Veneția după 50 de ani

 

După ce l-am pierdut pe tata, am început să-i scriu scrisori pentru a-mi face mai ușoară despărțirea. În chiar prima scrisoare făceam referire la o imagine a Veneției: Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie. Cu acest text începe și filmul pe care i l-am dedicat tatei și pe care l-am făcut în 2023 împreună cu Felix. Acea fotografie era ultima dintr-un album intitulat Orașe ale lumii, prefațat de Radu Cosașu și cea care m-a impresionat cel mai mult. Interacțiunea se întîmpla pe la începutul anilor ’70 (în 1969 eram prea mic să am aminitiri) și uite că după mai bine de 50 de ani am văzut Veneția și Piața San Marco pe viu, fără porumbei, dar alături de Diana, într-o excursie pe care probabil n-o voi uita niciodată.

Singura opțiune rațională

În vara lui 2012, am mizat la Primăria Bucureștiului pe un candidat cvasinecunoscut, Nicușor Dan, pe care îl știam de la protestele pentru salvarea Pieței Matache, unde era prezent Mugur Grosu (și cine e cu Mugur, e om de încredere). Mi-a plăcut campania lui, în spiritul ASB, am semnat pentru a participa la alegeri în grădina de la Green Hours, unde-și avea sediul de campanie, am și schimbat vreo două vorbe, era și atunci timid (ca și mine, de altfel), dar a luat 9%, clasîndu-se pe locul 3. A candidat și la consiliu, l-am votat și acolo, dacă făceau toți ca mine, devenea consilier și putea semnala încă de atunci matrapazlîcurile care se făceau în primărie. L-am votat apoi la cele 3 rînduri de alegeri care au urmat și nu regret, este un primar care a făcut multe pentru oraș, de care îi pasă și pe care sunt sigur că-l iubește. Am avut ocazia să stăm de vorbă după concertul lui Alexandru Andrieș din octombrie, de la Sala Radio, ne-am amintit amîndoi de Club A, unde el a cunoscut-o pe Mirabela, iar eu am mers cu Diana la puțin timp după ce ne-am cunoscut. S-a așezat la coada celor care cumpărau discuri sau cărți cu bunul simț pe care i-l știam, ca orice om obișnuit. Din timiditate, probabil, a rugat-o pe fetița lui să ceară autograful dorit și a schimbat cîteva vorbe cu artistul. Mă bucur că s-a hotărît să candideze la Președinție, m-aș simți reprezentat la cel mai înalt nivel de un om cu adevărat onest și de bună credință. Pentru că avem aceleași principii, între care, în primele rînduri, apartenența la Uniunea Europeană. Am avut șansa să lucrez mai mult de 20 de ani pentru firme cu capital străin și nu m-am simțit nici un moment sluga cuiva. Salarii și taxe plătite la timp, toate la vedere și în litera legii, muncă recunoscută și recompensată corect. Am avut colegi din multe țări europene, oameni prietenoși cu care am rămas în relații cordiale și după ce drumurile noastre profesionale s-au despărțit. Experiențe similare au trăit și copiii mei, care au avut ocazia ca studenți să beneficieze de burse Erasmus și să cunoască astfel oameni și locuri de care ne leagă o istorie comună. Îmi doresc ca toate acestea să continue și după 18 mai, de aceea voi vota cu Nicușor Dan, singura opțiune rațională în acest moment istoric.

O stradă, doi scriitori

Pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza au locuit doi scriitori cu traiectorii de viață și destine diferite. Aproape de interesecția cu strada Dr. Felix, la numărul 13, se află casa în care a trăit poetul Constant Tonegaru, din 1932 și pînă la moartea sa timpurie din 1952. A fost unul dintre poeții importanți ai generației războiului, închis de regimul comunist la Aiud pentru pozițiile sale tranșante față de ocupația sovetică, murind la puțin timp după eliberare. Am citit o evocare a sa de Barbu Cioculescu în 1990, în primul număr al revistei Memoria, după ce îi citisem numele în micul dicționar de Scriitori Români, alcătuit de Mircea Zaciu și apărut în 1976. În anii dezghețului, mai exact în 1969, i-a apărut postum o antologie, Steaua Venerii, prefațată de același Barbu Cioculescu, pe care am găsit-o acum cîțiva ani într-un anticariat. 

La cîteva case distanță, cum mergi spre bulevardul Gheorghe Duca (inginerul de căi ferate, nu prim-ministrul liberal), pe partea opusă a străzii, la numărul 26A, găsim casa în care și-a petrecut ultimii ani din viață Octavian Paler, unul dintre scriitorii foarte prezenți în viața publică de după Revoluție. S-a mutat acolo după retrocedarea casei de pe bulevardul Eroilor către moștenitorii foștilor proprietari. Un gard înalt împiedică orice vizibilitate, astfel încît nu se văd nici măcar oțetarii pe care eseistul îi menționează în cărțile sale, acompaniindu-i bătrînețea. Octavian Paler a străbătut primii ani ai instalării comunismului colaborînd la nivel înalt cu regimul, ocupînd funcții importante pînă spre sfîrșitul anilor ’70, cînd începe o disidență față de regimul Ceaușescu. Cel puţin trei cărţi fac din el un mare scriitor: Apărarea lui Galilei, Scrisori imaginare, Viaţa pe un peron. Editorialele lui politice din anii '90 au şcolit foarte mulţi tineri, iar prezența sa în fruntea României libere a însemnat foarte mult pentru presa nealiniată regimului Iliescu. La una dintre seratele lui Iosif Sava, am văzut un documentar extraordinar pe care l-a realizat despre satul său natal de la poalele Făgărașului, Lisa. Muntele, parcă se chema. Un adevărat poem în imagini.

 

Lumea cu 58 de ani înainte să mă nasc, văzută acum cînd împlinesc 58 de ani

 

Am zis să fac un experiment anul ăsta și să aflu ce se întîmpla în lume în anul simetric față de ziua mea, adică cu 58 de ani înainte să mă nasc. Așadar, la 13 aprilie 1909, prima pagină a ziarului Universul era ținută de criza politică-militară din Turcia și de luptele sîngeroase de la Constantinopol, unde junii turci ocupaseră cartierul Tophane. Situația se aseamănă mult cu conflictul de azi dintre președintele Erdoğan și primarul Istanbulului, Imamoğlu, semn că istoria se repetă. Caragiale publica o Anecdotă orientală, care avea să apară peste un an în volumul Schițe nouă cu titlul Pastramă trufanda. Cincinat Pavelescu era prezent cu o poezie, Legenda brazilor, dedicată Principelui Frederic Wilhelm, moștenitor al tronului Germaniei, care se afla în vizită la Sinaia. La București se semna convenția comercială dintre România și Austro-Ungaria, pe o perioadă de opt ani, pînă în 1917, cu un an înainte ca imperiul să se destrame. De altfel, cele trei imperii, otoman, german și austro-ungar, aveau să dispară la sfîrșitul războiului mondial, cînd se va redesena harta Europei. Sper ca imperiul rus care își face de cap în anii noștri, să aibă aceeași soartă.

George Soros, unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism

 

În primii ani de după Revoluție, cînd încercam să înțeleg pe ce lume trăiesc și care este calea spre democrație, cărțile apărute cu sprijinul Fundației Soros pentru o Societate Deschisă mi-au fost busolă. Conceptul de societate deschisă îi aparține filosofului Karl Popper și l-a folosit pentru a-l opune oricărei forme de totalitarism. Cu asta îl asociez și astăzi pe George Soros îl consider ca pe unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism. Campania furibundă împotriva „sorosiștilor”, începută pe vremea cînd Liviu Dragnea tăia și spînzura în România, dar cu rădăcini în regimul Iliescu, este susținută și astăzi de partea cea mai retrogradă a societății românești. Sper ca rațiunea să învingă pînă la urmă și România să rămînă o societate deschisă.

Ce am reușit să văd din Lille

 

Experiența unei călătorii în vest începe bine imediat ce treci deasupra graniței dintre România și Ungaria. Potrivindu-ți ceasul de la mînă, cîștigi deja o oră. Și mai și profiți de Air Schengen, simțindu-te egal cu ceilalți europeni atunci cînd imediat după aterizare, singura ta grijă este să-ți recuperezi bagajul de cală. Din aeroportul Bruxelles/Charleroi plecăm cu un autobuz spre Lille. După o scurtă oprire în Mons, trecerea din Belgia în Franța îți poate scăpa dacă nu ești atent (ca o curiozitate, din autobuzul care mă ducea la Charleroi, am putut vedea că intrarea în Belgia era marcată cu inscripția Wallonie). Ne întîmpină în Lille, Gare Europe, situată în centrul orașului, așa că luăm pulsul străzilor direct în autobuzul care ne duce la Université Catholique. Bulevardul Vauban este unul dintre cele mai frumoase, de acolo poți ajunge repede în oricare dintre punctele de interes ale orașului. Am parcurs pe jos, în cele trei zile pline pe care le-am petrecut în Lille, peste 50 km, încercînd să văd cît mai mult din acest oraș fascinant. Am fost în Grand Place, cu monumentul care amintește de eroismul locuitorilor din Lille în 1792, am zăbovit aproape două ore în librăria Le Furet du Nord și cam tot atît printre anticarii din curtea interioară a vechii clădiri a Bursei. În librărie erau organizate standuri dedicate centenarului suprarealismului, cu Tristan Tzara și Victor Brauner printre protagoniști. Am vizitat casa memorială a generalului Charles de Gaulle, aflată în imediata apropiere a Vieux Lille, m-am odihnit pe o bancă la umbră în micuțul parc străjuit de statuia mareșalului Foch, am admirat le Palais de Beaux Arts și la Porte de Paris. Arhitectura franceză a nordului a împrumutat cîte ceva de la cea britanică, amintindu-mi de Muzeul de Artă Veche Apuseană din București, adăpostit într-o vilă construită în stil Tudor. Am bătut cu piciorul esplanada rîului Deûle, cheiul Vault, rue Nationale, boulevard de la Liberté, rue Solférino sau bulevardul Victor Hugo, aproape de rezidența Marguerite Yourcenar, unde am locuit și eu cu Felix, ca un student tomnatic. M-au impresionat Catedrala Notre-Dame-de-la-Treille, biserica St. André și, mai ales, biserica St. Étienne, în care am putut intra și în care am simțit starea de beatitudine dată de măreția construcțiilor baroce. Nu puteam pierde ocazia de a gusta un Chardonnay alb, sec și rece, diferite tipuri de brînzeturi, întinse pe o baghetă proaspătă și o cafea, savurată într-un bistro cochet, la o oră matinală, cînd orașul abia se trezea. Lille este un oraș foarte tînăr. Media de vîrstă a locuitorilor pe care i-am întîlnit este undeva la 25 de ani. Oameni politicoși, cu o bună dispoziție molipsitoare, gata să-ți sară în ajutor dacă nu te descurci. De o mare diversitate culturală, dar la fel de prietenoși indiferent de culoarea pielii sau de Dumnezeul căruia li se închină. În ultima zi am luat metroul spre Gare Europe, pe traseul căruia am ieșit și la suprafață, și unde mi-a atras atenția faptul că în stații există pereți de sticlă care se deschid odată cu ușile metroului, prevenind eventuale gesturi disperate. Dar cum să-ți treacă așa ceva prin minte, cînd trăiești într-un oraș atît de frumos?

 

Pogromul de la București

 

Am vizitat în toamna lui 2022 Muzeul Pogromului de la Iași. Mărturiile supraviețuitorilor sînt cutremurătoare, ca cea a lui Iancu Țucărman, a cărui hologramă te urmărește mult timp după încheierea turului. Astăzi, cînd comemorăm victimele Pogromului de la București, nu trebuie să uităm și, mai ales, nu trebuie să permitem ca asemenea crime să se mai repete vreodată.

România, 15 ani în Uniunea Europeană

 

Europa a fost un ideal pentru multe generații de români, începînd cu cea de la 1848, cînd tinerii școliți la Paris s-au întors în țară pentru a o moderniza. În toată a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tînărul stat român a privit cu speranță spre Europa, iar legăturile puternice cu Franța pe de o parte și cu Germania pe de altă parte, mai ales după înscăunarea lui Carol I, au dus la reducerea decalajului dintre România și statele europene dezvoltate. Este adevărat și că politicienii vremii au știut să pună de multe ori interesele țării deasupra celor personale. În preajma primului război mondial, România devenise o țară relevantă în Europa, iar succesul negocierilor politice purtate după sfîrșitul războiului, care au dus la formarea României Mari, atestă acest fapt. Importanța României în spațiul european s-a diminuat foarte mult după terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd am devenit o colonie sovietică numai bună de muls de către marele prieten de la Răsărit. După căderea comunismului, visul european a revenit în actualitate, iar la 1 ianuarie 2007, România devenea membră a Uniunii Europene.

S-au împlinit așadar 15 ani de când România a devenit membră a Uniunii Europene. Privind în urmă, saltul făcut în dezvoltarea țării este foarte mare. Proiect asumat de toate partidele politice importante, de la stânga la dreapta, aderarea a adus, cu siguranță, mai multe beneficii decît neajunsuri, în ciuda tuturor dificultăților pe care țara le-a avut în procesul de convergență. În acești 15 ani, România a avut cea mai spectaculoasă ascensiune economică din istoria ei. Dacă în 2006 Produsul Intern Brut al României nu ajungea încă la 100 de miliarde de euro (mai exact 97,70) în 2021 a ajuns la 240 miliarde de euro, de două ori și jumătate mai mult decît cel din momentul aderării la Uniunea Europeană, România ajungînd pe un onorant loc 13 între țările Uniunii. Potrivit cifelor publicate de Uniunea Europeană, România a contribuit pînă acum cu 21,55 de miliarde de euro la bugetul Uniunii și a primit 63,53 de miliarde euro, o diferență de 42 de miliarde de euro, adică de trei ori mai mult, România fiind printre cei mai mari beneficiari. Din Bugetul Multianual 2021-2027, România va primi fonduri nerambursabile 46,40 miliarde de euro, iar din Pachetul de relansare economică 33,50 de miliarde de euro, din care 16,80 miliarde de euro granturi (tot fonduri nerambursabile). Orice comparație cu Sovrom-urile din perioada 1945-1956, cînd România era contributor la bugetul Uniunii Sovietice, este de prisos. Totuși, nu putem fi siguri că vom reuși să cheltuim cum se cuvine aceste fonduri, avînd experiența anilor din urmă cînd România a pierdut mulți bani din cauza indeciziei și de multe ori relei voințe a politicienilor locali. În exercițiul financiar 2014-2020, rata de absorbție a României a fost de doar 30%, penultima din Uniunea Europeană. Lucrurile s-au îmbunătățit anul trecut, cînd rata a ajuns la 50%, cu 10% sub media europeană.

România a ajuns în 2021 a treia cea mai influentă țară din Parlamentul European, după Germania și Spania, conform clasamentului elaborat de think-tank-ul VoteWatch Europe și firma de consultanță BCW. România a avut pînă acum patru comisari (miniștri) în Comisia Europeană, a căror influență a crescut cu fiecare rînd de alegeri europene: Leonard Orban (2007-2010, Multilingvism), Dacian Cioloș (2010-2014, Agricultură și Dezvoltare Rurală), Corina Crețu (2014-2019, Politica Regională a Comisiei Europene), Adina Vălean (2019-prezent, Transporturi). Laura Codruța Kövesi a fost aleasă primul procuror-șef al Parchetului European, Dacian Cioloș a fost liderul grupului politic Renew Europe / Renaissance Europe, alți parlamentari români ocupînd funcții de conducere în grupurile politice relevante din Parlamentul European. Chiar dacă am trimis acolo de cîteva ori personaje hilare, politicienii români care au devenit parlamentari europeni au făcut treabă bună, impunîndu-se printre vocile cu greutate.

În ciuda celor care spun că în România nu se mai produce nimic, că s-a ales praful de industria dezvoltată în socialism și că am devenit doar o piață de desfacere, ponderea industriei în Produsul Intern Brut a fost de 25% în 2020, locul 7 în Uniunea Europeană. S-au dezvoltat ramuri noi, în ritmul progresului tehnologic mondial, cum ar fi domeniul IT, iar industria auto producătoare de autovehicule și componente conduce topul exporturilor românești, impunîndu-se pe piața europeană. Sistemul de burse Erasmus, prin care mii de studenți români au avut ocazia să învețe în străinătate, a format deja generații de specialiști, mulți dintre ei întorcîndu-se și aplicînd acasă ce au învățat în universitățile europene.

Monitorizarea de către Uniunea Europeană a funcționării justiției prin celebrul MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare) a dus la rezultate palpabile în lupta împotriva corupției. Chiar dacă drumul spre domnia legii este încă lung, apartenența la familia democratică europeană îl face posibil. Monitorizarea încă nu s-a încheiat, semn că lucrurile din sistemul judiciar românesc nu s-au îndreptat suficient pentru a putea vorbi de domnia legii. Aceasta este principala cauză pentru care nu am fost încă admiși în Spațiul Schengen, deși din punct de vedere tehnic am îndeplinit condițiile. De altfel, întîrzierea acceptării țării noastre în această zonă de liberă circulație a dus cu cîțiva ani în urmă la o apropiere de Polonia și Ungaria, ale căror poziții de forță față de politica impunerii statului de drept în toate țările Uniunii ar putea duce la noi exit-uri. Apropierea trebuia făcută în 1990, prin aderarea la Grupul de la Vișegrad (din care mai făcea parte Cehoslovacia), cînd România putea cîștiga cîțiva ani, scurtînd tranziția către o societate democratică. Drumul pe care l-a ales atunci România, în timpul Regimului Iliescu, a fost însă altul. Acum, cînd Polonia și Ungaria promovează iliberalismul autoritar și antieuropenismul, situația este complet alta și României nu-i face deloc bine această alăturare.  

Dacă ne uităm în jur, țările care nu s-au integrat în Uniunea Europeană au rămas în urma noastră, dezvoltarea lor fiind mult mai lentă decît a României. Instabilitatea economică, incertitudinea cu privire la viitor, pericolul accederii la putere a unor forțe extremiste, sînt tot atîtea pericole la adresa democrației din aceste țări, pericole pe care România le-a trăit din plin în anii ’90. Uniunea Europeană nu este numai o uniune politică și economică. Ea însumează un set de principii care au la bază libertatea individului în toate sensurile acceptate, de la libertatea economică la cea a politică și de la libertatea cuvîntului pînă la cea a deplasării, avînd ca scop final acea societate deschisă despre care vorbea Karl Popper. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cel mai important moment politic de după căderea comunismului în 1989, iar apartenența la această uniune de state înseamnă garantarea libertăților despre care vorbeam mai sus.

Articol apărut în Observator Cultural nr. 1094/2022

Miracolul din 1685

 

Îmi tot apare reclama unui concert de la Ateneu, prilejuit de împlinirea a 340 de ani de la nașterea lui Bach. În iarna de acum 40 de ani, pe cînd eram în clasa a douăsprezecea, tata îmi atrăgea atenția asupra unui articol al Anei Blandiana din România literară, apărut în rubrica Atlas în numărul din 31 ianuarie 1985. Vorbea acolo despre tricentenarul a trei dintre marii compozitori ai barocului. M-am întrebat cum a putut fi acel an 1685, capabil să-i nască pe toți trei. Cum s-au mișcat astrele pe cer și cum s-au copt fructele, cum s-au urmat anotimpurile și au legat roadele în acel an în stare să izbucnească în lume asemenea izvoare de frumusețe? Cărțile de istorie nu ne spun aproape nimic – tabelele lor de dezastre sînt albe – nu au avut loc nici războaie, nici molime, nici cataclisme naturale. Un an anonim, banal, oarecare, un an neînregistrat de cronici și neclamat de anale, un an care și-a folosit toate resursele de voință și de forță, de geniu și de credință pentru a-i naște pe ei, pentru a izvorî imensele fluvii de armonie care curg de atunci peste lume. Un an anonim? Dar el se numește cu trei dintre cele mai strălucitoare nume ale miracolului: Bach, Händel, Scarlatti. 300 de ani mai tîrziu, într-un București înghețat, întunecat și mohorît, nu se întîmpla niciun miracol. Redeschiderea școlilor după vacanța de iarnă se amînase, mașinile personale nu mai aveau voie să circule, tremuram în apartamentul cu țurțuri la ușa de la balcon, se oprea des lumina și învățam pentru bac și facultate la lumînare. Dar atunci cînd era curent, puneam cîte un disc la pickup, învățam mai bine cu muzică, iar muzica lui Bach era mereu liniștitoare și dătătoare de speranță. În primăvara care a venit în cele din urmă, am împlinit 18 ani și viața avea să se precipite într-un ritm amețitor. Am clipit și au trecut 40 de ani. Au trecut deja 18 ani de cînd nu-l mai am pe tata. Toate s-au schimbat, numai muzica lui Bach, ca și a lui Händel și a lui Scarlatti, rămîn să păstreze armonia lumii.

Mesaje din Franța

 

În 30. Antologie aniversară, publicată în toamna aceasta de Editura Paralela 45 la aniversarea a 30 de ani de viață, am remarcat o felicitare din Franța, de la scriitorul Daniel Pennac, prezent cu trei cărți în portofoliul editurii. Mesajul vine la peste 40 de ani de la alt mesaj primit de la un artist din Franța, pictorul Édouard Pignon, trimis revistei Secolul 20 la împlinirea vîrstei de 20 de ani. Legăturile culturale cu Franța, atunci și acum, sînt cele mai bune dovezi că aparținem aceleiași civilizații fără frontiere, reale sau imaginare.