Proezia lui Mircea Țuglea

 

Pe vremea cînd umblam prin librării să văd noutățile despre care nu puteam afla altfel, am răsfoit o carte cu nume ciudat, Proezia, scrisă de un autor necunoscut mie la acea dată, Mircea Țuglea, carte apărută la editura Pontica. Eram la Cartea Românească din strada Luigi Cazzavillan, unde au lucrat Mircea Nedelciu și Florin Iaru. N-am luat-o atunci, am zis că voi reveni, dar n-am mai găsit-o. Așa cum se întîmplă în adolescență cînd îți place o colegă de clasă, te uiți la ea pe furiș, te rușinezi cînd privirile vi se intersectează, îți spui că sigur mîine o inviți la film, iar mîine o vezi de mînă cu un coleg mai îndrăzneț. Iată că după 30 de ani mă reîntîlnesc cu cartea, de data asta nu mai ratez ocazia și o cumpăr, are autograful autorului și s-a întors la noi din Franța. Între timp, Mircea Țuglea nu mai este, dar uite că proezia lui continuă să trăiască, deși „scriind totul dispare”.

Oprim hate-ul din online!

Mi-a atras atenția o pagină de Instagram numită oprim.hateul.din.online. Oamenii ăștia își dedică o bună parte din timpul lor cu selecția comentariilor pline de ură de pe internet și ni-i arată pe cei care stau în spatele lor. Oameni de tot felul, femei și bărbați, tineri și mai puțin tineri, dar avînd toți suflet mic și urît. Nu sînt boți, sînt oameni cît se poate de reali, pe unii dintre ei poate i-am văzut pe stradă sau în magazine, pe alții poate îi cunoaștem, ne sînt vecini sau colegi de serviciu. Așa arată aproape jumătate din populația României. Să sperăm că toți aceștia vor putea fi cu adevărat opriți și nu vor deveni niciodată o masă critică în stare să ne scrie pe case că sîntem altfel decît ei și apoi să ne înfigă cuțitul.

 

Ziua Constituției

 

Pe 8 decembrie 1991 eram militar în termen la Cîmpulung. Am fost încolonați și am plecat în pas de defilare spre secția de votare, nu înainte să fim instruiți să votăm DA, pentru ca noul regim democratic să intre în legalitate și pentru ca Ion Iliescu să mai poată candida de două ori la cea mai înaltă funcție în stat. Citisem dezbaterile din România liberă și revista 22 cu privire la textul noii Constituții, erau combătute articolele 41 în care proprietatea era doar ocrotită, nu garantată și 152 care interzicea schimbarea formei de guvernămînt, adică a republicii. Ion Iliescu spunea că proprietatea este un moft, oricum România socialistă ne făcuse pe toți proprietari, chiar dacă soții Ceaușescu întinaseră înaltele idealuri ale comunismului științific, citez din nou din același I.I. Iar republica, adusă cu tancurile sovietice și niciodată legitimată printr-un referendum, era preferabilă, în ochii FSN-ului, monarhiei constituționale. Din aceste considerente am votat împotrivă, stîrnind probabil nedumerire celor din comisie, care se așteptau ca votul în favoarea Constituției să fie unanim într-o unitate militară. Constituția a trecut cu un scor național de 79%. Garantarea proprietății a fost stipulată abia în Constituția amendată în 2003, cînd s-au introdus articole legate de viitoarea apartenență la Uniunea Europeană. Republica a rămas însă de neatins și mai trăiește și astăzi, garantată de toate partidele perindate pe la guvernare.

1994, o perspectivă

Am să punctez cîteva din ideile și poveștile care mi-au rămas în minte citind noul roman al lui Mugur Grosu, fără pretenția de a scrie o recenzie propriu-zisă. Este Anul Nou 1994, așteptînd In Utero să se nască, pe muzica ultimului album Nirvana înainte ca liderul trupei, Kurt Cobain, să se sinucidă în anul care începea. Dar nu despre muzicianul american va fi vorba, chiar dacă muzica lui se va mai auzi pe parcurs. Personajele principale formează un trio cvasiasexuat: naratorul, Miere, personajul feminin și Virgil, celălalt personaj masculin. Pianul ocupă treptat spațiul romanului, apar Harry Tavitian și Bach, chiar și Virgil cîntă la pian, așa că muzica rămîne în prim-plan. Mă așteptam ca Miere să invadeze pagina, dar îndrăgostirea se face mai încet și cu nuanțe mai reci decît credeam. Să zic că era frumoasă nu zic mare lucru. Nu e suficient. Miere și fiere. În capitolul despre Liceul de Marină, iese în evidență doamna Boss, profa de mate, cea pe care o desenase goală pe ultima pagină a caietului, la sfîrșit m-am întors să văd titlul capitolului și nu m-am mirat să văd că scrie: Doamna Boss. Apoi fuga din practica agricolă și întoarcerea la Miere pentru o experiență cvasierotică pe muzica lui Sade, despre care se spune că e cea mai potrivită muzică pentru a face dragoste. De altfel, prezența lu’ Miere aduce lumină (la lumière), deși în poze abia se întrevede, Miere, o umbră, se numește una dintre ele. Aici s-ar putea auzi Coralie Clement cu L’ombre et la lumière. Și totuși atît de cinematografică, ar fi filmul lu’ Miere (frații Lumière!). De ce se desparte de Miere?!, m-am întrebat fără speranța vreunui răspuns, nu știu cine mi-ar putea da unul care să mă convingă. Iată și o idee care ar putea sta la baza unei școli filosofice: scara la care se află cel ce-și cască gura să latre la univers: nimicnicia. Iar tratamentul traumagic apare ca un ritual de lepădare a copilăriei sau de încremenire a clipei. Fiecare capitol se termină cu cîte un poem, precedat ca un leit-motiv de cuvintele: Am scris mai apoi: un contrapunct poetic ca o cheie de boltă a întregului roman. Foarte bine creionat ca personaj este Ghelasie, călugărul care îi scoate din cap ideea monahiei, mult mai puțin uman decît Virgil păcătosul. Sfîrșitul capitolului 10 vorbește despre mineriada din septembrie 1991, iar începutul capitolului 11 despre vizita medicală pentru recrutare, măsurat și tranșat ca pe-o halcă de trimis la tocat. Întîmplarea face ca în septembrie 1991 să trec și eu prin aceeași vizită medicală, complet gol în fața unei comisii care a hotărît că sînt apt să-mi servesc țara cu arma în mînă. Apoi revenirea lui Miere, care unge fiecare pagină cu amintirea dragostei ei, chiar și în timpul aventurii naratorului cu Grațiela/Grația. Ultimul capitol ne duce înapoi la Revelionul anului 1994 cu care se deschide cartea. Poartă o haină nouă. Roșie. Roșu alungă necazul și ghinionul. N-a fost un an simplu, dar eram tineri, mai ales Mugur, așa că necazurile treceau mai ușor, viața era mai suportabilă. Am văzut cartea lîngă cea despre Celibidache în Humanitas Kretzulescu, semn că 1994 se va ecraniza, poate chiar de către autor, pe care-l știu pendulînd cu succes de public prin toate artele. Îi țin pumnii la a 39-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente europene dedicate romanelor de debut, Festival du Premier Roman de Chambéry din mai 2026, unde este nominalizat. Mugur Grosu, 1994. Cartea întâi, Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure.

 

Emerich Jenei (1937-2025)

În vara lui 1975, am primit de la tata o fotografie. Era echipa Stelei care se pregătea pentru începerea sezonului 1975-1976, cu un antrenor nou, Emerich Jenei. Tata îl știa de cînd jucase pentru Steaua și îl aprecia foarte mult. Un om educat, serios și care știa mult fotbal, dar nu se bătea cu pumnul în piept pentru asta. La capătul acelui sezon, primul pe care l-am urmărit cap-coadă, Steaua avea să facă eventul. Primul după mulți ani. Au urmat multe alte trofee, inclusiv Cupa Campionilor Europeni. Jenei a rămas același model de modestie, cu mult bun simț, un domn așa cum rar întîlnești, nu numai în fotbal. Vă dați seama ce șansă am avut?! I-am pregătit pe Puiu Iordănescu, pe Marcel Răducanu, pe Bölöni, pe Gică Hagi, pe Lăcă, pe Belo, pe Gică Popescu, pe Dan Petrescu, pe Chivu, pe Mutu, pe Adi Ilie... Doamne, tot ce a avut mai bun fotbalul românesc în ultima jumătate de secol a trecut prin mâna mea! Am avut aproape întotdeauna fotbaliști formidabili la dispoziție. Și, poate, am avut și eu ceva fler, ceva inspirație... Voi ați văzut antrenori mari cu jucători slabi? În special la Steaua și la națională, am lucrat cu oameni de calitate. Și pe gazon, și în afara lui. Fără acești oameni extraordinari, probabil că aș fi rămas un anonim. Astăzi, la dispariția lui, am citit texte impresionante semnate de Raluca Lazarovici-Vereș, Andrei Crăciun, Cosmin Manolache, Sergi Lopez. Este un semn că amintirile pe care ni ne lasă îl fac nemuritor.

 

Pe unde medii, scurte și ultrascurte

Am ascultat radioul de cînd mă știu. Curierul melodiilor cu mama, Fotbal minut cu minut cu tata, Unda veselă, Radio Club, Teatru radiofonic, iar mai tîrziu, cînd mi-am luat casetofon, Muzicoteca pentru toți, emisiunea care se difuza duminica la șase și jumătate seara și unde aveam posibilitatea să înregistrez multă muzică bună. Pe programul 3 ascultam primele emisiuni stereo, veți auzi un semnal în boxa din dreapta, apoi în boxa din stînga, acolo se difuza cea mai bună muzică posibilă în comunism, iar aparatul meu Gloria se străduia s-o redea cît mai fidel. La radio am auzit-o pe Ana Blandiana în ziua de 22 decembrie 1989, prima voce a României eliberate, iar primul cîntec auzit după vestea fugii lui Ceaușescu a fost Europa al lui Victor Socaciu. Radio România a rămas și astăzi prietenul meu, cînd îl ascult în căștile telefonului sau la aparatul din bucătărie, în diminețile de weekend cînd mă joc de-a bucătarul. Și mă bucur că lucrez în apropierea lui și îi văd zilnic silueta clădirii în care am avut ocazia să intru ca invitat al Georgetei Drăghici și al Ancăi Mateescu. Astăzi, prietenul meu împlinește 97 de ani. La mulți ani, Radio România, aștept cu nerăbdare să-ți serbăm centenarul!

 

Viețile domnului Lăzărescu

 

Tot fredonez în minte We Three, versiunea lui Paul Mc Cartney a cîntecului din 1939, de cînd am parcurs și ultima pagină a cărții. We three, we're all alone / Living in a memory / My echo, my shadow and me. Asta deși știu că Gelu Diaconu îl preferă pe John Lennon, dintre foștii membri Beatles. Romanul, scris acum zece ani și publicat abia acum, cînd a găsit oamenii potriviți să îl aprecieze la justa lui valoare, este despre această împărțire a personalității, despre oamenii pe care îi purtăm în interiorul nostru în diferite etape ale vieții, vîrste care devin, la rîndul lor, vieți de sine stătătoare. Cartea este un excurs prin labirinturile memoriei personajului principal, un bărbat trecut de 50 de ani, care încearcă să-și găsească rostul pierdut. Mizanscena este Bucureștiul ultimei jumătăți de secol, Gelu Diaconu ne conduce prin Drumul Taberei, Militari, Piața Romană, dar toate drumurile duc spre vila cu fronton triunghiular din Nicolae Iorga, vila cu pivniță, unde Lăzărescu cel mic și-a ascuns briceagul primit de la un necunoscut din subteranele orașului. Apoi se va juca cu mintea noastră și ne va purta printr-un carusel de întîmplări în care memoria și imaginația vor fi, pe rînd, la conducerea cursei. Nu vreau să vă stric surpriza și să vă spun cine va cîștiga pînă la urmă. Noi, care am trecut râul Lethe, Editura pentru Artă și Literatură, 2025.

Marcel Răducanu sau bucuria fotbalului

 

La fotbal eram de cele mai multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze calităţile de dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în poartă! Cînd jucam la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada, eram în apărare şi îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe şortul negru numărul 2, numărul lui Teo Anghelini, fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia George Marinescu, unul dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu, vedeta din atacul Stelei. Astăzi pare de necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină în curtea școlii pentru o miuță cu băieții din cartier şi mă pot lăuda că am jucat în aceeaşi echipă cu el. Era un fotbalist excepțional, cu un dibling pe care l-au avut doar cîțiva în fotbalul românesc. Îmi amintesc că în oracolul pe care l-au completat colegii mei de clasă, a ieșit cîștigător detașat la cel mai iubit fotbalist. De neuitat este golul marcat cu zîmbetul pe buze după ce a driblat și portarul elvețienilor de la Young Boys Berna sau golul marcat Angliei în prima victorie a Naționalei împotriva inventatorilor fotbalului. 

La sfîrșitul anului 1980 era desemnat Cel mai bun fotbalist român în ancheta tradiționala a ziarului Sportul. Cel mai bun din RSR a fugit în RFG în 1981 și au urmat șapte ani de vîrf la Borussia Dortmund. În cartea pe care i-a dedicat-o George Coca și apărută la editura Neverland în 2022, se pot citi multe file din dosarul lui Marcel Răducanu de la Securitate, care l-a urmărit pînă la căderea comunismului. Mi-ar fi plăcut să îl mai văd o dată în tricoul echipei naționale la Campionatul Mondial din Italia 1990, cînd încă era în activitate la Zurich, dar n-a fost să fie. Astăzi, conduce o Școală de Fotbal la Dortmund și are aceeași pasiune de a-i învăța pe copii tainele fotbalului ca acum aproape 50 de ani, cînd venea să joace pe terenul unei școli de cartier. La mulți ani, Marcel Răducanu! Vă mulțumim pentru toată bucuria fotbalului pe care ne-ați dăruit-o!

Casa fraților Botta

 

Pe bulevardul Carol I la numărul 42, vizavi de Biserica Armenească, într-un bloc cu două etaje, au locuit frații Botta, Emil, poet și actor și Dan, scriitor, așa cum scrie și pe placa memorială de pe fațada clădirii. Pe trotuarul din fața blocului nu este niciodată soare. Nu știu cum se face, poate personalitatea celui care a scris Întunecatul April se răsfrînge asupra locului și acum, la aproape 50 de ani de la moartea sa. De Dan Botta aflasem dintr-o splendidă ediție François Villon, tradus cu rafinament într-o română impecabilă (din poezia franceză aveam să mai citesc traduceri excepționale la Romulus Vulpescu, Șerban Foarță sau Octavian Soviany). Poemele lui Emil Botta le-am descoperit într-o ediție publicată la editura Minerva în 1991, intitulată Dor fără sațiu. Era perioada crizei de hîrtie, aflată în prelungirea epocii de economii la sînge din ultimii ani ai ceaușismului și nerezolvată încă în primii ani de după Revoluție. Cartea era tipărită pe o hîrtie de o calitate execrabilă, de un gri abraziv, dar ce mai conta, cînd puteam face cunoștință cu opera unui poet remarcabil? Pe actor l-am văzut tot în acei ani de început ai libertății, atunci cînd s-a difuzat pentru prima oară după interzicerea din 1970, Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie considerat pînă astăzi cel mai bun film românesc din istorie. Rolul de profesor eșuat în alcool, jucat aproape hamletian, care cere compulsiv lichior Oriental în încercarea de a fugi de realitatea îngrozitoare într-o lume mai frumoasă, i se potrivea mănușă acestui inadaptat social. Scena aceasta de o duritate extremă este una dintre cele mai reușite ale filmului. De altfel, omul Emil Botta, a fost el însuși un refugiat în halucinogene, așa cum putem afla din studiul lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Așa că mi se pare ironic ca la parterul clădirii în care au locuit frații Botta din 1939 și pînă la sfîrșitul vieții lor, să existe astăzi un magazin care militează pentru legalizarea marijuanei. Mi-l închipui pe Emil Botta intrînd să cumpere ceva, cu ochii lui scînteietori, plini de dorință.

Discursul urii nu trebuie normalizat

 

Acum doi ani scriam draftul unui comunicat al PEN România, referitor la atacul xenofob împotriva primarului Timișoarei, Dominic Fritz. Completat și asumat de colegi, apelul lansat atunci trăgea un semnal serios de alarmă cu privire la ascensiunea discursului urii în societatea românească. Îl redau mai jos pentru că îl găsesc și astăzi la fel de actual, mai ales după ce tot ce s-a întîmplat în România din noiembrie încoace.

Discursul urii nu trebuie normalizat

Apel al PEN România plecând de la atacul împotriva lui Dominic Fritz

Atacul incalificabil al unui om de afaceri din Timișoara la adresa primarului Dominic Fritz, caracterizat ca "lepră de pui nazist", precum și susținerea pe care au arătat-o diverși comentatori, printre care parlamentari, consilieri locali sau foști membri ai guvernului, nu pot rămâne nesancționate.

Radicalizarea societății românești este o stare de fapt care nu trebuie să fie trecută cu vederea pentru a nu repeta istoria din anii ‘40 ai secolului trecut.

Ascensiunea extremismului, care ne-ar putea transforma într-un stat-paria al Uniunii Europene, poate fi oprită, dacă este să parafrazăm cunoscuta piesă de teatru a dramaturgului german Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Pentru aceasta, e nevoie să oprim mai întâi limbajul extremismului.

De aceea, PEN România, consecvent principiilor pe care le promovează încă de la înființare, adresează un apel societății civile, organizațiilor neguvernamentale, așa cum sunt Alianța Civică, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timișoara și altele, precum și presei interesate de o Românie europeană să fie solidare în izolarea și denunțarea manifestărilor xenofobe, șovine, de ură împotriva minorităților etnice și sexuale. Trebuie să apărăm împreună libertatea de gândire și libertatea cuvântului. Tot împreună trebuie să promovăm toleranța și respectul pentru alteritate. Fiindcă numai împreună avem șansa să construim România europeană pentru care luptăm și muncim din 1989 încoace.

Iar autoritățile României au datoria să apere democrația și drepturile tuturor cetățenilor României, în vremuri complicate pentru continentul european. Le cerem să acționeze rapid și eficient în acest sens - pentru a nu lăsa discursul urii să se normalizeze. De fiecare dată în istoria noastră când discursul urii s-a normalizat, România a trecut prin experiențe atroce și criminale - de la crimă de stat la crimă în masă. Limbajul crimei aduce după sine crima.

Discursul urii nu trebuie normalizat. Toți cei care credem într-o Românie europeană trebuie să-l oprim. 

Veneția după 50 de ani

 

După ce l-am pierdut pe tata, am început să-i scriu scrisori pentru a-mi face mai ușoară despărțirea. În chiar prima scrisoare făceam referire la o imagine a Veneției: Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie. Cu acest text începe și filmul pe care i l-am dedicat tatei și pe care l-am făcut în 2023 împreună cu Felix. Acea fotografie era ultima dintr-un album intitulat Orașe ale lumii, prefațat de Radu Cosașu și cea care m-a impresionat cel mai mult. Interacțiunea se întîmpla pe la începutul anilor ’70 (în 1969 eram prea mic să am aminitiri) și uite că după mai bine de 50 de ani am văzut Veneția și Piața San Marco pe viu, fără porumbei, dar alături de Diana, într-o excursie pe care probabil n-o voi uita niciodată.

Singura opțiune rațională

În vara lui 2012, am mizat la Primăria Bucureștiului pe un candidat cvasinecunoscut, Nicușor Dan, pe care îl știam de la protestele pentru salvarea Pieței Matache, unde era prezent Mugur Grosu (și cine e cu Mugur, e om de încredere). Mi-a plăcut campania lui, în spiritul ASB, am semnat pentru a participa la alegeri în grădina de la Green Hours, unde-și avea sediul de campanie, am și schimbat vreo două vorbe, era și atunci timid (ca și mine, de altfel), dar a luat 9%, clasîndu-se pe locul 3. A candidat și la consiliu, l-am votat și acolo, dacă făceau toți ca mine, devenea consilier și putea semnala încă de atunci matrapazlîcurile care se făceau în primărie. L-am votat apoi la cele 3 rînduri de alegeri care au urmat și nu regret, este un primar care a făcut multe pentru oraș, de care îi pasă și pe care sunt sigur că-l iubește. Am avut ocazia să stăm de vorbă după concertul lui Alexandru Andrieș din octombrie, de la Sala Radio, ne-am amintit amîndoi de Club A, unde el a cunoscut-o pe Mirabela, iar eu am mers cu Diana la puțin timp după ce ne-am cunoscut. S-a așezat la coada celor care cumpărau discuri sau cărți cu bunul simț pe care i-l știam, ca orice om obișnuit. Din timiditate, probabil, a rugat-o pe fetița lui să ceară autograful dorit și a schimbat cîteva vorbe cu artistul. Mă bucur că s-a hotărît să candideze la Președinție, m-aș simți reprezentat la cel mai înalt nivel de un om cu adevărat onest și de bună credință. Pentru că avem aceleași principii, între care, în primele rînduri, apartenența la Uniunea Europeană. Am avut șansa să lucrez mai mult de 20 de ani pentru firme cu capital străin și nu m-am simțit nici un moment sluga cuiva. Salarii și taxe plătite la timp, toate la vedere și în litera legii, muncă recunoscută și recompensată corect. Am avut colegi din multe țări europene, oameni prietenoși cu care am rămas în relații cordiale și după ce drumurile noastre profesionale s-au despărțit. Experiențe similare au trăit și copiii mei, care au avut ocazia ca studenți să beneficieze de burse Erasmus și să cunoască astfel oameni și locuri de care ne leagă o istorie comună. Îmi doresc ca toate acestea să continue și după 18 mai, de aceea voi vota cu Nicușor Dan, singura opțiune rațională în acest moment istoric.

O stradă, doi scriitori

Pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza au locuit doi scriitori cu traiectorii de viață și destine diferite. Aproape de interesecția cu strada Dr. Felix, la numărul 13, se află casa în care a trăit poetul Constant Tonegaru, din 1932 și pînă la moartea sa timpurie din 1952. A fost unul dintre poeții importanți ai generației războiului, închis de regimul comunist la Aiud pentru pozițiile sale tranșante față de ocupația sovetică, murind la puțin timp după eliberare. Am citit o evocare a sa de Barbu Cioculescu în 1990, în primul număr al revistei Memoria, după ce îi citisem numele în micul dicționar de Scriitori Români, alcătuit de Mircea Zaciu și apărut în 1976. În anii dezghețului, mai exact în 1969, i-a apărut postum o antologie, Steaua Venerii, prefațată de același Barbu Cioculescu, pe care am găsit-o acum cîțiva ani într-un anticariat. 

La cîteva case distanță, cum mergi spre bulevardul Gheorghe Duca (inginerul de căi ferate, nu prim-ministrul liberal), pe partea opusă a străzii, la numărul 26A, găsim casa în care și-a petrecut ultimii ani din viață Octavian Paler, unul dintre scriitorii foarte prezenți în viața publică de după Revoluție. S-a mutat acolo după retrocedarea casei de pe bulevardul Eroilor către moștenitorii foștilor proprietari. Un gard înalt împiedică orice vizibilitate, astfel încît nu se văd nici măcar oțetarii pe care eseistul îi menționează în cărțile sale, acompaniindu-i bătrînețea. Octavian Paler a străbătut primii ani ai instalării comunismului colaborînd la nivel înalt cu regimul, ocupînd funcții importante pînă spre sfîrșitul anilor ’70, cînd începe o disidență față de regimul Ceaușescu. Cel puţin trei cărţi fac din el un mare scriitor: Apărarea lui Galilei, Scrisori imaginare, Viaţa pe un peron. Editorialele lui politice din anii '90 au şcolit foarte mulţi tineri, iar prezența sa în fruntea României libere a însemnat foarte mult pentru presa nealiniată regimului Iliescu. La una dintre seratele lui Iosif Sava, am văzut un documentar extraordinar pe care l-a realizat despre satul său natal de la poalele Făgărașului, Lisa. Muntele, parcă se chema. Un adevărat poem în imagini.

 

Lumea cu 58 de ani înainte să mă nasc, văzută acum cînd împlinesc 58 de ani

 

Am zis să fac un experiment anul ăsta și să aflu ce se întîmpla în lume în anul simetric față de ziua mea, adică cu 58 de ani înainte să mă nasc. Așadar, la 13 aprilie 1909, prima pagină a ziarului Universul era ținută de criza politică-militară din Turcia și de luptele sîngeroase de la Constantinopol, unde junii turci ocupaseră cartierul Tophane. Situația se aseamănă mult cu conflictul de azi dintre președintele Erdoğan și primarul Istanbulului, Imamoğlu, semn că istoria se repetă. Caragiale publica o Anecdotă orientală, care avea să apară peste un an în volumul Schițe nouă cu titlul Pastramă trufanda. Cincinat Pavelescu era prezent cu o poezie, Legenda brazilor, dedicată Principelui Frederic Wilhelm, moștenitor al tronului Germaniei, care se afla în vizită la Sinaia. La București se semna convenția comercială dintre România și Austro-Ungaria, pe o perioadă de opt ani, pînă în 1917, cu un an înainte ca imperiul să se destrame. De altfel, cele trei imperii, otoman, german și austro-ungar, aveau să dispară la sfîrșitul războiului mondial, cînd se va redesena harta Europei. Sper ca imperiul rus care își face de cap în anii noștri, să aibă aceeași soartă.

George Soros, unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism

 

În primii ani de după Revoluție, cînd încercam să înțeleg pe ce lume trăiesc și care este calea spre democrație, cărțile apărute cu sprijinul Fundației Soros pentru o Societate Deschisă mi-au fost busolă. Conceptul de societate deschisă îi aparține filosofului Karl Popper și l-a folosit pentru a-l opune oricărei forme de totalitarism. Cu asta îl asociez și astăzi pe George Soros, pe care îl consider ca pe unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism. Campania furibundă împotriva „sorosiștilor”, începută pe vremea cînd Liviu Dragnea tăia și spînzura în România, dar cu rădăcini în regimul Iliescu, este susținută și astăzi de partea cea mai retrogradă a societății românești. Sper ca rațiunea să învingă pînă la urmă și România să rămînă o societate deschisă.

Ce am reușit să văd din Lille

 

Experiența unei călătorii în vest începe bine imediat ce treci deasupra graniței dintre România și Ungaria. Potrivindu-ți ceasul de la mînă, cîștigi deja o oră. Și mai și profiți de Air Schengen, simțindu-te egal cu ceilalți europeni atunci cînd imediat după aterizare, singura ta grijă este să-ți recuperezi bagajul de cală. Din aeroportul Bruxelles/Charleroi plecăm cu un autobuz spre Lille. După o scurtă oprire în Mons, trecerea din Belgia în Franța îți poate scăpa dacă nu ești atent (ca o curiozitate, din autobuzul care mă ducea la Charleroi, am putut vedea că intrarea în Belgia era marcată cu inscripția Wallonie). Ne întîmpină în Lille, Gare Europe, situată în centrul orașului, așa că luăm pulsul străzilor direct în autobuzul care ne duce la Université Catholique. Bulevardul Vauban este unul dintre cele mai frumoase, de acolo poți ajunge repede în oricare dintre punctele de interes ale orașului. Am parcurs pe jos, în cele trei zile pline pe care le-am petrecut în Lille, peste 50 km, încercînd să văd cît mai mult din acest oraș fascinant. Am fost în Grand Place, cu monumentul care amintește de eroismul locuitorilor din Lille în 1792, am zăbovit aproape două ore în librăria Le Furet du Nord și cam tot atît printre anticarii din curtea interioară a vechii clădiri a Bursei. În librărie erau organizate standuri dedicate centenarului suprarealismului, cu Tristan Tzara și Victor Brauner printre protagoniști. Am vizitat casa memorială a generalului Charles de Gaulle, aflată în imediata apropiere a Vieux Lille, m-am odihnit pe o bancă la umbră în micuțul parc străjuit de statuia mareșalului Foch, am admirat le Palais de Beaux Arts și la Porte de Paris. Arhitectura franceză a nordului a împrumutat cîte ceva de la cea britanică, amintindu-mi de Muzeul de Artă Veche Apuseană din București, adăpostit într-o vilă construită în stil Tudor. Am bătut cu piciorul esplanada rîului Deûle, cheiul Vault, rue Nationale, boulevard de la Liberté, rue Solférino sau bulevardul Victor Hugo, aproape de rezidența Marguerite Yourcenar, unde am locuit și eu cu Felix, ca un student tomnatic. M-au impresionat Catedrala Notre-Dame-de-la-Treille, biserica St. André și, mai ales, biserica St. Étienne, în care am putut intra și în care am simțit starea de beatitudine dată de măreția construcțiilor baroce. Nu puteam pierde ocazia de a gusta un Chardonnay alb, sec și rece, diferite tipuri de brînzeturi, întinse pe o baghetă proaspătă și o cafea, savurată într-un bistro cochet, la o oră matinală, cînd orașul abia se trezea. Lille este un oraș foarte tînăr. Media de vîrstă a locuitorilor pe care i-am întîlnit este undeva la 25 de ani. Oameni politicoși, cu o bună dispoziție molipsitoare, gata să-ți sară în ajutor dacă nu te descurci. De o mare diversitate culturală, dar la fel de prietenoși indiferent de culoarea pielii sau de Dumnezeul căruia li se închină. În ultima zi am luat metroul spre Gare Europe, pe traseul căruia am ieșit și la suprafață, și unde mi-a atras atenția faptul că în stații există pereți de sticlă care se deschid odată cu ușile metroului, prevenind eventuale gesturi disperate. Dar cum să-ți treacă așa ceva prin minte, cînd trăiești într-un oraș atît de frumos?

 

Pogromul de la București

 

Am vizitat în toamna lui 2022 Muzeul Pogromului de la Iași. Mărturiile supraviețuitorilor sînt cutremurătoare, ca cea a lui Iancu Țucărman, a cărui hologramă te urmărește mult timp după încheierea turului. Astăzi, cînd comemorăm victimele Pogromului de la București, nu trebuie să uităm și, mai ales, nu trebuie să permitem ca asemenea crime să se mai repete vreodată.

Miracolul din 1685

 

Îmi tot apare reclama unui concert de la Ateneu, prilejuit de împlinirea a 340 de ani de la nașterea lui Bach. În iarna de acum 40 de ani, pe cînd eram în clasa a douăsprezecea, tata îmi atrăgea atenția asupra unui articol al Anei Blandiana din România literară, apărut în rubrica Atlas în numărul din 31 ianuarie 1985. Vorbea acolo despre tricentenarul a trei dintre marii compozitori ai barocului. M-am întrebat cum a putut fi acel an 1685, capabil să-i nască pe toți trei. Cum s-au mișcat astrele pe cer și cum s-au copt fructele, cum s-au urmat anotimpurile și au legat roadele în acel an în stare să izbucnească în lume asemenea izvoare de frumusețe? Cărțile de istorie nu ne spun aproape nimic – tabelele lor de dezastre sînt albe – nu au avut loc nici războaie, nici molime, nici cataclisme naturale. Un an anonim, banal, oarecare, un an neînregistrat de cronici și neclamat de anale, un an care și-a folosit toate resursele de voință și de forță, de geniu și de credință pentru a-i naște pe ei, pentru a izvorî imensele fluvii de armonie care curg de atunci peste lume. Un an anonim? Dar el se numește cu trei dintre cele mai strălucitoare nume ale miracolului: Bach, Händel, Scarlatti. 300 de ani mai tîrziu, într-un București înghețat, întunecat și mohorît, nu se întîmpla niciun miracol. Redeschiderea școlilor după vacanța de iarnă se amînase, mașinile personale nu mai aveau voie să circule, tremuram în apartamentul cu țurțuri la ușa de la balcon, se oprea des lumina și învățam pentru bac și facultate la lumînare. Dar atunci cînd era curent, puneam cîte un disc la pickup, învățam mai bine cu muzică, iar muzica lui Bach era mereu liniștitoare și dătătoare de speranță. În primăvara care a venit în cele din urmă, am împlinit 18 ani și viața avea să se precipite într-un ritm amețitor. Am clipit și au trecut 40 de ani. Au trecut deja 18 ani de cînd nu-l mai am pe tata. Toate s-au schimbat, numai muzica lui Bach, ca și a lui Händel și a lui Scarlatti, rămîn să păstreze armonia lumii.

Mesaje din Franța

 

În 30. Antologie aniversară, publicată în toamna aceasta de Editura Paralela 45 la aniversarea a 30 de ani de viață, am remarcat o felicitare din Franța, de la scriitorul Daniel Pennac, prezent cu trei cărți în portofoliul editurii. Mesajul vine la peste 40 de ani de la alt mesaj primit de la un artist din Franța, pictorul Édouard Pignon, trimis revistei Secolul 20 la împlinirea vîrstei de 20 de ani. Legăturile culturale cu Franța, atunci și acum, sînt cele mai bune dovezi că aparținem aceleiași civilizații fără frontiere, reale sau imaginare.

 

Trei zile care mi-au schimbat lumea

 

21 decembrie 1989

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă, i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

 

22 decembrie 1989

În autobuzul 100, un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki despre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani şi trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

 

23 decembrie 1989

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.