Ziua Constituției

 

Pe 8 decembrie 1991 eram militar în termen la Cîmpulung. Am fost încolonați și am plecat în pas de defilare spre secția de votare, nu înainte să fim instruiți să votăm DA, pentru ca noul regim democratic să intre în legalitate și pentru ca Ion Iliescu să mai poată candida de două ori la cea mai înaltă funcție în stat. Citisem dezbaterile din România liberă și revista 22 cu privire la textul noii Constituții, erau combătute articolele 41 în care proprietatea era doar ocrotită, nu garantată și 152 care interzicea schimbarea formei de guvernămînt, adică a republicii. Ion Iliescu spunea că proprietatea este un moft, oricum România socialistă ne făcuse pe toți proprietari, chiar dacă soții Ceaușescu întinaseră înaltele idealuri ale comunismului științific, citez din nou din același I.I. Iar republica, adusă cu tancurile sovietice și niciodată legitimată printr-un referendum, era preferabilă, în ochii FSN-ului, monarhiei constituționale. Din aceste considerente am votat împotrivă, stîrnind probabil nedumerire celor din comisie, care se așteptau ca votul în favoarea Constituției să fie unanim într-o unitate militară. Constituția a trecut cu un scor național de 79%. Garantarea proprietății a fost stipulată abia în Constituția amendată în 2003, cînd s-au introdus articole legate de viitoarea apartenență la Uniunea Europeană. Republica a rămas însă de neatins și mai trăiește și astăzi, garantată de toate partidele perindate pe la guvernare.

Discursul urii nu trebuie normalizat

 

Acum doi ani scriam draftul unui comunicat al PEN România, referitor la atacul xenofob împotriva primarului Timișoarei, Dominic Fritz. Completat și asumat de colegi, apelul lansat atunci trăgea un semnal serios de alarmă cu privire la ascensiunea discursului urii în societatea românească. Îl redau mai jos pentru că îl găsesc și astăzi la fel de actual, mai ales după ce tot ce s-a întîmplat în România din noiembrie încoace.

Discursul urii nu trebuie normalizat

Apel al PEN România plecând de la atacul împotriva lui Dominic Fritz

Atacul incalificabil al unui om de afaceri din Timișoara la adresa primarului Dominic Fritz, caracterizat ca "lepră de pui nazist", precum și susținerea pe care au arătat-o diverși comentatori, printre care parlamentari, consilieri locali sau foști membri ai guvernului, nu pot rămâne nesancționate.

Radicalizarea societății românești este o stare de fapt care nu trebuie să fie trecută cu vederea pentru a nu repeta istoria din anii ‘40 ai secolului trecut.

Ascensiunea extremismului, care ne-ar putea transforma într-un stat-paria al Uniunii Europene, poate fi oprită, dacă este să parafrazăm cunoscuta piesă de teatru a dramaturgului german Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Pentru aceasta, e nevoie să oprim mai întâi limbajul extremismului.

De aceea, PEN România, consecvent principiilor pe care le promovează încă de la înființare, adresează un apel societății civile, organizațiilor neguvernamentale, așa cum sunt Alianța Civică, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timișoara și altele, precum și presei interesate de o Românie europeană să fie solidare în izolarea și denunțarea manifestărilor xenofobe, șovine, de ură împotriva minorităților etnice și sexuale. Trebuie să apărăm împreună libertatea de gândire și libertatea cuvântului. Tot împreună trebuie să promovăm toleranța și respectul pentru alteritate. Fiindcă numai împreună avem șansa să construim România europeană pentru care luptăm și muncim din 1989 încoace.

Iar autoritățile României au datoria să apere democrația și drepturile tuturor cetățenilor României, în vremuri complicate pentru continentul european. Le cerem să acționeze rapid și eficient în acest sens - pentru a nu lăsa discursul urii să se normalizeze. De fiecare dată în istoria noastră când discursul urii s-a normalizat, România a trecut prin experiențe atroce și criminale - de la crimă de stat la crimă în masă. Limbajul crimei aduce după sine crima.

Discursul urii nu trebuie normalizat. Toți cei care credem într-o Românie europeană trebuie să-l oprim. 

Singura opțiune rațională

În vara lui 2012, am mizat la Primăria Bucureștiului pe un candidat cvasinecunoscut, Nicușor Dan, pe care îl știam de la protestele pentru salvarea Pieței Matache, unde era prezent Mugur Grosu (și cine e cu Mugur, e om de încredere). Mi-a plăcut campania lui, în spiritul ASB, am semnat pentru a participa la alegeri în grădina de la Green Hours, unde-și avea sediul de campanie, am și schimbat vreo două vorbe, era și atunci timid (ca și mine, de altfel), dar a luat 9%, clasîndu-se pe locul 3. A candidat și la consiliu, l-am votat și acolo, dacă făceau toți ca mine, devenea consilier și putea semnala încă de atunci matrapazlîcurile care se făceau în primărie. L-am votat apoi la cele 3 rînduri de alegeri care au urmat și nu regret, este un primar care a făcut multe pentru oraș, de care îi pasă și pe care sunt sigur că-l iubește. Am avut ocazia să stăm de vorbă după concertul lui Alexandru Andrieș din octombrie, de la Sala Radio, ne-am amintit amîndoi de Club A, unde el a cunoscut-o pe Mirabela, iar eu am mers cu Diana la puțin timp după ce ne-am cunoscut. S-a așezat la coada celor care cumpărau discuri sau cărți cu bunul simț pe care i-l știam, ca orice om obișnuit. Din timiditate, probabil, a rugat-o pe fetița lui să ceară autograful dorit și a schimbat cîteva vorbe cu artistul. Mă bucur că s-a hotărît să candideze la Președinție, m-aș simți reprezentat la cel mai înalt nivel de un om cu adevărat onest și de bună credință. Pentru că avem aceleași principii, între care, în primele rînduri, apartenența la Uniunea Europeană. Am avut șansa să lucrez mai mult de 20 de ani pentru firme cu capital străin și nu m-am simțit nici un moment sluga cuiva. Salarii și taxe plătite la timp, toate la vedere și în litera legii, muncă recunoscută și recompensată corect. Am avut colegi din multe țări europene, oameni prietenoși cu care am rămas în relații cordiale și după ce drumurile noastre profesionale s-au despărțit. Experiențe similare au trăit și copiii mei, care au avut ocazia ca studenți să beneficieze de burse Erasmus și să cunoască astfel oameni și locuri de care ne leagă o istorie comună. Îmi doresc ca toate acestea să continue și după 18 mai, de aceea voi vota cu Nicușor Dan, singura opțiune rațională în acest moment istoric.

Lumea cu 58 de ani înainte să mă nasc, văzută acum cînd împlinesc 58 de ani

 

Am zis să fac un experiment anul ăsta și să aflu ce se întîmpla în lume în anul simetric față de ziua mea, adică cu 58 de ani înainte să mă nasc. Așadar, la 13 aprilie 1909, prima pagină a ziarului Universul era ținută de criza politică-militară din Turcia și de luptele sîngeroase de la Constantinopol, unde junii turci ocupaseră cartierul Tophane. Situația se aseamănă mult cu conflictul de azi dintre președintele Erdoğan și primarul Istanbulului, Imamoğlu, semn că istoria se repetă. Caragiale publica o Anecdotă orientală, care avea să apară peste un an în volumul Schițe nouă cu titlul Pastramă trufanda. Cincinat Pavelescu era prezent cu o poezie, Legenda brazilor, dedicată Principelui Frederic Wilhelm, moștenitor al tronului Germaniei, care se afla în vizită la Sinaia. La București se semna convenția comercială dintre România și Austro-Ungaria, pe o perioadă de opt ani, pînă în 1917, cu un an înainte ca imperiul să se destrame. De altfel, cele trei imperii, otoman, german și austro-ungar, aveau să dispară la sfîrșitul războiului mondial, cînd se va redesena harta Europei. Sper ca imperiul rus care își face de cap în anii noștri, să aibă aceeași soartă.

George Soros, unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism

 

În primii ani de după Revoluție, cînd încercam să înțeleg pe ce lume trăiesc și care este calea spre democrație, cărțile apărute cu sprijinul Fundației Soros pentru o Societate Deschisă mi-au fost busolă. Conceptul de societate deschisă îi aparține filosofului Karl Popper și l-a folosit pentru a-l opune oricărei forme de totalitarism. Cu asta îl asociez și astăzi pe George Soros, pe care îl consider ca pe unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism. Campania furibundă împotriva „sorosiștilor”, începută pe vremea cînd Liviu Dragnea tăia și spînzura în România, dar cu rădăcini în regimul Iliescu, este susținută și astăzi de partea cea mai retrogradă a societății românești. Sper ca rațiunea să învingă pînă la urmă și România să rămînă o societate deschisă.

Pogromul de la București

 

Am vizitat în toamna lui 2022 Muzeul Pogromului de la Iași. Mărturiile supraviețuitorilor sînt cutremurătoare, ca cea a lui Iancu Țucărman, a cărui hologramă te urmărește mult timp după încheierea turului. Astăzi, cînd comemorăm victimele Pogromului de la București, nu trebuie să uităm și, mai ales, nu trebuie să permitem ca asemenea crime să se mai repete vreodată.

România, 15 ani în Uniunea Europeană

 

Europa a fost un ideal pentru multe generații de români, începînd cu cea de la 1848, cînd tinerii școliți la Paris s-au întors în țară pentru a o moderniza. În toată a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tînărul stat român a privit cu speranță spre Europa, iar legăturile puternice cu Franța pe de o parte și cu Germania pe de altă parte, mai ales după înscăunarea lui Carol I, au dus la reducerea decalajului dintre România și statele europene dezvoltate. Este adevărat și că politicienii vremii au știut să pună de multe ori interesele țării deasupra celor personale. În preajma primului război mondial, România devenise o țară relevantă în Europa, iar succesul negocierilor politice purtate după sfîrșitul războiului, care au dus la formarea României Mari, atestă acest fapt. Importanța României în spațiul european s-a diminuat foarte mult după terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd am devenit o colonie sovietică numai bună de muls de către marele prieten de la Răsărit. După căderea comunismului, visul european a revenit în actualitate, iar la 1 ianuarie 2007, România devenea membră a Uniunii Europene.

S-au împlinit așadar 15 ani de când România a devenit membră a Uniunii Europene. Privind în urmă, saltul făcut în dezvoltarea țării este foarte mare. Proiect asumat de toate partidele politice importante, de la stânga la dreapta, aderarea a adus, cu siguranță, mai multe beneficii decît neajunsuri, în ciuda tuturor dificultăților pe care țara le-a avut în procesul de convergență. În acești 15 ani, România a avut cea mai spectaculoasă ascensiune economică din istoria ei. Dacă în 2006 Produsul Intern Brut al României nu ajungea încă la 100 de miliarde de euro (mai exact 97,70) în 2021 a ajuns la 240 miliarde de euro, de două ori și jumătate mai mult decît cel din momentul aderării la Uniunea Europeană, România ajungînd pe un onorant loc 13 între țările Uniunii. Potrivit cifelor publicate de Uniunea Europeană, România a contribuit pînă acum cu 21,55 de miliarde de euro la bugetul Uniunii și a primit 63,53 de miliarde euro, o diferență de 42 de miliarde de euro, adică de trei ori mai mult, România fiind printre cei mai mari beneficiari. Din Bugetul Multianual 2021-2027, România va primi fonduri nerambursabile 46,40 miliarde de euro, iar din Pachetul de relansare economică 33,50 de miliarde de euro, din care 16,80 miliarde de euro granturi (tot fonduri nerambursabile). Orice comparație cu Sovrom-urile din perioada 1945-1956, cînd România era contributor la bugetul Uniunii Sovietice, este de prisos. Totuși, nu putem fi siguri că vom reuși să cheltuim cum se cuvine aceste fonduri, avînd experiența anilor din urmă cînd România a pierdut mulți bani din cauza indeciziei și de multe ori relei voințe a politicienilor locali. În exercițiul financiar 2014-2020, rata de absorbție a României a fost de doar 30%, penultima din Uniunea Europeană. Lucrurile s-au îmbunătățit anul trecut, cînd rata a ajuns la 50%, cu 10% sub media europeană.

România a ajuns în 2021 a treia cea mai influentă țară din Parlamentul European, după Germania și Spania, conform clasamentului elaborat de think-tank-ul VoteWatch Europe și firma de consultanță BCW. România a avut pînă acum patru comisari (miniștri) în Comisia Europeană, a căror influență a crescut cu fiecare rînd de alegeri europene: Leonard Orban (2007-2010, Multilingvism), Dacian Cioloș (2010-2014, Agricultură și Dezvoltare Rurală), Corina Crețu (2014-2019, Politica Regională a Comisiei Europene), Adina Vălean (2019-prezent, Transporturi). Laura Codruța Kövesi a fost aleasă primul procuror-șef al Parchetului European, Dacian Cioloș a fost liderul grupului politic Renew Europe / Renaissance Europe, alți parlamentari români ocupînd funcții de conducere în grupurile politice relevante din Parlamentul European. Chiar dacă am trimis acolo de cîteva ori personaje hilare, politicienii români care au devenit parlamentari europeni au făcut treabă bună, impunîndu-se printre vocile cu greutate.

În ciuda celor care spun că în România nu se mai produce nimic, că s-a ales praful de industria dezvoltată în socialism și că am devenit doar o piață de desfacere, ponderea industriei în Produsul Intern Brut a fost de 25% în 2020, locul 7 în Uniunea Europeană. S-au dezvoltat ramuri noi, în ritmul progresului tehnologic mondial, cum ar fi domeniul IT, iar industria auto producătoare de autovehicule și componente conduce topul exporturilor românești, impunîndu-se pe piața europeană. Sistemul de burse Erasmus, prin care mii de studenți români au avut ocazia să învețe în străinătate, a format deja generații de specialiști, mulți dintre ei întorcîndu-se și aplicînd acasă ce au învățat în universitățile europene.

Monitorizarea de către Uniunea Europeană a funcționării justiției prin celebrul MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare) a dus la rezultate palpabile în lupta împotriva corupției. Chiar dacă drumul spre domnia legii este încă lung, apartenența la familia democratică europeană îl face posibil. Monitorizarea încă nu s-a încheiat, semn că lucrurile din sistemul judiciar românesc nu s-au îndreptat suficient pentru a putea vorbi de domnia legii. Aceasta este principala cauză pentru care nu am fost încă admiși în Spațiul Schengen, deși din punct de vedere tehnic am îndeplinit condițiile. De altfel, întîrzierea acceptării țării noastre în această zonă de liberă circulație a dus cu cîțiva ani în urmă la o apropiere de Polonia și Ungaria, ale căror poziții de forță față de politica impunerii statului de drept în toate țările Uniunii ar putea duce la noi exit-uri. Apropierea trebuia făcută în 1990, prin aderarea la Grupul de la Vișegrad (din care mai făcea parte Cehoslovacia), cînd România putea cîștiga cîțiva ani, scurtînd tranziția către o societate democratică. Drumul pe care l-a ales atunci România, în timpul Regimului Iliescu, a fost însă altul. Acum, cînd Polonia și Ungaria promovează iliberalismul autoritar și antieuropenismul, situația este complet alta și României nu-i face deloc bine această alăturare.  

Dacă ne uităm în jur, țările care nu s-au integrat în Uniunea Europeană au rămas în urma noastră, dezvoltarea lor fiind mult mai lentă decît a României. Instabilitatea economică, incertitudinea cu privire la viitor, pericolul accederii la putere a unor forțe extremiste, sînt tot atîtea pericole la adresa democrației din aceste țări, pericole pe care România le-a trăit din plin în anii ’90. Uniunea Europeană nu este numai o uniune politică și economică. Ea însumează un set de principii care au la bază libertatea individului în toate sensurile acceptate, de la libertatea economică la cea a politică și de la libertatea cuvîntului pînă la cea a deplasării, avînd ca scop final acea societate deschisă despre care vorbea Karl Popper. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cel mai important moment politic de după căderea comunismului în 1989, iar apartenența la această uniune de state înseamnă garantarea libertăților despre care vorbeam mai sus.

Articol apărut în Observator Cultural nr. 1094/2022

Trei zile care mi-au schimbat lumea

 

21 decembrie 1989

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă, i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

 

22 decembrie 1989

În autobuzul 100, un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki despre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani şi trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

 

23 decembrie 1989

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.

Începuturile P.E.N. Club România

Cartea profesorului universitar Dan Horațiu Popescu, apărută în 2022 la Editura Universității din Oradea, este o premieră în cercetarea românească. Nimeni nu s-a ocupat pînă acum de istoria P.E.N. Club-ului român. O poveste captivantă care se citește ușor, ca un roman, cu personaje care mai de care mai interesante, începînd cu Marcu Beza, consulul general al României la Londra, cel care a înființat centrul român la numai un an după apariția celui Internațional. O contribuție importantă a avut Regina Maria prin eforturile de racordare a României la complexitatea vieții politice și culturale din Europa anilor interbelici (pag.15). Pe parcursul lecturii ne vom mai întîlni cu Catherine Dawson Scott, scriitoarea engleză care înființase P.E.N. Club în 1921 și cu John Galsworthy, primul președinte al clubului și viitor cîștigător al Nobelului pentru literatură. Dintre scriitorii români implicați în organizarea filialei române, se disting I. Al. Brătescu-Voinești, Vasile Pârvan, Emanoil Bucuța. Un caz aparte îl reprezintă Nicolae Iorga, deși primul român membru de onoare al P.E.N. Club-ului Internațional, a evitat să participe la dezvoltarea centrului român din considerente istorico-politice. În dedicația pe care Dan Horațiu Popescu a avut gentilețea să mi-o scrie pe pagina de gardă, vorbește despre această carte ca fiind prima parte a unei aventuri scriitoricești și de cercetare. Este un act de generozitate făcut P.E.N. Club-ului, istoriei literare și literaturii române în genere, pentru care toți cei interesați de aceste lucruri trebuie să îi fim recunoscători.

 

 

Impostura perpetuă

 

Se împlinesc 76 de ani de la proclamarea Republicii Populare Române, bunica republicii de astăzi (mama este republica socialistă, instaurată de Ceaușescu în 1965). Ziarele vremii aclamau această schimbare care avea să desăvîrșească victoria comunismului pentru totdeauna în România. Nu s-a suflat o vorbă despre șantajul la care a fost supus Regele Mihai de către Petru Groza pentru a semna abdicarea, în schimb s-a rostogolit minciuna trenului plin de bogății cu care a plecat din țară, minciună care continuă să se rostogolească pînă astăzi. După momentul 1989, republica a continuat firesc, ca și cum impostura instalată în 1947, fără temei juridic, ar fi fost perfect legală. Mai mult, în Constituția din 1991, alineatul 2 din articolul 1, statuează ca formă de guvernămînt a statului român, republica, consfințind schimbarea făcută cu pistolul, sub supravegherea tancurilor rusești. Nicio oficialitate nu a amintit în ultimii 34 de ani de această aniversare, deși toate guvernele și toți președinții au beneficiat de această stare de lucruri. Din jenă, probabil, unul dintre rale momente de jenă ale politicienilor români. Și totuși mergem înainte cu minciuna, iar o dezbatere reală despre disputa republică/monarhie, nu a existat niciodată pe agenda publică. Dar faptul că republica română s-a născut sub semnul secerei și al ciocanului este o realitate care nu poate fi contestată de nimeni.

Reîntoarcerea de pe front

 

Mai 1942. Bunicul meu, Constantin Hălălău, medic militar, se întorcea de pe front din Crimeea, unde fusese comandantul unei ambulanțe și își relua consultațiile în cabinetul din bulevardul Filantropia. Informația a fost publicată în ziarul Curentul din 22 mai 1942.

România îl condamnă din nou la moarte pe Gheorghe Ursu

 

De la sfîrșitul lunii decembrie 1989, cînd am crezut că s-a schimbat lumea românească, ducem ca societate un dulap plin de cadavre. Cele de la Revoluție, cele din închisorile comuniste, ale celor înecați în Dunăre încercînd să scape spre Occident. Le purtăm cu noi în speranța că li se va face dreptate. Și iată că în anul de grație 2023, cea mai înaltă curte a bravei justiții române ne mai dă una să ne sune apa-n cap de revanșarzi ce sîntem. Torționarii lui Gheorghe Ursu au fost achitați definitiv, iar memoria inginerului care s-a opus regimului Ceaușescu este maculată, spunîndu-se despre el că nu a fost tocmai un opozant. În același an de grație 2023, este sărbătorit la Academie și decorat de Biserica Ortodoxă Română, la împlinirea a 100 de ani, Constantin Bălăceanu-Stolnici, turnător dovedit al Securității și autor moral al uciderii prin iradiere a istoricului Vlad Georgescu de la Europa Liberă, fiind cel care a dat Securității planurile casei acestuia de la München. Justiția română îi dă dreptate după aproape 40 de ani și colegei de institut a inginerului Ursu, care l-a denunțat Securității că ține un jurnal ostil regimului, iar pe Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, care încearcă de ani de zile să-i facă dreptate tatălui său, îl obligă la plata cheltuielilor de judecată. Mi-e rușine și mi-e scîrbă.

Interviu cu Jean de Beer în România liberă din 13 aprilie 1967

 

Între roman, dramaturgie și publicistică

De vorbă cu scriitorul francez Jean de Beer, secretar general al PEN-Clubului

L-am întîlnit pe scriitorul francez Jean de Beer, secretar general al PEN-Clubului, la unul din spectacolele pe care Teatrul Tineretului din Piatra Neamț le-a prezentat în Capitală cu piesa domniei sale, „Tristan și Isolda”. Născut în 1911 în Flandra franceză, scriitorul a debutat de foarte tînăr, ca poet și romancier (Les eaux calmes), apoi ca dramaturg. Prezent de mai bine de treizeci de ani în cîmpul literelor franceze, Jean de Beer este, în acelașii timp, un reputat publicist, realizînd săptămînal la radio Paris o apreciată emisiune intitulată „Lumea contemporană”, în cadrul căreia sîmbăta trecută a fost retransmisă în direct din București, o masă rotundă despre cultura și știința României contemporane și la care au participat cunoscuți oameni de știință și cultură din țara noastră.

-          A fost o emisiune reușită și interesantă, ne spune Jean de Beer. Cred, de altfel, că în viitor, o să amplificăm și mai mult relațiile noastre cu oameni de știință și de cultură români, în așa fel încît cultura și știința românească să fie tot mai bine cunoscute în Franța.

 

-          Știm că lucrați în momentul de față la o carte despre România. Ce ne puteți spune despre ea?

-          În primul rînd că ea este rezultatul mai multor călătorii în țara dv. România este o țară pe care am început s-o cunosc bine și trebuie să mărturisesc că îmi place s-o consider ca pe a doua mea patrie. Dar cartea, pe care am numit-o deocamdată „Vacanțe în România” nu va fi nici un ghid, nici o carte de impresii, ci un roman. Și cum un roman se scrie mai greu decît un eseu critic, îmi va trebui încă ceva timp pentru a-l termina.

-          Dacă nu mă înșel, sunteți laureat al „Marelui premiu al criticii franceze”. Și tocmai pentru un eseu critic. Cel despre dramaturgia lui Montherlant…

-          Aceasta a fost cu totul altceva. Montherlant a fost primul om și evident și primul dramaturg pe care l-am cunoscut cînd am venit din provincie la Paris. Suntem prieteni de mulți ani, îl cunosc bine, opera lui îmi este de asemenea familiară. Apoi, deși mi s-a acordat pentru ea „Marele premiu al criticii franceze”, cartea despre Montherlant nu este propriu-zis o carte de critică. Pentru că, în general, nu-mi place să scriu critică. Nici literară, nici de teatru.

-          V-aș ruga totuși să vă înfrîngeți, să zicem, „antipatia” pentru critică, și să ne faceți o scurtă „cronică” a spectacolului cu „Tristan și Isolda”, realizat de Teatrul Tineretului din PiatraNeamț.

-          Trebuie să spun că ceea ce îmi place îndeosebi la oamenii tineri este capacitatea lor de a trăi fiecare lucru cu maximă intensitate, paroxistic, aș spune, ardent. Sub acest aspect mai ales, colectivul Teatrului din Piatra Neamț mi s-a părut deosebit de interesant. M-a bucurat îndrăzneala cu care acești foarte tineri actori au găsit, sub îndrumarea regizorului Dinu Cernescu, tonurile cele mai juste ale interpretării, descoperind cu fiecare replică complexitatea rolurilor ce le aveau de susținut. Au jucat cu ardoare, cu spontaneitate și în același timp cu o mare soliditate a stilului. Deosebit de mult mi-au plăcut decorurile și muzica. Ceea ce mi se pare însă semnificativ, și aceasta pentru întrega mișcare teatrală din țara dumneavoastră, este că un teatru mic și care nu lucrează în Capitală, cum este teatrul din Piatra Neamț, poate desfășura o muncă plină de căutări și rezultate creatoare. Și aceasta mă bucură în mod special.

Ne-am luat rămas bun de la secretarul general al PEN-Clubului, care ne-a asigurat că foarte curînd se va întoarce din nou în România – „Poate pentru vacanță”.

Mariana Pîrvulescu

România liberă nr. 6994, Carnet cultural, 13 aprilie 1967

Făpturile matematicii la Petre Sergescu

Petre Sergescu (1893-1954) a fost un matematician român, prea puțin cunoscut astăzi, în ciuda faptului că a fost renumit în comunitatea științifică europeană. Profesor universitar la Cluj, fondator al revistei Mathematica, organizator al primului congres al matematicienilor români, membru corespondent al Academiei Române, se exilează în 1946 la Paris, împreună cu soția sa, scriitoarea și jurnalista poloneză Marya Kasterska. Personalitatea matematicianului este rememorată în volumul Petre Sergescu și Gândirea matematică, apărut în 2018 la Editura Eikon într-o ediție îngrijită de Magda Stavinschi, care îl prezintă cititorului de astăzi într-o cuprinzătoare biografie. Tot în prima parte a cărții apar evocări ale contemporanilor lui Petre Sergescu, traduse din limba franceză de Dionisie Craifaleanu (1928-2018), unchiul meu care s-a stins din viață la puține zile după apariția cărții (soția lui și mătușa mea, Măriuca Hălălău-Craifaleanu, era fata surorii lui Petre Sergescu, Mioara Sergescu-Hălălău). 

Gândirea matematică, lucrare premiată în 1928 de către Academia Română, este reprodusă în partea a doua a volumului. Redenumind noțiunile făpturi matematice, Petre Sergescu face o declarație de dragoste unei științe în aparență rece și abstractă, dar care în ochii lui capătă viață și ne ajută să-i înțelegem importanța în evoluția societății omenești din antichitate și pînă astăzi. Cu alte cuvinte, matematica are ca obiect de studiu făpturile abstracte care formează substratul comun al întregii firi și, deci, al întregii științe. Cartea este un lung excurs care trece de la Euclid și Newton la Descartes, Pascal și alte minți luminate, ajungînd pînă la Cauchy, Laplace sau Fourier, personaje care fac credibilă povestea transformării matematicii de-a lungul secolelor și îl confirmă pe autor ca pe un specialist în istoria științei. Volumul se adresează, așadar, nu numai pasionaților și cunoscătorilor de matematică, dar și celor interesați de evoluția ideilor științifice și filosofice pe drumul lung al cunoașterii.

Basarabia, ma sœur

 

Parafrazînd titlul conferinţei susţinute de Gabriel Liiceanu în 1997, Sebastian, mon frère, nu vreau să cad în păcatul folosirii excesive a sintagmei fraţii noştri de peste Prut. Este doar un pretext pentru a vorbi despre cîteva personaje feminine ale acestei provincii româneşti, personaje reale, pe care le cunosc şi care prin existenţa lor îmi susţin argumentaţia. Cinci personaje care fac mai mult decît toate manualele de istorie integrată ale regimului comunist de la Chişinău.

Mama mea din Basarabia. Cînd am cunoscut-o pe mama, am avut senzaţia unui déjà vu. Căldura cu care m-a primit, dragostea pe care i-o simt în glas de cîte ori vorbim la telefon, îmi dau senzaţia că port cu mine afecţiunea dumneaei de cînd m-am născut. Se pregăteşte cum nu se poate mai bine atunci cînd mergem la Cosăuţi. Brînză cu smîntînă, răcitură de curcan, şubă, salate de tot felul, ciorbă, pîrjoale, friptură de porc cu cartofi, pîine de casă, cozonac. Probabil că nu doarme toată noaptea pentru a ne pregăti mîncare cum se cuvine după un drum lung. Îţi place, dragul mamii? mă întreabă şi ochii i se umezesc de bucurie că sîntem acolo, măcar şi cîteva zile.

Victoria. Este sora pe care n-o avusesem niciodată şi pe care mi-am dorit-o mereu. Ştiu, în mod neoficial, că a pus o vorbă bună pentru mine, cînd o curtam pe Diana. Pasiunea ei pentru muzică a făcut-o să strîngă o mulţime de discuri de vinil, LP-uri cu muzică clasică, în special de la Melodia, iar cînd a plecat cu familia în Germania, ni le-a dăruit cu generozitate. Am ascultat-o cîntînd la Petrof-ul din apartamentul de la Telecentru, cu pasiune şi talent. Aşa cum cîntase şi Diana la Iaşi Sonetul lui Doga. Este unul dintre cei mai constanţi şi avizaţi cititori ai mei.

Nana Anica. Sora mamei. Locuieşte la cîţiva metri de şcoală şi de casa părinţilor. I se citeşte bunătatea pe faţă. Poartă întotdeauna pe cap un batic înflorat, strălucind de curăţenie. Ziarele ajung întîi la ea şi după ce le citeşte, i le aduce tatei şi comentează împreună ce s-a mai petrecut în politică. M-am gîndit mereu că o fotografie a Nanei Anica ar putea figura pe un album dedicat Moldovei. Este o frumuseţe atît de tristă în ochii ei, ca a ţăranilor pe care i-a filmat Octavian Paler în Lisa natală.

Jenia. Verişoară cu noi, om bun de să-l pui la rană. Probabil de aceea a devenit farmacistă. Este o bucurie să ne revedem de fiecare dată şi să povestim şi să rîdem. Cu Jenia, oricît de supărat ai fi atunci cînd o vezi, uiţi de tot amarul şi cînţi odată cu ea, şi cu mama, şi cu tata, şi cu Nana Anica, şi cu Larisa. Cînd îţi face un dar, se bucură la fel de mult ca tine, cel care primeşte şi faptul că îţi place ce ţi-a adus, o face fericită. Rămîne cu noi întotdeauna pînă seara tîrziu, întrebîndu-ne cu dor nemărturisit ce mai e nou pe la Bucureşti şi visînd probabil la ziua cînd ne va întoarce vizita.

Cristina şi lecţia de românism. Fata unei bune prietene a Dianei, Vica. Am plecat împreună cu ea şi cu Cătălina să căutăm pamperşi. Am ieşit printre blocuri pe Ştefan cel Mare, acolo unde speram să găsim o farmacie deschisă (era duminică seara). Am avut noroc şi am intrat tustrei, dar farmacista ne-a întîmpinat în rusă. N-am înţeles nimic şi atunci, Cristina, foarte hotărîtă, aproape a somat-o pe rusoaică să vorbească româneşte şi a determinat-o să ne servească, chiar dacă a mai strecurat nişte cifre chirilice în răspunsul ei. Într-un Chişinău în care folosirea limbii române tinde să devină un act de curaj, a fost o victorie mică, dar importantă. Educaţia pe care o primeşte de la părinţii ei face ca viitorul să sune ceva mai bine.

25 februarie 2008

La mulți ani, Ana Blandiana!

 

Decembrie 1984. În revista Amfiteatru apar cîteva poezii de Ana Blandiana care produc un cutremur în societatea românească. Revista este repede retrasă de pe piaţă, iar poetei i se interzice să mai publice. Tata a văzut revista la institut şi a transcris poemele. Mi le-a citit seara şi le-a pus apoi între filele antologiei Ora de nisip, apărută în 1983 la editura Eminescu, unde stau şi astăzi. Am cunoscut-o apoi la Alianţa Civică, în 1991. În acea perioadă a dat un interviu în care i s-a pus şi întrebarea cum îşi vede cariera de om politic. Eu nu sînt un om politic, ci un luptător şi nu am carieră, ci destin. Îi datorăm Anei Blandiana nu numai o operă literară remarcabilă, dar şi Memorialul de la Sighet, unde împreună cu Romulus Rusan a făcut un extraordinar muzeu, care ne ajută să nu uităm ce a însemnat comunismul pentru noi. La mulţi ani, Ana Blandiana!

Instituția Memoriei

 

București, noiembrie 1990. Sfîrșitul unui an în care am învățat despre cum se conduce și cum nu se conduce o societate mai mult decît alții într-o viață. Și am citit aproape tot ce se publicase cu privire la istoria cenzurată. Eram student în ultimul an la Chimie și intrînd într-o zi în Librăria Ion Creangă de pe Calea Griviței (vecină cu facultatea) am descoperit o nouă revistă. Apăreau atunci diverse publicații, multe dintre ele efemere.

Memoria, revista gîndirii arestate mi-a atras atenția mai întîi prin eleganță. Încă de la acel prim număr am putut citi mărturii cutremurătoare despre calvarul românilor care nu au acceptat noua ordine instaurată de tancurile sovietice şi au luptat împotriva acesteia. Pagina cu harta înroşită de sînge a închisorilor şi lagărelor, care se numește pînă astăzi Geografia detenţiei, prezintă imaginea hîdă a gulagului românesc. Catalogul celor ucişi în lupta contra comunismului şi În căutarea omului pierdut sînt rubrici în care oameni cunoscuţi şi necunoscuţi formează lungi liste, în speranţa că printr-un miracol cei dispăruţi vor putea fi regăsiţi de familiile lor. Evocarea în paginile ei a ororilor petrecute în închisorile din Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Sighet, Tîrgu-Ocna, Rîmnicu-Sărat, în lagărele de la Canal, Capul Midia, Poarta Albă, Insula Mare a Brăilei, Periprava ne ajută să nu uităm ce s-a întîmplat cu noi şi astfel istoria să nu se mai repete.

Mărturiile despre elita intelectuală și politică a României democratice, despre foştii ofiţeri ai Armatei Regale (organizatori ai Rezistenţei armate din munţi), despre ţăranii care s-au opus colectivizării sau despre preoţii de toate confesiunile au adăugat număr după număr file la dosarul pentru mult speratul proces al comunismului. Cercurile suferinţei, ca cercurile făcute în apa în care a fost aruncată o piatră, patru la număr, descriu patimile deţinuţilor politici în închisoare (primul cerc), ale familiilor acestora (al doilea cerc), ale deţinuţilor după „eliberare” (al treilea cerc) şi ale celor exilaţi în urma represaliilor (al patrulea cerc).

Banu Rădulescu, Micaela Ghiţescu, Gheorghe Derevencu, Ion Drescan, Claudia-Florentina Dobre, Oana Ichim, Nicolae Constantinescu, Cosmin Budeancă sînt cîțiva dintre cei care au transformat Memoria într-o instituție. O instituție care împlinește 100 de numere. Sper ca apariția revistei să continue și ca orice instituție respectabilă să ajungă să sărbătorească și 100 de ani de apariție neîntreruptă.

text apărut în Memoria nr. 100/2018

Valéry Giscard D’Estaing

Ascultam aseară la RFI o corespondență de la Paris a lui Matei Vișniec despre cel mai nou roman al lui Valéry Giscard D’Estaing, Loin du bruit du monde, lansat în urmă cu o lună. Este primul președinte al Franței de care îmi amintesc, un bărbat înalt și distins, cu alură de aristocrat. Semăna mai mult cu familiile regale europene, cu care nu m-aș fi mirat să se fi înrudit. Chiar și după părăsirea Palatului Élysée, a rămas activ în politică, credincios ideilor sale liberale și de consolidare a unității europene, înființînd împreună cu cancelarul R.F.G., Harald Schmidt, Sistemul Monetar European, instituție precursoare a monedei euro. Azi-noapte am aflat că a murit la aproape 95 de ani, plecînd departe de zgomotul lumii, așa cum premonitoriu și-a intitulat ultimul său roman.

Scrisoare de la Opapa

2 iunie 2020

Lieber Lolo,

Citindu-ți amintirile despre casa din Geniului 10, mi-au revenit în minte toate momentele importante ale vieții mele, de dinainte și după stabilirea la București, unde aveam să rămîn pentru totdeauna. Mă uit la pozele pe care le-ai păstrat și îmi amintesc vizita făcută cu tata în atelierul domnului Ehrlich, într-o vreme cînd credeam că nimic rău nu se poate întîmpla și viața mea fericită din Cernăuți va continua așa la nesfîrșit.

Dar a venit războiul, tata a plecat pe front și a murit la scurt timp, lăsîndu-ne singuri, pe mama și pe mine, în fața vieții și a morții. Nu-ți poți închipui cum este să rămîi orfan de tată la numai 13 ani, în timpul unui război cumplit, fără nicio speranță că lucrurile se vor îndrepta vreodată. Am continuat totuși școala, iar după terminarea liceului, mi-am încercat norocul la Viena, ca student la Medicină, visul meu din adolescență. Din păcate, Viena din perioada aceea, secătuită după sfîrșitul războiului care avea să însemne și sfîrșitul imperiului, nu-mi putea oferi condițiile pentru a putea rezista.

Cernăuțiul mi-a dat totul. Am devenit avocat, m-am însurat cu Lily, s-a născut Evy, lucrurile păreau să fi intrat într-o oază de normalitate. Eram tînăr, cabinetul de avocatură mergea bine, atelierul de croitorie al bunicii tale înflorea, mama ta a intrat la școală și îi prevedeam o carieră în medicină, acolo unde eu nu reușisem. Apoi a venit războiul și s-a năruit totul ca un castel de nisip. La prima ocupație rusească, am rămas fără serviciu, profesiunea liberală de avocat era ceva de neconceput pentru sovietici. Mi-au oferit, mai mult în batjocură, un post la un depozit, dar eu nefiind în stare să le învăț limba, m-au dat repede afară. A fost un an de coșmar pentru mine, neștiind dacă se va termina vreodată. Chiar dacă Cernăuțiul a fost eliberat, teama de invazia sovietică nu m-a mai părăsit, așa că în ’44 cînd frontul se apropia periculos de noi, am plecat în refugiu în Banat. Cînd s-a auzit semnalul și trenul s-a pus în mișcare, am simțit dureros că n-am să mai revăd orașul niciodată.

La București aveam să începem o nouă viață, nu e ușor la 44 de ani s-o iei de la capăt. Am stat cîteva zile la Ștefi și Silică, cît am căutat o casă în care să ne mutăm. Nu era un oraș necunoscut pentru mine, veneam în fiecare an în vizită la ei, îmi plăcea aerul lui de oraș mare, important, în care viața se trăia la cote înalte. Aveam nevoie de o casă suficient de mare pentru patru persoane, pentru că mama mea urma să stea cu noi. Nu mi-a fost ușor să aleg, trebuia să țin cont și de faptul că ne grăbeam, nu puteam amîna prea mult mutarea. Și am găsit apartamentul din demisolul casei de pe Geniului 10. Era spațios, avea patru camere mari plus bucătărie și baie și, mai ales, ne puteam muta imediat. N-am stat prea mult pe gînduri și am bătut palma cu colonelul Dimitriu.

Am încercat să fac un cămin din acel apartament, din care am rămas cu doar două camere, după ce, în 1949, am fost obligați să cedăm două dintre ele, bucătăria și baia devenind comune. Norocul a fost că cei din familia Ignat care s-au mutat lîngă noi erau niște oameni cumsecade, cu care ne-am înțeles bine. L-ai cunoscut pe Mircea, băiatul lui Mimi și al lui Rică Ignat, un copil adorabil cu care îmi plăcea să mă joc și astfel să îmi reamintesc de anii copilăriei lui Evy. A fost o perioadă grea, mai ales după ce am fost pensionat la doar 55 de ani, pentru că nu aveam un dosar curat și a trebuit să caut altă soluție pentru a-mi putea întreține familia. Am găsit un post de jurist la Eforie și am stat acolo trei ani. Dar gîndul mi-a fost mereu acasă.

Mi-e dor să mai stau la biroul meu cu o carte în mînă, să mă cufund în lectură și să mă bucur de viață. Mi-e dor să ascult Viena la vechiul meu aparat de radio, așa cum făceam în fiecare seară după ce luam cina cu bunica ta. Mi-e dor să ies în plimbare pe Șoseaua Cotroceni, pînă spre Facultatea de Drept și mai departe, la Catedrala Sfîntul Iosif, apoi pe Calea Victoriei. Am iubit mult Bucureștiul, care m-a primit cu frumusețea lui, ajutîndu-mă să trec peste toate cîte s-au abătut peste familia noastră. Îmi plăcea să vin la voi în Titan, cu troleibuzul luat de la Universitate, era un cartier tînăr, așa cum erau și părinții tăi, veneam cu mare drag să te văd cum crești fericit și îți aduceam de fiecare dată ceva simbolic. Mă bucură gîndul că multe dintre cărțile la care am ținut sînt acum la tine, știind că le iubești la fel de mult.

Mi-e dor de micul meu Cernăuți din Geniului 10, unde am încercat cu puterile mele să-mi trăiesc cît mai demn zilele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Trimite-mi un gînd atunci cînd vei mai trece pe acolo, am să vin negreșit.

Te îmbrățișez cu mult drag,

Deiner Opa

Fragment din Geniului 10, Editura Vremea, 2020

Acasă la Paul Goma

 

Vinerea trecută ar fi împlinit 85 de ani. Nicio urmă a trecerii lui.

Blocul se reabilitează. Reabilitarea lui Goma mai așteaptă.