Parafrazînd titlul conferinţei
susţinute de Gabriel Liiceanu în 1997, Sebastian,
mon frère, nu vreau să cad în păcatul folosirii excesive a sintagmei fraţii noştri de peste Prut. Este doar
un pretext pentru a vorbi despre cîteva personaje feminine ale acestei
provincii româneşti, personaje reale, pe care le cunosc şi care prin existenţa
lor îmi susţin argumentaţia. Cinci personaje care fac mai mult decît toate
manualele de istorie integrată ale regimului comunist de la Chişinău.
Mama
mea din Basarabia. Cînd am cunoscut-o pe mama, am avut senzaţia unui déjà
vu. Căldura cu care m-a primit, dragostea pe care i-o simt în glas de cîte ori
vorbim la telefon, îmi dau senzaţia că port cu mine afecţiunea dumneaei de cînd
m-am născut. Se pregăteşte cum nu se poate mai bine atunci cînd mergem la Cosăuţi. Brînză cu
smîntînă, răcitură de curcan, şubă, salate de tot felul, ciorbă, pîrjoale,
friptură de porc cu cartofi, pîine de casă, cozonac. Probabil că nu doarme
toată noaptea pentru a ne pregăti mîncare cum se cuvine după un drum lung. Îţi place, dragul mamii? mă întreabă şi
ochii i se umezesc de bucurie că sîntem acolo, măcar şi cîteva zile.
Victoria.
Este sora pe care n-o avusesem niciodată şi pe care mi-am dorit-o mereu. Ştiu,
în mod neoficial, că a pus o vorbă bună pentru mine, cînd o curtam pe Diana.
Pasiunea ei pentru muzică a făcut-o să strîngă o mulţime de discuri de vinil,
LP-uri cu muzică clasică, în special de la Melodia,
iar cînd a plecat cu familia în Germania, ni le-a dăruit cu generozitate. Am
ascultat-o cîntînd la Petrof-ul din
apartamentul de la Telecentru, cu pasiune şi talent. Aşa cum cîntase şi Diana la
Iaşi Sonetul lui Doga. Este unul
dintre cei mai constanţi şi avizaţi cititori ai mei.
Nana
Anica. Sora mamei. Locuieşte la cîţiva metri de şcoală şi de casa
părinţilor. I se citeşte bunătatea pe faţă. Poartă întotdeauna pe cap un batic
înflorat, strălucind de curăţenie. Ziarele ajung întîi la ea şi după ce le
citeşte, i le aduce tatei şi comentează împreună ce s-a mai petrecut în
politică. M-am gîndit mereu că o fotografie a Nanei Anica ar putea figura pe un
album dedicat Moldovei. Este o frumuseţe atît de tristă în ochii ei, ca a
ţăranilor pe care i-a filmat Octavian Paler în Lisa natală.
Jenia.
Verişoară cu noi, om bun de să-l pui la rană. Probabil de aceea a devenit
farmacistă. Este o bucurie să ne revedem de fiecare dată şi să povestim şi să
rîdem. Cu Jenia, oricît de supărat ai fi atunci cînd o vezi, uiţi de tot amarul
şi cînţi odată cu ea, şi cu mama, şi cu tata, şi cu Nana Anica, şi cu Larisa. Cînd
îţi face un dar, se bucură la fel de mult ca tine, cel care primeşte şi faptul
că îţi place ce ţi-a adus, o face fericită. Rămîne cu noi întotdeauna pînă
seara tîrziu, întrebîndu-ne cu dor nemărturisit ce mai e nou pe la Bucureşti şi
visînd probabil la ziua cînd ne va întoarce vizita.
Cristina
şi lecţia de românism. Fata unei bune prietene a Dianei, Vica. Am plecat
împreună cu ea şi cu Cătălina să
căutăm pamperşi. Am ieşit printre
blocuri pe Ştefan cel Mare, acolo unde speram să găsim o farmacie deschisă (era
duminică seara). Am avut noroc şi am intrat tustrei, dar farmacista ne-a
întîmpinat în rusă. N-am înţeles nimic şi atunci, Cristina, foarte hotărîtă,
aproape a somat-o pe rusoaică să vorbească româneşte şi a determinat-o să ne
servească, chiar dacă a mai strecurat nişte cifre chirilice în răspunsul ei.
Într-un Chişinău în care folosirea limbii române tinde să devină un act de
curaj, a fost o victorie mică, dar importantă. Educaţia pe care o primeşte de
la părinţii ei face ca viitorul să sune ceva mai bine.
25
februarie 2008
Postări
