Grieg și minerii

Există cu siguranţă două Românii. Două lumi diferite, trăind în paralel şi de multe ori neştiind una de cealaltă. Întîmplarea face să împartă acelaşi timp şi același spaţiu. Două culoare distincte, despărţite de un zid gros şi impenetrabil. Oameni care totuşi respiră acelaşi aer, îşi fac de multe ori cumpărăturile în aceleaşi magazine, fără să se vadă unii pe alţii, într-o indiferenţă totală. De o parte civilizaţia, buna creştere, educaţia, de cealaltă grobianul, grosolanul, mitocănia.

Mi-am reamintit de această dihotomie zilele acestea, cînd se desfăşoară în Bucureşti Festivalul George Enescu. Prima ediţie organizată după revoluţie, în 1991, putea însemna revenirea culturii române, eliberată de chingile politicii comuniste, în rîndul importantelor culturi europene. România civilizată îşi reclama locul pierdut şi nu putea s-o facă mai bine decît sărbătorind un mare muzician român care aparţinea deja patrimoniului universal.

Cealaltă Românie, ascunsă în subteranele întunecoase, departe de orice informaţie corectă şi nepărtinitoare, năvălea atunci în capitală pentru a da jos guvernul. Ştia drumul de la precedentele trei excursii în Bucureşti, cînd manifestaţiile opoziţiei ajunseseră să deranjeze atît de mult oligarhia fesenistă. În Piaţa Victoriei, minerii spărgeau uşile şi ferestrele clădirii Guvernului în căutarea sîngelui. În Piaţa Palatului, la Ateneu, se cînta Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg, în faţa unui auditoriu care părea total detaşat de ceea ce se întîmpla la doar cîteva sute de metri distanţă. Pianul şi bîta împărţeau lumea românească încă o dată în două. Am ascultat acel concert pe canalul 2 al Televiziunii Române, la Sportul alb-negru din bucătărie, preferînd la rîndu-mi delicateţea muzicii, violenţelor transmise tot în direct pe primul canal.

După 14 ani, peisajul în care se desfăşoară festivalul este foarte mult schimbat. Bucureştiul nu mai este pîndit de pericolul unor noi invazii barbare, iar melomanul poate merge liniştit la concert, în cazul în care a fost prevăzător şi a cumpărat biletele cu mult timp înainte. Singurul pericol care îl paşte este să fie claxonat de o maşină germană de ultimul tip, din care şoferul grăbit îi aruncă o înjurătură printre dinţi, însoţită de o manea ascultată cu volumul dat la maxim.

Septembrie 2005

Oikos în două zile

M-am convins de adevărul zicalei Omul sfințește locul, participînd la sfîrșitul săptămînii trecute la Festivalul Literar-Muzical Oikos de la Jimbolia și Comloșu Mic. Cîțiva oameni tineri și inimoși alcătuiesc o comunitate extrem de frumoasă și reușesc să construiască lucruri durabile pentru semenii lor. Jimbolia, un oraș cu doar 10.000 de locuitori și cel puțin patru naționalități, are o viață culturală animată, cu evenimente organizate în cele șase muzee ale orașului. Impresiile sînt puternice și toți oamenii pe care i-am întîlnit îl continuă în demersul cultural pe poetul Petre Stoica și l-ar face mîndru pe cel care a pus reflectoarele pe Jimbolia, atunci cînd s-a mutat în oraș în 1995. I-am putut asculta la Muzeul Presei Sever Bocu (unic în țară!), vorbind despre case și muzee, pe Sergiu Dema, un extraordinar ghid al orașului, o adevărată enciclopedie a tot ce înseamnă Jimbolia din punct de vedere istoric (îi calcă pe urme Radu Oltean), pe Cristina Dema, directoarea muzeului, implicată în tot ceea ce înseamnă organizare, pe cunoscutul universitar timișorean, Marcel Tolcea, pe Nicoleta Mușat, una dintre inițiatoarele proiectului Cămine în mișcare, pe arhitectul Cosmin Pavel și pe Ramona Jakoby, cea care a avut ideea Hambarului cu Carte din gospodăria familiei din Comloșu Mic și care împreună cu soțul ei, Franz Jakoby, asigură funcționarea acestui adevărat centru cultural. Am revăzut o parte din colecția de fotografii cu scriitori a lui Ion Cucu, precum și documentarul Nino al meu, realizat de un cristian și Vlad Rotaru. La Muzeul Stefan Jäger, un extraordinar pictor care a trăit în Jimbolia, Călin Torsan și Alexandru Hegyesi, reuniți în proiectul Torshanyio, au susținut un concert plin de mister, original și cald, în care s-au amestecat ritmurile muzicii medievale cu jazzul și inspirația psihedelică. Am aflat istoria pompierilor voluntari din Jimbolia la Muzeul Pompierilor Florian, unde de aproape 150 de ani, generații de locuitori ai orașului sînt gata să intervină atunci cînd focul amenință casele oamenilor. Le-am cunoscut pe Carmen Popa de la Blythswood Banat, un centru dedicat copiilor, precum și pe Isabela Costea de la Hambar, mîna dreaptă a Ramonei Jakoby, două tinere profesoare dedicate meseriei, care își iubesc elevii și sînt sigur că sînt și ele foarte iubite de copii. 

Evenimentul organizat la Comloșu Mic i-a adus pe un cristian și pe Călin Torsan față în față cu copii isteți și dezinvolți, care au dovedit cît de importante sunt întîlnirile organizate aici pentru dezvoltarea lor intelectuală. Mărturisirile lui Marius Ciupertea de la Bibioteca Județeană Sorin Titel din Timișoara despre cărți și casele lor și concertul susținut de Ștefan Mardale au încheiat două zile pline, în care am cunoscut o comunitate extrem de vie, căreia îi pasă de trecut, prezent și viitor, deopotrivă. Cunoscîndu-i pe acești oameni, termenul de  comunitate capătă sensuri noi, amintindu-ne ceea ce adeseori uităm, că numai împreună vom reuși să mutăm munții din loc. Gazdele au fost de o ospitalitate desăvîrșită, oameni calzi, primitori și dornici să ne arate cît mai mult din farmecul localității lor. M-am simțit nemaipomenit de bine în mijlocul lor și am plecat acasă îmbogățit cu o experiență care mă face să am o mai mare încredere în viitorul nostru.