Piesa lipsă din puzzle

 

Îmi lipsea pînă ieri un singur film al lui Nae Caranfil pe care nu-l văzusem. Nu se difuzase în cinematografele din România, îl ratasem eu la televizor sau nu îl căutasem suficient de bine pe internet, dar Dolce far niente, realizat în 1998, rămăsese ca o piesă lipsă din puzzle-ul purtînd numele regizorului. Niciunul dintre filmele lui nu mă lăsase indiferent, mai mult, am fost încîntat de Filantropica, E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere sau 6,9 pe scara Richter. De data aceasta este vorba de un film vorbit în franceză și italiană, cu niciun actor român. Ecranizarea unui roman scris de Frédéric Vitoux și premiat de Academia Franceză, Dolce far niente spune o poveste despre Stendhal, Rossini și Italia fărîmițată a anului 1816. Un film splendid de epocă îmbinînd politica, poezia, muzica și intrigile amoroase, în care vezi și asculți vizitii recitînd din Petrarca, slujnicuțe cu voci deosebite și briganzi iubitori de operă, realizat impecabil, atipic pentru filmografia regizorului, dar purtînd în același timp amprenta lui inconfundabilă. În timpul proiecției l-am putut zări cu coada ochiului chiar pe Nae Caranfil, așezîndu-se din cînd în cînd la capătul rîndului nostru, curios, probabil, și el cum se vede astăzi filmul, la aproape 30 de ani de la premieră. Nu cred să-l fi dezamăgit.

București 1935 văzut de Mircea Damian

 

Scriitorul și jurnalistul Mircea Damian este nu nume mai puțin cunoscut în rîndul cititorilor de astăzi. Editura Vremea îl readuce în lumină, publicîndu-i volumul București 1935, la mai bine de 90 de ani de la prima ediție. Este o întreprindere binevenită, pentru că putem vedea orașul așa cum aproape nimeni din cei care îl locuiesc astăzi nu a avut ocazia. Mircea Damian ne poartă prin Cișmigiu, Parcul Carol, pe Calea Victoriei, la Gara de Nord, în cartierele celor cu stare, dar și în mahalale avînd farmecul lor. Întîlnim tot felul de oameni, proprietari și chiriași, funcționari și studenți, provinciali veniți cu treburi prin Capitală, scriitori. Am gustat cel mai mult paginile despre Săptămîna Cărții de la Teatrul Național, cu un Ion Minulescu arțăgos, care nu voia să dea autografe decît pe cărți, nu pe carnetele elevilor și descrierea făcută unei ședințe de la cenaclul lui Eugen Lovinescu, cu doamne, domnișoare și domni visînd la gloria literară. Mircea Damian scrie bine, cartea nu plictisește deloc și lectura poate începe oriunde, așa cum chiar autorul îl previne pe cititor. Debutase în 1929 cu prozele din volumul Eu sau frate-meu?!..., carte apărută la editura Ramuri din Craiova. Și faptul că avea și un scris frumos de mînă, o atestă autograful dat pe această carte de debut, datat 23 ianuarie 1930. Mircea Damian a murit tînăr, la 48 de ani, în vara lui 1947, dar nu cred că ar fi mai fi supraviețuit mult după instaurarea comunismului. Caracterul lui incomod l-ar fi dus spre o detenție politică.