mă lăsase indiferent, mai mult, am fost încîntat de Filantropica, E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere sau 6,9 pe scara Richter. De data aceasta este vorba de un film vorbit în franceză și italiană, cu niciun actor român. Ecranizarea unui roman scris de Frédéric Vitoux și premiat de Academia Franceză, Dolce far niente spune o poveste despre Stendhal, Rossini și Italia fărîmițată a anului 1816. Un film splendid de epocă îmbinînd politica, poezia, muzica și intrigile amoroase, în care vezi și asculți vizitii recitînd din Petrarca, slujnicuțe cu voci deosebite și briganzi iubitori de operă, realizat impecabil, atipic pentru filmografia regizorului, dar purtînd în același timp amprenta lui inconfundabilă. În timpul proiecției l-am putut zări cu coada ochiului chiar pe Nae Caranfil, așezîndu-se din cînd în cînd la capătul rîndului nostru, curios, probabil, și el cum se vede astăzi filmul, la aproape 30 de ani de la premieră. Nu cred să-l fi dezamăgit.

București 1935 văzut de Mircea Damian

 

Scriitorul și jurnalistul Mircea Damian este nu nume mai puțin cunoscut în rîndul cititorilor de astăzi. Editura Vremea îl readuce în lumină, publicîndu-i volumul București 1935, la mai bine de 90 de ani de la prima ediție. Este o întreprindere binevenită, pentru că putem vedea orașul așa cum aproape nimeni din cei care îl locuiesc astăzi nu a avut ocazia. Mircea Damian ne poartă prin Cișmigiu, Parcul Carol, pe Calea Victoriei, la Gara de Nord, în cartierele celor cu stare, dar și în mahalale avînd farmecul lor. Întîlnim tot felul de oameni, proprietari și chiriași, funcționari și studenți, provinciali veniți cu treburi prin Capitală, scriitori. Am gustat cel mai mult paginile despre Săptămîna Cărții de la Teatrul Național, cu un Ion Minulescu arțăgos, care nu voia să dea autografe decît pe cărți, nu pe carnetele elevilor și descrierea făcută unei ședințe de la cenaclul lui Eugen Lovinescu, cu doamne, domnișoare și domni visînd la gloria literară. Mircea Damian scrie bine, cartea nu plictisește deloc și lectura poate începe oriunde, așa cum chiar autorul îl previne pe cititor. Debutase în 1929 cu prozele din volumul Eu sau frate-meu?!..., carte apărută la editura Ramuri din Craiova. Și faptul că avea și un scris frumos de mînă, o atestă autograful dat pe această carte de debut, datat 23 ianuarie 1930. Mircea Damian a murit tînăr, la 48 de ani, în vara lui 1947, dar nu cred că ar fi mai fi supraviețuit mult după instaurarea comunismului. Caracterul lui incomod l-ar fi dus spre o detenție politică.

O scrisoare ascunsă într-o carte

 

Cărțile din anticariate își poartă propriile povești de la un proprietar la altul. Cei care au renunțat la ele le dau mai departe așa cum le-au primit, poate chiar fără să le fi citit. Mă emoționează mesajele pe care le găsesc uneori pe pagina de gardă sau, cum a fost cazul acum, pe o foaie de hîrtie aparte. În interiorul volumului al doilea din Antologia poeziei române de la origini până azi, alcătuită de Dumitru Chioaru și Ioan Radu Văcărescu și apărută la Paralela 45 în 1998, am găsit o scrisoare către un adresant necunoscut, semnată Lucica și datată 2 septembrie 1999. Scrisul îngrijit al fetei, probabil absolventă de liceu în acel an, ascunde o poveste de dragoste. Mi-ar plăcea să știu că s-au reîntîlnit.

Ura la putere

 

Pentru că nu suportă alte opinii, chiar dacă ale lor sînt greșite, pentru că văd dușmani peste tot, mai ales în cei care nu sînt ca ei, pentru că își spun suveraniști, cînd de fapt sînt mînjiți de banii rușilor, pentru că își spun conservatori sau social-democrați, dar sînt doar niște retrograzi jalnici, pentru că pozează în creștini, dar îi caracterizează intoleranța, pentru că nu-și doresc doar moartea caprei vecinului, ci și a vecinului însuși, noilor aliați politici li s-a spus simplu: A URÎ.

Proezia lui Mircea Țuglea

 

Pe vremea cînd umblam prin librării să văd noutățile despre care nu puteam afla altfel, am răsfoit o carte cu nume ciudat, Proezia, scrisă de un autor necunoscut mie la acea dată, Mircea Țuglea, carte apărută la editura Pontica. Eram la Cartea Românească din strada Luigi Cazzavillan, unde au lucrat Mircea Nedelciu și Florin Iaru. N-am luat-o atunci, am zis că voi reveni, dar n-am mai găsit-o. Așa cum se întîmplă în adolescență cînd îți place o colegă de clasă, te uiți la ea pe furiș, te rușinezi cînd privirile vi se intersectează, îți spui că sigur mîine o inviți la film, iar mîine o vezi de mînă cu un coleg mai îndrăzneț. Iată că după 30 de ani mă reîntîlnesc cu cartea, de data asta nu mai ratez ocazia și o cumpăr, are autograful autorului și s-a întors la noi din Franța. Între timp, Mircea Țuglea nu mai este, dar uite că proezia lui continuă să trăiască, deși „scriind totul dispare”.

Oprim hate-ul din online!

Mi-a atras atenția o pagină de Instagram numită oprim.hateul.din.online. Oamenii ăștia își dedică o bună parte din timpul lor cu selecția comentariilor pline de ură de pe internet și ni-i arată pe cei care stau în spatele lor. Oameni de tot felul, femei și bărbați, tineri și mai puțin tineri, dar avînd toți suflet mic și urît. Nu sînt boți, sînt oameni cît se poate de reali, pe unii dintre ei poate i-am văzut pe stradă sau în magazine, pe alții poate îi cunoaștem, ne sînt vecini sau colegi de serviciu. Așa arată aproape jumătate din populația României. Să sperăm că toți aceștia vor putea fi cu adevărat opriți și nu vor deveni niciodată o masă critică în stare să ne scrie pe case că sîntem altfel decît ei și apoi să ne înfigă cuțitul.

 

Ziua Constituției

 

Pe 8 decembrie 1991 eram militar în termen la Cîmpulung. Am fost încolonați și am plecat în pas de defilare spre secția de votare, nu înainte să fim instruiți să votăm DA, pentru ca noul regim democratic să intre în legalitate și pentru ca Ion Iliescu să mai poată candida de două ori la cea mai înaltă funcție în stat. Citisem dezbaterile din România liberă și revista 22 cu privire la textul noii Constituții, erau combătute articolele 41 în care proprietatea era doar ocrotită, nu garantată și 152 care interzicea schimbarea formei de guvernămînt, adică a republicii. Ion Iliescu spunea că proprietatea este un moft, oricum România socialistă ne făcuse pe toți proprietari, chiar dacă soții Ceaușescu întinaseră înaltele idealuri ale comunismului științific, citez din nou din același I.I. Iar republica, adusă cu tancurile sovietice și niciodată legitimată printr-un referendum, era preferabilă, în ochii FSN-ului, monarhiei constituționale. Din aceste considerente am votat împotrivă, stîrnind probabil nedumerire celor din comisie, care se așteptau ca votul în favoarea Constituției să fie unanim într-o unitate militară. Constituția a trecut cu un scor național de 79%. Garantarea proprietății a fost stipulată abia în Constituția amendată în 2003, cînd s-au introdus articole legate de viitoarea apartenență la Uniunea Europeană. Republica a rămas însă de neatins și mai trăiește și astăzi, garantată de toate partidele perindate pe la guvernare.

1994, o perspectivă

Am să punctez cîteva din ideile și poveștile care mi-au rămas în minte citind noul roman al lui Mugur Grosu, fără pretenția de a scrie o recenzie propriu-zisă. Este Anul Nou 1994, așteptînd In Utero să se nască, pe muzica ultimului album Nirvana înainte ca liderul trupei, Kurt Cobain, să se sinucidă în anul care începea. Dar nu despre muzicianul american va fi vorba, chiar dacă muzica lui se va mai auzi pe parcurs. Personajele principale formează un trio cvasiasexuat: naratorul, Miere, personajul feminin și Virgil, celălalt personaj masculin. Pianul ocupă treptat spațiul romanului, apar Harry Tavitian și Bach, chiar și Virgil cîntă la pian, așa că muzica rămîne în prim-plan. Mă așteptam ca Miere să invadeze pagina, dar îndrăgostirea se face mai încet și cu nuanțe mai reci decît credeam. Să zic că era frumoasă nu zic mare lucru. Nu e suficient. Miere și fiere. În capitolul despre Liceul de Marină, iese în evidență doamna Boss, profa de mate, cea pe care o desenase goală pe ultima pagină a caietului, la sfîrșit m-am întors să văd titlul capitolului și nu m-am mirat să văd că scrie: Doamna Boss. Apoi fuga din practica agricolă și întoarcerea la Miere pentru o experiență cvasierotică pe muzica lui Sade, despre care se spune că e cea mai potrivită muzică pentru a face dragoste. De altfel, prezența lu’ Miere aduce lumină (la lumière), deși în poze abia se întrevede, Miere, o umbră, se numește una dintre ele. Aici s-ar putea auzi Coralie Clement cu L’ombre et la lumière. Și totuși atît de cinematografică, ar fi filmul lu’ Miere (frații Lumière!). De ce se desparte de Miere?!, m-am întrebat fără speranța vreunui răspuns, nu știu cine mi-ar putea da unul care să mă convingă. Iată și o idee care ar putea sta la baza unei școli filosofice: scara la care se află cel ce-și cască gura să latre la univers: nimicnicia. Iar tratamentul traumagic apare ca un ritual de lepădare a copilăriei sau de încremenire a clipei. Fiecare capitol se termină cu cîte un poem, precedat ca un leit-motiv de cuvintele: Am scris mai apoi: un contrapunct poetic ca o cheie de boltă a întregului roman. Foarte bine creionat ca personaj este Ghelasie, călugărul care îi scoate din cap ideea monahiei, mult mai puțin uman decît Virgil păcătosul. Sfîrșitul capitolului 10 vorbește despre mineriada din septembrie 1991, iar începutul capitolului 11 despre vizita medicală pentru recrutare, măsurat și tranșat ca pe-o halcă de trimis la tocat. Întîmplarea face ca în septembrie 1991 să trec și eu prin aceeași vizită medicală, complet gol în fața unei comisii care a hotărît că sînt apt să-mi servesc țara cu arma în mînă. Apoi revenirea lui Miere, care unge fiecare pagină cu amintirea dragostei ei, chiar și în timpul aventurii naratorului cu Grațiela/Grația. Ultimul capitol ne duce înapoi la Revelionul anului 1994 cu care se deschide cartea. Poartă o haină nouă. Roșie. Roșu alungă necazul și ghinionul. N-a fost un an simplu, dar eram tineri, mai ales Mugur, așa că necazurile treceau mai ușor, viața era mai suportabilă. Am văzut cartea lîngă cea despre Celibidache în Humanitas Kretzulescu, semn că 1994 se va ecraniza, poate chiar de către autor, pe care-l știu pendulînd cu succes de public prin toate artele. Îi țin pumnii la a 39-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente europene dedicate romanelor de debut, Festival du Premier Roman de Chambéry din mai 2026, unde este nominalizat. Mugur Grosu, 1994. Cartea întâi, Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure.

 

Emerich Jenei (1937-2025)

În vara lui 1975, am primit de la tata o fotografie. Era echipa Stelei care se pregătea pentru începerea sezonului 1975-1976, cu un antrenor nou, Emerich Jenei. Tata îl știa de cînd jucase pentru Steaua și îl aprecia foarte mult. Un om educat, serios și care știa mult fotbal, dar nu se bătea cu pumnul în piept pentru asta. La capătul acelui sezon, primul pe care l-am urmărit cap-coadă, Steaua avea să facă eventul. Primul după mulți ani. Au urmat multe alte trofee, inclusiv Cupa Campionilor Europeni. Jenei a rămas același model de modestie, cu mult bun simț, un domn așa cum rar întîlnești, nu numai în fotbal. Vă dați seama ce șansă am avut?! I-am pregătit pe Puiu Iordănescu, pe Marcel Răducanu, pe Bölöni, pe Gică Hagi, pe Lăcă, pe Belo, pe Gică Popescu, pe Dan Petrescu, pe Chivu, pe Mutu, pe Adi Ilie... Doamne, tot ce a avut mai bun fotbalul românesc în ultima jumătate de secol a trecut prin mâna mea! Am avut aproape întotdeauna fotbaliști formidabili la dispoziție. Și, poate, am avut și eu ceva fler, ceva inspirație... Voi ați văzut antrenori mari cu jucători slabi? În special la Steaua și la națională, am lucrat cu oameni de calitate. Și pe gazon, și în afara lui. Fără acești oameni extraordinari, probabil că aș fi rămas un anonim. Astăzi, la dispariția lui, am citit texte impresionante semnate de Raluca Lazarovici-Vereș, Andrei Crăciun, Cosmin Manolache, Sergi Lopez. Este un semn că amintirile pe care ni ne lasă îl fac nemuritor.

 

Pe unde medii, scurte și ultrascurte

Am ascultat radioul de cînd mă știu. Curierul melodiilor cu mama, Fotbal minut cu minut cu tata, Unda veselă, Radio Club, Teatru radiofonic, iar mai tîrziu, cînd mi-am luat casetofon, Muzicoteca pentru toți, emisiunea care se difuza duminica la șase și jumătate seara și unde aveam posibilitatea să înregistrez multă muzică bună. Pe programul 3 ascultam primele emisiuni stereo, veți auzi un semnal în boxa din dreapta, apoi în boxa din stînga, acolo se difuza cea mai bună muzică posibilă în comunism, iar aparatul meu Gloria se străduia s-o redea cît mai fidel. La radio am auzit-o pe Ana Blandiana în ziua de 22 decembrie 1989, prima voce a României eliberate, iar primul cîntec auzit după vestea fugii lui Ceaușescu a fost Europa al lui Victor Socaciu. Radio România a rămas și astăzi prietenul meu, cînd îl ascult în căștile telefonului sau la aparatul din bucătărie, în diminețile de weekend cînd mă joc de-a bucătarul. Și mă bucur că lucrez în apropierea lui și îi văd zilnic silueta clădirii în care am avut ocazia să intru ca invitat al Georgetei Drăghici și al Ancăi Mateescu. Astăzi, prietenul meu împlinește 97 de ani. La mulți ani, Radio România, aștept cu nerăbdare să-ți serbăm centenarul!

 

Viețile domnului Lăzărescu

 

Tot fredonez în minte We Three, versiunea lui Paul Mc Cartney a cîntecului din 1939, de cînd am parcurs și ultima pagină a cărții. We three, we're all alone / Living in a memory / My echo, my shadow and me. Asta deși știu că Gelu Diaconu îl preferă pe John Lennon, dintre foștii membri Beatles. Romanul, scris acum zece ani și publicat abia acum, cînd a găsit oamenii potriviți să îl aprecieze la justa lui valoare, este despre această împărțire a personalității, despre oamenii pe care îi purtăm în interiorul nostru în diferite etape ale vieții, vîrste care devin, la rîndul lor, vieți de sine stătătoare. Cartea este un excurs prin labirinturile memoriei personajului principal, un bărbat trecut de 50 de ani, care încearcă să-și găsească rostul pierdut. Mizanscena este Bucureștiul ultimei jumătăți de secol, Gelu Diaconu ne conduce prin Drumul Taberei, Militari, Piața Romană, dar toate drumurile duc spre vila cu fronton triunghiular din Nicolae Iorga, vila cu pivniță, unde Lăzărescu cel mic și-a ascuns briceagul primit de la un necunoscut din subteranele orașului. Apoi se va juca cu mintea noastră și ne va purta printr-un carusel de întîmplări în care memoria și imaginația vor fi, pe rînd, la conducerea cursei. Nu vreau să vă stric surpriza și să vă spun cine va cîștiga pînă la urmă. Noi, care am trecut râul Lethe, Editura pentru Artă și Literatură, 2025.