Veneția după 50 de ani

 

După ce l-am pierdut pe tata, am început să-i scriu scrisori pentru a-mi face mai ușoară despărțirea. În chiar prima scrisoare făceam referire la o imagine a Veneției: Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie. Cu acest text începe și filmul pe care i l-am dedicat tatei și pe care l-am făcut în 2023 împreună cu Felix. Acea fotografie era ultima dintr-un album intitulat Orașe ale lumii, prefațat de Radu Cosașu și cea care m-a impresionat cel mai mult. Interacțiunea se întîmpla pe la începutul anilor ’70 (în 1969 eram prea mic să am aminitiri) și uite că după mai bine de 50 de ani am văzut Veneția și Piața San Marco pe viu, fără porumbei, dar alături de Diana, într-o excursie pe care probabil n-o voi uita niciodată.

Filmul "Scrisori către tata"

Luna viitoare, tata ar fi împlinit 90 de ani. Mă bucur că îl putem comemora cu un film realizat împreună cu fiul meu, Felix, film la care au avut generozitatea de a participa profesorul Nicolae Constantinescu, chirurg renumit și prieten cu tata încă din studenție, Mircea Ignat, mentor într-ale științei pentru mulți elevi supradotați și doctorul Ștefan Bedereag, unul dintre cei mai buni discipoli ai săi. Le mulțumesc îndatorat. Scrisori către tata este modul nostru de a spune că ne este foarte dor de el.

Reîntoarcerea de pe front

 

Mai 1942. Bunicul meu, Constantin Hălălău, medic militar, se întorcea de pe front din Crimeea, unde fusese comandantul unei ambulanțe și își relua consultațiile în cabinetul din bulevardul Filantropia. Informația a fost publicată în ziarul Curentul din 22 mai 1942.

O fotografie de acum 100 de ani

În prima zi a noului an 1923, Parascheva Laskiewicz (46 de ani) și-a luat cele două fete, pe Michalina (21 de ani) și Ștefania (20 de ani) și au mers tustrele la studioul Riviera de pe bulevardul Regele Ferdinand din Cernăuți pentru a face o fotografie împreună. Trecuseră deja patru ani de la sfîrșitul războiului, iar viața își reluase cursul normal. Parascheva trecuse prin drama pierderii celei mai mari dintre fiice, Elisabeth, care murise la Hamburg în 1919 la doar 21 de ani, împreună cu fetița abia născută, victime ale gripei spaniole de la sfîrșitul marelui război mondial. Un amestec de îngrijorare și speranță se poate citi în ochii celor trei femei, care nu știau ce le va mai rezerva viața într-o parte a lumii unde granițele se schimbau atît de ușor. Aveam să le cunosc pe cele două fiice ale Paraschevei în anii ’70 ai secolului trecut. Michalina (Lily, cum era cunoscută în familie sau Omama, așa cum îi spuneam eu) a fost bunica mea maternă, iar Ștefania, nașa mea de botez. O fotografie de acum 100 de ani din care mă privesc trei femei puternice, pe care mi-ar fi plăcut să le însoțesc în acea zi de 1 ianuarie 1923 la Riviera. Astăzi, la Cernăuți, se aude din nou zgomotul îngrozitor al bombelor. Să avem cu toții un an nou 2023 cu sănătate și speranță și care să ne aducă atît de mult dorita pace! În fotografie, de la stînga la dreapta: Ștefania, Parascheva și Michalina Laskiewicz.

am auzit pentru prima dată în viață de moarte

într-un cîntec al lui dan spătaru

măicuța mea

nu aveam decît trei-patru ani

plîngeam în hohote

cînd îl auzeam la radio

 

în seara de vară

cînd se recitau poeme scrise de poeți

care muriseră foarte tineri

nu știam că moartea pe care o vedeam plutind

deasupra adunării aceea de oameni

avea să treacă peste numai cîteva ore

pe la mama

 

după ce am închis apelul

de care mă temeam cel mai mult

și pe care speram

în ciuda tuturor evidențelor

să nu-l primesc niciodată

am început să fredonez

încet

în minte

cîntecul lui dan spătaru

 

și ochii mei

se umpleau de lacrimi

și creierul meu

se umplea de remușcări

 

rupeau din mine

bucăți de viață

viață pe care nu i-o mai puteam prelungi

tocmai celei care îmi dăduse 

cu atîta dragoste

viață

Brel

 

Am primit recent de la doi oameni dragi, parte de acum din aceeași mare familie româno-franceză, un disc al lui Jacques Brel, mai exact ultimul lui disc antum, Les Marquises, apărut la Barclay în 1977, numit după insulele aparținînd Polineziei Franceze unde, la fel ca Paul Gauguin, va fi înmormîntat. A fost primul lui disc cu cîntece noi după zece ani, iar muzica și poezia se împletesc atît de armonios, încît uiți de tot și de toate ascultîndu-l. Era bolnav deja și știa că o să moară (se va întîmpla un an mai tîrziu, în 1978) și nu va afla niciodată cum e să îmbătrînești. Mourir, cela n'est rien / Mourir, la belle affaire! / Mais vieillir, oh, oh vieillir. Tot albumul e un strigăt care mi-a adus aminte de Freddie Mercury în Innuendo din 1991. Nathalie și Hervé l-au găsit într-un anticariat, era ultimul exemplar, iar cel/cea care îl avusese înaintea mea notase pe copertă cîteva cuvinte: Ne te crois pas pauvre / Parce que tes rêves ne sont pas réalisés /  Est vraiment pauvre / Celui qui ne connaît pas le rêve. Am aflat că îi aparțin scriitoarei austriece cu origini cehe Marie von Ebner-Eschenbach, una dintre cele mai valoroase scriitoare de limbă germană din secolul al XIX-lea. I se potrivesc foarte bine lui Jacques Brel care a visat atît de frumos și ne-a făcut și pe noi, cei care îi iubim arta, să învățăm să visăm. Merçi beaucoup, mes chers!

Făpturile matematicii la Petre Sergescu

Petre Sergescu (1893-1954) a fost un matematician român, prea puțin cunoscut astăzi, în ciuda faptului că a fost renumit în comunitatea științifică europeană. Profesor universitar la Cluj, fondator al revistei Mathematica, organizator al primului congres al matematicienilor români, membru corespondent al Academiei Române, se exilează în 1946 la Paris, împreună cu soția sa, scriitoarea și jurnalista poloneză Marya Kasterska. Personalitatea matematicianului este rememorată în volumul Petre Sergescu și Gândirea matematică, apărut în 2018 la Editura Eikon într-o ediție îngrijită de Magda Stavinschi, care îl prezintă cititorului de astăzi într-o cuprinzătoare biografie. Tot în prima parte a cărții apar evocări ale contemporanilor lui Petre Sergescu, traduse din limba franceză de Dionisie Craifaleanu (1928-2018), unchiul meu care s-a stins din viață la puține zile după apariția cărții (soția lui și mătușa mea, Măriuca Hălălău-Craifaleanu, era fata surorii lui Petre Sergescu, Mioara Sergescu-Hălălău). 

Gândirea matematică, lucrare premiată în 1928 de către Academia Română, este reprodusă în partea a doua a volumului. Redenumind noțiunile făpturi matematice, Petre Sergescu face o declarație de dragoste unei științe în aparență rece și abstractă, dar care în ochii lui capătă viață și ne ajută să-i înțelegem importanța în evoluția societății omenești din antichitate și pînă astăzi. Cu alte cuvinte, matematica are ca obiect de studiu făpturile abstracte care formează substratul comun al întregii firi și, deci, al întregii științe. Cartea este un lung excurs care trece de la Euclid și Newton la Descartes, Pascal și alte minți luminate, ajungînd pînă la Cauchy, Laplace sau Fourier, personaje care fac credibilă povestea transformării matematicii de-a lungul secolelor și îl confirmă pe autor ca pe un specialist în istoria științei. Volumul se adresează, așadar, nu numai pasionaților și cunoscătorilor de matematică, dar și celor interesați de evoluția ideilor științifice și filosofice pe drumul lung al cunoașterii.

Basarabia, ma sœur

 

Parafrazînd titlul conferinţei susţinute de Gabriel Liiceanu în 1997, Sebastian, mon frère, nu vreau să cad în păcatul folosirii excesive a sintagmei fraţii noştri de peste Prut. Este doar un pretext pentru a vorbi despre cîteva personaje feminine ale acestei provincii româneşti, personaje reale, pe care le cunosc şi care prin existenţa lor îmi susţin argumentaţia. Cinci personaje care fac mai mult decît toate manualele de istorie integrată ale regimului comunist de la Chişinău.

Mama mea din Basarabia. Cînd am cunoscut-o pe mama, am avut senzaţia unui déjà vu. Căldura cu care m-a primit, dragostea pe care i-o simt în glas de cîte ori vorbim la telefon, îmi dau senzaţia că port cu mine afecţiunea dumneaei de cînd m-am născut. Se pregăteşte cum nu se poate mai bine atunci cînd mergem la Cosăuţi. Brînză cu smîntînă, răcitură de curcan, şubă, salate de tot felul, ciorbă, pîrjoale, friptură de porc cu cartofi, pîine de casă, cozonac. Probabil că nu doarme toată noaptea pentru a ne pregăti mîncare cum se cuvine după un drum lung. Îţi place, dragul mamii? mă întreabă şi ochii i se umezesc de bucurie că sîntem acolo, măcar şi cîteva zile.

Victoria. Este sora pe care n-o avusesem niciodată şi pe care mi-am dorit-o mereu. Ştiu, în mod neoficial, că a pus o vorbă bună pentru mine, cînd o curtam pe Diana. Pasiunea ei pentru muzică a făcut-o să strîngă o mulţime de discuri de vinil, LP-uri cu muzică clasică, în special de la Melodia, iar cînd a plecat cu familia în Germania, ni le-a dăruit cu generozitate. Am ascultat-o cîntînd la Petrof-ul din apartamentul de la Telecentru, cu pasiune şi talent. Aşa cum cîntase şi Diana la Iaşi Sonetul lui Doga. Este unul dintre cei mai constanţi şi avizaţi cititori ai mei.

Nana Anica. Sora mamei. Locuieşte la cîţiva metri de şcoală şi de casa părinţilor. I se citeşte bunătatea pe faţă. Poartă întotdeauna pe cap un batic înflorat, strălucind de curăţenie. Ziarele ajung întîi la ea şi după ce le citeşte, i le aduce tatei şi comentează împreună ce s-a mai petrecut în politică. M-am gîndit mereu că o fotografie a Nanei Anica ar putea figura pe un album dedicat Moldovei. Este o frumuseţe atît de tristă în ochii ei, ca a ţăranilor pe care i-a filmat Octavian Paler în Lisa natală.

Jenia. Verişoară cu noi, om bun de să-l pui la rană. Probabil de aceea a devenit farmacistă. Este o bucurie să ne revedem de fiecare dată şi să povestim şi să rîdem. Cu Jenia, oricît de supărat ai fi atunci cînd o vezi, uiţi de tot amarul şi cînţi odată cu ea, şi cu mama, şi cu tata, şi cu Nana Anica, şi cu Larisa. Cînd îţi face un dar, se bucură la fel de mult ca tine, cel care primeşte şi faptul că îţi place ce ţi-a adus, o face fericită. Rămîne cu noi întotdeauna pînă seara tîrziu, întrebîndu-ne cu dor nemărturisit ce mai e nou pe la Bucureşti şi visînd probabil la ziua cînd ne va întoarce vizita.

Cristina şi lecţia de românism. Fata unei bune prietene a Dianei, Vica. Am plecat împreună cu ea şi cu Cătălina să căutăm pamperşi. Am ieşit printre blocuri pe Ştefan cel Mare, acolo unde speram să găsim o farmacie deschisă (era duminică seara). Am avut noroc şi am intrat tustrei, dar farmacista ne-a întîmpinat în rusă. N-am înţeles nimic şi atunci, Cristina, foarte hotărîtă, aproape a somat-o pe rusoaică să vorbească româneşte şi a determinat-o să ne servească, chiar dacă a mai strecurat nişte cifre chirilice în răspunsul ei. Într-un Chişinău în care folosirea limbii române tinde să devină un act de curaj, a fost o victorie mică, dar importantă. Educaţia pe care o primeşte de la părinţii ei face ca viitorul să sune ceva mai bine.

25 februarie 2008

La mulți ani, Ana Blandiana!

 

Decembrie 1984. În revista Amfiteatru apar cîteva poezii de Ana Blandiana care produc un cutremur în societatea românească. Revista este repede retrasă de pe piaţă, iar poetei i se interzice să mai publice. Tata a văzut revista la institut şi a transcris poemele. Mi le-a citit seara şi le-a pus apoi între filele antologiei Ora de nisip, apărută în 1983 la editura Eminescu, unde stau şi astăzi. Am cunoscut-o apoi la Alianţa Civică, în 1991. În acea perioadă a dat un interviu în care i s-a pus şi întrebarea cum îşi vede cariera de om politic. Eu nu sînt un om politic, ci un luptător şi nu am carieră, ci destin. Îi datorăm Anei Blandiana nu numai o operă literară remarcabilă, dar şi Memorialul de la Sighet, unde împreună cu Romulus Rusan a făcut un extraordinar muzeu, care ne ajută să nu uităm ce a însemnat comunismul pentru noi. La mulţi ani, Ana Blandiana!

Cartea cu tați

 

Am răspuns cu entuziasm invitației primite de la Robert Bălan, inițiatorul proiectului, și mi-am povestit aventura de a fi tată în această splendidă carte, apărută la editura Trei. Douăsprezece proze și o piesă de teatru vă spun experiențele de viață ale autorilor, cu sinceritate, umor și duioșie. Nu numai pentru că mă laud și eu cu copiii mei, vă recomand călduros cartea, veți petrece clipe minunate în compania ei.

Salutări de la Viena!

 

Au fost vremuri cînd oamenii își trimiteau vederi din locurile în care ajungeau, ca semne că se gîndeau la cei cărora le scriau. Erau scrisori mai scurte, însoțite de imagini pe care nu prea aveai altfel ocazia să le vezi. O astfel de vedere a trimis tata în decembrie 1977 de la Viena, la singura ieșire din țară care i s-a îngăduit înainte de 1990, bunicilor mei, la adresa din Geniului 10. Ilustrata cu Votivkirche a stat pe biroul lui Opapa pînă la sfîrșit și a ajuns apoi în colecția noastră.

Scrisoare de la Opapa

2 iunie 2020

Lieber Lolo,

Citindu-ți amintirile despre casa din Geniului 10, mi-au revenit în minte toate momentele importante ale vieții mele, de dinainte și după stabilirea la București, unde aveam să rămîn pentru totdeauna. Mă uit la pozele pe care le-ai păstrat și îmi amintesc vizita făcută cu tata în atelierul domnului Ehrlich, într-o vreme cînd credeam că nimic rău nu se poate întîmpla și viața mea fericită din Cernăuți va continua așa la nesfîrșit.

Dar a venit războiul, tata a plecat pe front și a murit la scurt timp, lăsîndu-ne singuri, pe mama și pe mine, în fața vieții și a morții. Nu-ți poți închipui cum este să rămîi orfan de tată la numai 13 ani, în timpul unui război cumplit, fără nicio speranță că lucrurile se vor îndrepta vreodată. Am continuat totuși școala, iar după terminarea liceului, mi-am încercat norocul la Viena, ca student la Medicină, visul meu din adolescență. Din păcate, Viena din perioada aceea, secătuită după sfîrșitul războiului care avea să însemne și sfîrșitul imperiului, nu-mi putea oferi condițiile pentru a putea rezista.

Cernăuțiul mi-a dat totul. Am devenit avocat, m-am însurat cu Lily, s-a născut Evy, lucrurile păreau să fi intrat într-o oază de normalitate. Eram tînăr, cabinetul de avocatură mergea bine, atelierul de croitorie al bunicii tale înflorea, mama ta a intrat la școală și îi prevedeam o carieră în medicină, acolo unde eu nu reușisem. Apoi a venit războiul și s-a năruit totul ca un castel de nisip. La prima ocupație rusească, am rămas fără serviciu, profesiunea liberală de avocat era ceva de neconceput pentru sovietici. Mi-au oferit, mai mult în batjocură, un post la un depozit, dar eu nefiind în stare să le învăț limba, m-au dat repede afară. A fost un an de coșmar pentru mine, neștiind dacă se va termina vreodată. Chiar dacă Cernăuțiul a fost eliberat, teama de invazia sovietică nu m-a mai părăsit, așa că în ’44 cînd frontul se apropia periculos de noi, am plecat în refugiu în Banat. Cînd s-a auzit semnalul și trenul s-a pus în mișcare, am simțit dureros că n-am să mai revăd orașul niciodată.

La București aveam să începem o nouă viață, nu e ușor la 44 de ani s-o iei de la capăt. Am stat cîteva zile la Ștefi și Silică, cît am căutat o casă în care să ne mutăm. Nu era un oraș necunoscut pentru mine, veneam în fiecare an în vizită la ei, îmi plăcea aerul lui de oraș mare, important, în care viața se trăia la cote înalte. Aveam nevoie de o casă suficient de mare pentru patru persoane, pentru că mama mea urma să stea cu noi. Nu mi-a fost ușor să aleg, trebuia să țin cont și de faptul că ne grăbeam, nu puteam amîna prea mult mutarea. Și am găsit apartamentul din demisolul casei de pe Geniului 10. Era spațios, avea patru camere mari plus bucătărie și baie și, mai ales, ne puteam muta imediat. N-am stat prea mult pe gînduri și am bătut palma cu colonelul Dimitriu.

Am încercat să fac un cămin din acel apartament, din care am rămas cu doar două camere, după ce, în 1949, am fost obligați să cedăm două dintre ele, bucătăria și baia devenind comune. Norocul a fost că cei din familia Ignat care s-au mutat lîngă noi erau niște oameni cumsecade, cu care ne-am înțeles bine. L-ai cunoscut pe Mircea, băiatul lui Mimi și al lui Rică Ignat, un copil adorabil cu care îmi plăcea să mă joc și astfel să îmi reamintesc de anii copilăriei lui Evy. A fost o perioadă grea, mai ales după ce am fost pensionat la doar 55 de ani, pentru că nu aveam un dosar curat și a trebuit să caut altă soluție pentru a-mi putea întreține familia. Am găsit un post de jurist la Eforie și am stat acolo trei ani. Dar gîndul mi-a fost mereu acasă.

Mi-e dor să mai stau la biroul meu cu o carte în mînă, să mă cufund în lectură și să mă bucur de viață. Mi-e dor să ascult Viena la vechiul meu aparat de radio, așa cum făceam în fiecare seară după ce luam cina cu bunica ta. Mi-e dor să ies în plimbare pe Șoseaua Cotroceni, pînă spre Facultatea de Drept și mai departe, la Catedrala Sfîntul Iosif, apoi pe Calea Victoriei. Am iubit mult Bucureștiul, care m-a primit cu frumusețea lui, ajutîndu-mă să trec peste toate cîte s-au abătut peste familia noastră. Îmi plăcea să vin la voi în Titan, cu troleibuzul luat de la Universitate, era un cartier tînăr, așa cum erau și părinții tăi, veneam cu mare drag să te văd cum crești fericit și îți aduceam de fiecare dată ceva simbolic. Mă bucură gîndul că multe dintre cărțile la care am ținut sînt acum la tine, știind că le iubești la fel de mult.

Mi-e dor de micul meu Cernăuți din Geniului 10, unde am încercat cu puterile mele să-mi trăiesc cît mai demn zilele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Trimite-mi un gînd atunci cînd vei mai trece pe acolo, am să vin negreșit.

Te îmbrățișez cu mult drag,

Deiner Opa

Fragment din Geniului 10, Editura Vremea, 2020

Dionisie Craifaleanu

Dionisie Craifaleanu (14 februarie 1928, București – 5 iulie 2018, București) a fost unul dintre cei mai de seamă profesori universitari ai Institutului Politehnic Bucureşti, doctor inginer în specialitatea Rezistenţa materialelor.

S-a născut la 14 februarie 1928 în Bucureşti. Familia Craifaleanu era stabilită în secolul al XIX-lea în satul Craifalău (a cărui denumire a fost schimbată la mijlocul secolului următor în Crăieşti), situată aproape de Reghin. Tatăl său, Aurel Craifaleanu (1884-1938), a fost profesor universitar, doctor în chimie la Berlin (1914), întemeietorul biochimiei în România (1920). Mama, Ştefania Chisanovici (1899-1983), a fost funcţionară.

A absolvit liceul Sfîntul Sava din Bucureşti în 1946. În 1951 devine inginer mecanic în urma absolvirii Institutului Politehnic Bucureşti, Facultatea de Mecanică, Secţia Maşini de Forţă, specialitatea Motoare cu combustie internă. După terminarea facultăţii, se angajează la Uzinele Timpuri Noi ca inginer proiectant, apoi la Institutul de Proiectări de Uzine Metalurgice (IPROMET) şi la Ministerul Industriei Grele, Direcţia Generală de Mecanică Fină.

Din 1953 a fost angajat în cadrul catedrei de Rezistenţa materialelor de la Institutul Politehnic Bucureşti ca asistent universitar. În 1959 a absolvit la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Matematică-Fizică, specialitatea Mecanică. În 1962 susţine examenul pentru postul de şef de lucrări la aceeaşi catedră. În 1968 devine doctor inginer în specialitatea Rezistenţa materialelor, susţinând teza Contribuţii la studiul stabilităţii barelor solicitate la răsucire. În 1971 susţine examenul de conferenţiar la aceeaşi catedră. În 1990 a susţinut examenul pentru postul de profesor la aceeaşi catedră, activând până la pensionare, în 1998. Între 1992 şi 2001 a fost profesor la Departamentul de predare în limba franceză din Institutul Politehnic Bucureşti, însumând 48 de ani de activitate neîntreruptă în învăţământul superior.

A fost coautor la mai multe tratate universitare cum sunt Complemente de Rezistenţa Materialelor, 1991, Cours de Résistance des Matériaux, Sollicitations Simples et Sollicitations Composées, 1993, Cours de Résistance des Matériaux, Chapitres Spéciaux, 1993, Problèmes de Résistance des Matériaux, Sollicitations Simples, 1994, Problèmes de Résistance des Matériaux, Sollicitations Composées et Chapitres Spéciaux, 1994, Noţiuni de Rezistenţa Materialelor, 1999.

A publicat numeroase articole în reviste şi anuare ştiinţifice. A susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane de specialitate. A elaborat proiecte pentru construirea unor aparate pentru încercarea materialelor la rezistenţă, folosite de studenţi la lucrările de laborator. A fost coautor la mai multe contracte de cercetare ştiinţifică aplicate în industrie. A deţinut un certificat de inovator pentru construirea unor maşini speciale pentru încercări la fluaj.

Ștefan Hălălău - Fragmente din scrisori

4 septembrie 1941

Îţi scriu dintr-un şanţ din faţa Odesei unde stau de 9 zile, dar zile de iad nu altceva. Nu te impresiona şi nu vorbi, căci Dumnezeu e mare şi are grijă de noi toţi până la sfârşit.

Eu sunt bine până în prezent şi mă gândesc numai la voi cu tot sufletul şi orice este de natură materială pentru mine în prezent nu mai are absolut nici o valoare, ci numai voi îmi staţi în faţa mea tot timpul şi numai pentru voi trăiesc şi vreau să trăiesc.

De ziua ta, Miorica, te sărut şi-ţi urez sănătate deplină în primul rând şi apoi noroc, căci cu aceste două nu piere omul.

Pe Măriuca sărut-o mult pentru mine şi-i urez tot sănătate şi noroc, minte multă şi cuminţenie ca să ne bucurăm amândoi de ea.

De ziua voastră să vă înveseliţi şi să faci poftele Măriuchii toate, dar absolut toate să se bucure şi ea pe deplin. Regret că nu pot fi la prima ei zi de şcoală, dar să dea Dumnezeu s-o înceapă cu noroc şi aşa să meargă până la sfârşit.

14 octombrie 1941

Mă găsesc tot în faţa Odesei blestemate, unde a fost cimitirul armatei româneşti. Ruşii au început să fugă din Odesa şi cred că în curând se va termina şi cu această nenorocire care a costat atâtea vieţi. Eu cred că am scăpat numai datorită rugăciunilor voastre către atotputernicul Dumnezeu, căci am fost în situaţii din care numai Dumnezeu te scapă.

În război eu am făcut isprăvi mari. Am fost citat prin ordin de zi şi am fost decorat cu „Coroana României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară şi am fost propus la decorare cu „Steaua României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară. Sunt singurul din toată Divizia care am aceste decoraţii. Regimentul a fost la înălţime şi chiar azi spunea Generalul că se descoperă ori de câte ori întîlneşte un ostaş al Regimentului 54 artilerie. Deci n-am fost un nepricopsit.

Şi la Fălciu am făcut lucruri mari, dar am plecat şi nu mai ştiu ce s-a ales, totuşi faptele rămân.

Pe 2 octombrie a fost o zi groaznică, dar şi glorioasă, căci inamicul a atacat cu 42 de care de luptă (tancuri) grele şi a pătruns până în poziţia unui divizion al meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, a fost ceva neînchipuit de înălţător, dar 22 de care au fost complet distruse de ai mei, 12 au fost distruse de un divizion vecin, iar restul au fugit înapoi. Pe pământ care de luptă cu mitraliere, tunuri şi aruncătoare de flăcări, iar sus aviaţia care ne prăpădea. Cred că în iad este mai bine decât era aici, totuşi nici un soldat sau ofiţer nu s-a clintit de la postul său, cu toate că unele tancuri au trecut peste baterii şi s-au întors tunurile înapoi de le-am distrus, cu toate că pe unii îi arseseră flăcările de vii şi cu toate că numărul morţilor şi al răniţilor creştea.

A fost ceva sublim. A fost ultima încercare a ruşilor de a scăpa din cleşte, dar n-a reuşit căci a doua zi i-am dat mult înapoi şi de atunci au început să se retragă şi să plece din front. S-a dus faima de regimentul meu în toată ţara. Am trei ofiţeri decoraţi cu „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decoraţie de război, am toţi ofiţerii decoraţi, subofiţerii la fel, iar trupa (sergenţi, caporali, soldaţi) au peste 150 de decoraţi cu virtutea militară de război care-i echivalentă cu „Mihai Viteazul” pentru ofiţeri şi încă circa 400-500 cu alte decoraţii de război.

Am muncit, m-am sacrificat, dar m-am uzat aproape complet. Am slăbit, cred, circa 22 de kg şi am căpătat o sciatică la ambele picioare, aşa că abia aştept să vin acasă să mă duc la Herculane.

21 mai 1945

Ileana tatii scumpă,

Azi e ziua ta şi mă gândesc la tine. Îţi urez sănătate şi noroc în viaţă. Să creşti mare, să fii cuminte, să înveţi bine şi să nu uiţi niciodată că eşti româncă şi cu suflet românesc, să-ţi iubeşti ţara mai presus decât viaţa ta. Aceasta este urarea ce ţi-o face tatăl tău.

2 mai 1956

Un om când şi-a pierdut averea, serviciul etc. a pierdut foarte mult, când şi-a pierdut familia, prietenii, a pierdut extrem de mult, nici nu se poate spune în cuvinte cât a pierdut, dar când a pierdut moralul (echilibrul) a pierdut totul, se destramă şi cade şi firul vieţii se rupe.

Nu trebuie să te decepţionezi şi nici să te dezarmezi în faţa greutăţilor sau nemulţumirilor oricât de mari ar fi.

Noi trebuie să luăm lumea şi oamenii aşa cum sunt ei, nu cum am dori noi să fie, căci sunt mai mult răi decât buni, mai mult canalii decât de caracter, mai mulţi mincinoşi decât sinceri, mai mulţi hoţi decât cinstiţi, mai mulţi care siluiesc dreptatea, decât cei drepţi etc., în general mai mulţi imorali decât morali.

Aceasta fiind situaţia, noi totuşi trebuie să stăm între ei, fie că-i avem îndrumători, egali sau îi conducem şi marea înţelepciune este să ştim să înlăturăm, pe cât putem, răul când vine de la cei mai mari ca noi sau egali şi să nu-l facem celor mici şi nimănui, iar alteori să ne resemnăm când nu putem face altfel.

Sigur, când orice nemulţumire nu e dreaptă, suferim mai ales când se întâmplă să aibă consecinţe grele asupra noastră, dar nu trebuie să supraestimăm răul şi nici să-l subestimăm şi mai ales să avem marea înţelepciune de a înţelege filosofia vieţii: că totul trece şi se uită, adevărul mai curând sau mai târziu tot va ieşi la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei, iar omul să-şi păstreze nealterat echilibrul raţiunii clare, căci numai aşa se menţine şi echilibrul fiziologic şi prin asta sănătatea, buna dispoziţie, puterea de muncă, puterea de rezistenţă etc.

Un dezamăgit se pierde repede, fiindcă îşi pierde echilibrul judecăţii clare; numai cel cu echilibrul perfect rămâne tare în orice situaţie s-ar găsi, oricâte înfrângeri va suferi, dar mai târziu tot va triumfa şi atunci va simţi plăceri pe care nu la pot avea nemernicii care fac rău, indiferent pe ce treaptă a scării sociale se găsesc.

Viaţa e făcută s-o trăim, nu s-o pierdem şi nu trebuie să facem plăcere celor ce ne sunt împotrivă prin pieirea noastră sau prin supărarea noastră, ci trebuie să-i depăşim prin atitudinea noastră tare şi prin rezistenţa noastră la loviturile lor mişeleşti; fiindcă prin asta îi înfricoşăm mai mult, îi desperăm sau le producem supărări grele, tot datorită faptelor lor.

Gândiţi-vă la curba vieţii mele cu atâtea maxime şi mai ales minime şi vă veţi da seama cât de tare a fost echilibrul meu sufletesc: a fost de cremene şi înalt cât un munte şi n-a putut nimeni să-l dărâme şi nici nu-l va dărâma până voi închide ochii.

Dacă hoitul în momente extrem de grele părea că se clatină, sufletul (echilibrul raţiunii) l-a dominat, stăvilind orice pornire spre cădere, întărindu-l şi pe el cu forţa necesară să reziste.

Eu în viaţă n-am avut alt sprijin decât pe Dumnezeu şi munca mea.

Când s-a întâmplat ca munca mea să fie nesocotită sau subapreciată, eu deşi am fost nemulţumit, totuşi am rămas tare, gândind că cei care au făcut acest lucru, fie că l-au făcut inconştient, fie că au avut obligaţii să le facă din considerente meschine, legături etc., dar eu conştient de adevăr nu m-am lăsat prins de decepţii, ci din contră mi-au dat o forţă şi mai mare de a lupta şi de a învinge şi am triumfat.

Viaţa este aspră şi trebuie învinsă şi trăită şi să ne-o facem noi cât mai plăcută pentru sufletul nostru, căci destul ne-o amărăsc alţii.

Eu i-am ajutat pe toţi când am putut şi neamurile şi pe străini, iar recunoştinţă din partea lor nu cer, căci de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.

Scrisori către tata

I

N-am ştiut niciodată care este diferenţa dintre porumbei, hulubi şi guguştiuci. Aşa că nu-ţi pot spune cu exactitate ce păsări şi-au făcut de la o vreme cuib la voi pe balcon. Din cînd în cînd, apare unul alb, de o frumuseţe neobişnuită. Parcă ar fi un mesager, care îmi spune că acolo la tine totul este bine. Aş putea crede că este unul dintre personajele Anei Blandiana din „Zburătoare de consum”, ştii, păsările acelea ciudate care s-au dovedit pînă la urmă a fi îngeri.
Mă privesc de fiecare dată cu foarte multă atenţie şi îmi urmăresc mişcările de parcă aş fi un intrus. De parcă eu aş fi intrusul. Ajung să mă simt aşa şi să umblu în vîrful picioarelor ca să nu-i deranjez cu prezenţa mea. Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie.


II

Am făcut mai multe drumuri prin ţară în ultima vreme şi mi-am amintit de harta României pe care ai notat traseele parcurse în primii ani după ce ne-am luat maşina. Multe am mai văzut atunci. Am luat lecţii de geografie şi istorie. Au rămas doar cîteva zone răzleţe unde nu am ajuns. Stăteam lîngă tine cînd marcai cu carioca neagră drumurile şi ne aminteam împreună de Ferenc Baci, la care am stat cînd ne-am oprit în Lacu Roşu şi care ne-a însoţit într-o plimbare cu expresia „No, merem la Tuşnad!”, de Baia Mare cînd am mîncat la restaurant creier pane, de chilia lui Danil Sihastrul de la Putna, pe care o ştiam din poza aflată în cartea de istorie de a IV-a.
Cumpărai vederi şi pliante turistice de prin toate locurile vizitate. O dată, cînd le puneam la loc în cutia lor, ai văzut că aveam o singură ilustrată din Bucureşti, cu Ateneul. „Doar una? Nu se poate aşa ceva!”. Am ajuns în cîţiva ani la peste 300. Unul dintre primele drumuri pe care le-am făcut împreună a fost pe autostradă (singura de atunci, autostrada de Piteşti), la kilometrul 36. Beam acolo Pepsi, ca la terasele din Costineşti, cînd oboseai să mă mai duci în braţe şi te opreai să-ţi tragi sufletul zece minute. Am băut de curînd o cafea la kilometrul 36. Sărată.


III

A trecut şi Tîrgul de Carte. Foarte mult îmi place să merg printre standuri şi să cuprind cu privirea fiecare colţişor de raft. A apărut o editură nouă, Art, care a reeditat Marin Sorescu în ediţii elegante. O selecţie de poeme, două volume de teatru şi romanul „Trei dinţi din faţă”. Mai ştii, acum cîţiva ani, mergeam amîndoi la dentist, la dr. M. şi în camera apartamentului care era transformată în sală de aşteptare, exista o bibliotecă. Am luat amîndoi, în zile diferite şi fără să ştim unul de celălalt, acelaşi volum de Sorescu. Era o carte de poezie pe care n-o aveam acasă şi al cărei titlu nu-l mai ştiu acum. Ne-a făcut cu ochiul amândurora şi n-am putut rezista ispitei.
Astăzi am fost din nou la dentist. La Policlinica din Pantelimon, acolo unde merg de vreo două luni. Am la mine un „Rebus” de buzunar şi mai dezleg cîte ceva aşteptînd să intru. Şi pasiunea aceasta pentru cuvinte încrucişate, tot de la tine o am. Ţii minte că te-ai abonat la „Rebus” pentru mine şi cînd veneai cu revista acasă, pe care scria cu pix albastru „Babeş”, lăsam orice aveam de făcut şi o devoram? Pe vremea aceea, eu dezlegam careurile tematice, iar ţie ţi le lăsam pe cele de definiţii. Acum, le rezolv eu pe cele din urmă şi încerc să mă descurc cît pot de bine.


IV

Au demolat clădirea MICM-ului de pe Calea Victoriei. Am intrat de cîteva ori acolo, după revoluţie, la Alianţa Civică. Probabil că vor trînti un zgîrie-nori care să sugrume Casa Vernescu. Aşa cum s-a întîmplat la Biserica Armenească şi Catedrala Sf. Iosif. Sînt construcţii în Bucureşti, unele chiar obiecte de artă şi arhitectură, care ar trebui protejate în vreun fel de avalanşa noului. O să rămînem fără istorie, vom termina ce-a început Ceauşescu. Nu mai există nici Depoul Dudeşti. Şi acolo va apărea în scurt timp un colos de birouri. Nu ştiu ce soartă va avea Depoul Lizeanu, despre care ştiu că este cel mai vechi din Bucureşti.
Ţi-a plăcut atît de mult arhitectura că erai gata-gata să te înscrii acolo la facultate în anul cînd ai devenit student la Medicină. A rămas o pasiune permanentă şi ai privit întotdeauna casele şi cu ochiul specialistului care ai fi putut fi. „Uitaţi-vă deasupra firmelor, ne spuneai, nu vă opriţi la primul nivel, frumuseţea este mai sus de vitrine”. Aşa am început să ridic capul din pămînt, să văd ferestre, balcoane, faţade, acoperişuri. M-ai dus la cele două muzee Minovici, cel de Artă Populară al doctorului Nicolae Minovici („Vila cu clopoţei”) şi la cel de Artă Veche Feudală al inginerului Dumitru Minovici, printre cele mai frumoase case din Bucureşti. M-ai învăţat să iubesc oraşul vechi, cu străzile lui înguste, casele cu tavanul înalt, cu ferestre mari şi luminoase. Aşa cum era în copilăria ta.


V

Eram la Muzica şi am văzut un raion nou, specializat în vînzarea discurilor de vinil. Din cele vechi, pe care le vînam pe vremuri. Nu numai la Muzica. Mai erau Simfonia (acum farmacie) lîngă Librăria Eminescu, Romanţa (acum Yamaha) vizavi de Palatul Telefoanelor, Discul de Cristal pe Smîrdan, Librăria Coşbuc de pe Lipscani sau un magazin de pe Calea Victoriei aproape de Calea Griviţei, unde cumpăram discuri occidentale la pachet cu rebuturi Electrecord care nu se vindeau. Dar astea erau excepţii, discuri străine găseam mai mult de prin alte ţări socialiste: cehoslovace de la Supraphon şi de la Opus, dederiste de la Eterna, ruseşti de la Melodia (cu accent pe o), bulgăreşti de la Balkanton, mai rar poloneze sau ungureşti.
Cînd am ieşit din spital în decembrie ’78, aţi cumpărat pick-up-ul Unitra şi cîteva discuri: Eine kleine Nachtmusik, Sugar Baby Love (cu orchestra lui Dan Mîndrilă), Tony Christie, James Royal, Marius, Olimpia şi Mihai, Mircea Vintilă. Ne-a adus şi Dan cîteva, iar de la Titi am primit un disc Mozart parcă, „premiu pentru curajul de care dădusem dovadă” în timpul bolii. A fost doar începutul unei colecţii care avea să cuprindă cele mai importante lucrări clasice, mult rock românesc, jazz atît cît se găsea în magazine, seria Andrieş, muzică uşoară. Eram împreună cînd am luat de la Bucur-Obor concertul pentru vioară al lui Beethoven, cu Yehudi Menuhin, apărut la Eterna. Atunci mi-ai spus că Beethoven a scris un singur concert pentru vioară, iar Menuhin este unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii. Concertul pentru două viori al lui Bach l-am găsit abia după revoluţie, la Simfonia, cînd se golea magazia Electrecordului şi vinilul îşi trăia ultimii ani. Sunetul CD-urilor şi DVD-urilor, oricît de fin, nu-l va egala niciodată pe cel dat de acul Unitrei trecînd cu graţie prin şanţurile LP-urilor.


VI

Un plic primit de curînd mi-a atras atenţia prin timbrele lipite pe el. Valoarea de 1 leu a seriei uzuale de ceramică şi un ou de Paşti cu zimţii imitîndu-i forma. N-am putut rezista tentaţiei de a le decupa şi apoi, acasă, de a le dezlipi în apă caldă pentru a le pune în clasoare. Încă mi-a rămas plăcerea să colecţionez timbre, mă mai bucur de imaginile frumoase, de colorit, de lumea prinsă într-o bucată de hîrtie. Amintirea lor a revenit odată cu noua serie de orhidee din România, un fel de replică a celebrelor „Orquideas Cubanas” din 1980.
Primele clasoare de care îmi aduc aminte erau „Abria”, produse în DDR, unul mare roşu şi unul mic verde. În ele am pus primele mele timbre din seria Apollo şi m-ai învăţat cum să le ordonez pe domenii. Artă, sport, cosmos, oameni de seamă, animale, plante, mijloace de transport, şefi de state, folclor, oraşe. Nu trecea săptămîna fără să luăm măcar un plic cu premii şi destul de des, cînd o duceam pe mama la Voluntari, mergeam la magazinul de pe Colentina colţ cu Doamna Ghica, unde priveam fascinat seriile de timbre neştampilate. Mi-ai arătat vechiul tău clasor Schaubeck, în care lipeai timbrele peste imaginea lor. Erau acolo ţări de unde eu nu aveam timbre. Găseam în general din ţările socialiste. Cel mai mult îmi plăceau cele din Mongolia, Albania şi mai ales Cuba. Iar reproducerile picturilor celebre au compensat vizitele la marile muzee ale lumii.


VII

A venit în sfîrşit Lăcătuş antrenor la Steaua. Şi echipa a jucat aşa cum n-am văzut-o demult. Pune atît de mult suflet băiatul ăsta că le insuflă jucătorilor dorinţa lui de a cîştiga. Îl privesc cît de mult se agită pe margine, de parcă ar vrea să intre pe teren, să cîştige mingea şi să facă una dintre cursele lui memorabile ca extremă dreapta. Dacă va fi lăsat să facă treabă, cu Lăcătuş Steaua va fi din nou încîntătoare. Cu un fotbal spectaculos ca pe vremea marii echipe create de Jenei.
Apropo de Jenei, el era antrenor cînd mi-ai adus o fotografie a Stelei. Era prin 1975. Jucătorii îi ţin minte şi acum. Iordache, Moraru, Anghelini, Sameş, Vigu, Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu IV, Zahiu, Ion Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir, Năstase. Am fost apoi împreună pentru prima dată pe stadion, evident în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu Mureş. A fost 2-1 pentru Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) şi eu nu mă mai săturam să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura dintre iarbă şi gazon, despre care credeam pînă atunci că este o suprafaţă necunoscută, de culoare gri. La următorul meci, voi cumpăra două beri, poate ţi se face dor.


VIII

Serile de luni cu romanul foileton erau o adevărată sărbătoare la noi în familie. Forsyte Saga, mai ales, unul dintre cele mai bune seriale BBC pe care le-am văzut. Priveam fascinat la Fleur şi la Soames şi ascultam limba curată, vorbită pînă astăzi numai de britanici. Cred că au fost primele mele lecţii de engleză. Mi-ai arătat cele şase volume ale lui Galsworthy pe care aveam să le citesc peste cîţiva ani, iar atunci cînd a apărut ultima trilogie, „Sfîrşit de capitol”, îmi amintesc că le-ai citit dintr-o suflare, într-un concediu la mare. „Linia maritimă Onedin” se dădea duminica şi atunci am ascultat pentru prima oară muzica lui Haciaturian.
În vacanţe nu ratam aproape niciun film, mai ales cînd stăteam în Sinaia. Era o revanşă a voastră, după ce în primii ani de căsătorie mergeaţi prin toate cinematografele din Bucureşti ca să vedeţi premierele sau în Tecuci cînd aţi fost singurii spectatori într-o zi atît de geroasă încît în sală era îngheţat pe jos. Nu mergeam doar în Sinaia. Poiana Ţapului, Buşteni erau aproape şi în plus aveam ghidul cu noi. Se numea „Ecran prahovean” şi ţin minte cum urmăream programul filmelor de pe Valea Prahovei sau dintr-o comună cu nume ciudat, care mă amuză şi astăzi, Ceptura.


IX

Într-o plimbare pe care o făcea cu Diana, Florinel a recunoscut în parcaj un Opel Corsa (asta înainte să împlinească 3 ani). Acum ştie mult mai multe modele şi deja nu ne mai mirăm. Moş Crăciun i-a adus printre altele un superb minimodel de Peugeot 407, gri metalizat. Îţi spun sincer că mă abţin cu greu să nu mă joc şi eu cu maşina asta frumoasă. Numai că mi-ar părea rău să o includ în carambolurile ce nu ar putea lipsi sub nicio formă din regulile jocului. Cel mic are aceeaşi plăcere de a provoca accidente, mă uit la el şi mă văd pe mine.
Cînd o să mai crească, o să-i arăt modelele de colecţie. Mercedes Benz, Bugatti, Hispano Suiza, Isotta Fraschini. Atît de mult mi-au plăcut, că au rezistat pînă astăzi în stare aproape intactă. Recunoşteam maşinile pe stradă după desenele pe care mi le-ai făcut. Seria de Renault 4, 10 Major, Gordini, 16, seria de Fiat 600, 850, 1500, Opel Rekord, Mercedes 250 şi mai ales favoritele tale, elegantele Citroën DS, cu aripile din spate acoperind aproape în totalitate roţile. Mare dreptate aveai cînd spuneai că designerii de astăzi nu mai au fantezie. Diferenţele stau în prea puţine detalii pentru a mai recunoaşte de la distanţă marca. Din păcate, inclusiv cei de la Citroën s-au aliniat noii mode fără personalitate.

Opapa

Am învăţat multe de la el. Dreptatea în primul rînd. Ca avocat, nu a vrut să lucreze în Penal. N-ar fi putut reprezenta criminali şi infractori. Apoi ordinea, atît în gîndire, cît şi în viaţa de zi cu zi. Corectitudinea, punctualitatea, cuvîntul dat. Dragostea pentru Viena. Limba germană. Eleganţa. Sînt 30 de ani de cînd nu-i mai simt căldura decît în vis.

Constantin Hălălău

Constantin Hălălău s-a născut la 11/23 iunie 1896 în satul Drăgoteşti, comuna Fîntîna Domnească (actualmente comuna Prunişor), judeţul Mehedinţi. Primele două clase primare le-a făcut la şcoala din comuna natală, iar restul la Şcoala primară nr. 2 din Turnu Severin. Studiile liceale le-a urmat la Liceul Traian din Turnu Severin, făcînd parte din prima serie de elevi care a susţinut concurs de admitere, în septembrie 1908, fiind clasificat primul din 120 de elevi admişi. A absolvit secţia reală în 1916. Pasiunea pentru limba şi literatura franceză a fost cultivată de profesorul său, George Oprescu, care peste ani a ajuns profesor universitar de Istoria Artei, membru titular al Academiei Române, autor al unei monografii despre viaţa şi opera lui Théodore Géricault. Traducerea romanului Dragostea mascată sau Nesocotinţă şi fericire al lui Balzac, realizată la 19 ani, pe cînd era elev la Turnu Severin, a fost prima în limba română, cîteva fragmente apărînd în Oglinda literară în 2006-2007.



În septembrie 1918 a dat examen de admitere la Institutul Medico-Militar din Iaşi, unde a fost clasificat primul din 126 de admişi. A început studiile medicale la Facultatea de Medicină din Iaşi şi din decembrie 1918 a trecut la Facultatea de Medicină din Bucureşti. La 1 iulie 1921 devine medic sublocotenent, iar la 1 ianuarie 1924, medic locotenent. În cursul anilor de studenţie, a făcut stagiul în Spitalul Militar Central (Regina Elisabeta) în Serviciul I Chirurgical condus de medicul colonel, apoi general, Mihail Butoianu. A terminat facultatea în iunie 1924 şi a susţinut teza de doctorat pentru titlul de doctor în medicină şi chirurgie în februarie 1928 cu lucrarea Apendicita chistică. S-a căsătorit în anul 1924 cu Ana Năstăsescu, cu care a avut doi băieţi, care au ales aceeaşi profesie: Dan-Constantin, medic primar oftalmolog şi Florin-Nicolae (tatăl meu), profesor universitar de anatomie patologică.



La 15 aprilie 1925 este avansat medic căpitan, numit medic la Şcolile de Geniu (pregătitoare şi specială). La 1 octombrie 1925 este mutat în interes de serviciu la DCS al armatei, iar la 1 aprilie 1929 la Sanatoriul pentru Ofiţeri Elena Eraclide, unde a lucrat ca medic secundar la Serviciul Chirurgical pînă la 1 octombrie 1933 cînd a fost numit Şef al Serviciului Chirurgical. La 1 ianuarie 1937 devine medic maior.



În timpul celui de-al doilea război mondial a efectuat două campanii pe frontul de est. În 1942 a fost comandantul unei ambulanţe în Crimeea, iar în 1943 comandant al unui spital de campanie, străbătînd cîmpurile de luptă pînă în Caucaz, la Krasnodar. Pentru rezultate deosebite în îngrijirea şi tratarea răniţilor, a fost decorat cu Ordinul Regina Maria. După război se întoarce la Spitalul Militar Central, unde intrase prin concurs la 1 octombrie 1937 ca Şef al Serviciului 2 Chirurgie. La 1 aprilie 1946 este avansat medic locotenent colonel, iar în decembrie 1948 este numit Şef al Serviciului Chirurgie la Spitalul Militar Arad. Trecut în rezervă la 10 iulie 1949, dar menţinut concentrat pînă la 1 ianuarie 1950, cînd se anulează trecerea în rezervă. Din decembrie 1949 a fost Comandant al Policlinicii Garnizoanei Bucureşti, iar din 1954 Şef al Serviciului Chirurgie pînă la 28 mai 1958, cînd este trecut definitiv în rezervă, cu gradul de colonel. S-a stins din viaţă la 14 iulie 1988, la vîrsta de 92 de ani.

Polonia mea

Mama este născută în Cernăuţi. Originea multietnică era ceva obişnuit în Bucovina, provincie aflată la graniţe de imperii. Bunica bunicului meu, care a murit foarte tînără, era poloneză. La fel, bunica mamei, Parascheva Teresia Laskiewicz. A rămas văduvă în 1914, la 38 de ani, avînd patru copii. Bunica mea, Michalina (Lily), Elisabeth, Ştefania, stabilită în Bucureşti din 1937 în urma căsătoriei cu Vasile Paraschivescu şi Adolf, singurul băiat. Drama pe care o trăieşte ciclic poporul polonez nu a ocolit nici familia Laskiewicz. Elisabeth avea să moară în 1919 la Hamburg, împreună cu copilul pe care abia îl născuse. Adolf a plecat pe front în 1940 şi nimeni nu a mai ştiut nimic despre el, străbunica mea murind în 1958 cu rana neînchisă că şi-a pierdut fiul. În anii ’70, Ştefi primeşte o scrisoare din Varşovia, de la Adolf care se stabilise acolo după terminarea războiului. Bucuria a fost imensă. Stabilesc să se întîlnească la Bucureşti. Înainte de plecare, Adolf se vaccinează împotriva variolei (în România apăruseră atunci cîteva cazuri), face o complicaţie şi moare înainte să-şi mai revadă surorile pe care le regăsise după 30 de ani. Fotografia este făcută la 1 ianuarie 1923 la Foto Riviera din Cernăuţi. De la stînga la dreapta Ştefi (20 de ani), Teresia (46 de ani) şi Lily (21 de ani).

Ausweis

În toamna anului 1918, pe cînd Basarabia votase deja în Sfatul Ţării unirea cu România, iar Bucovina şi Ardealul se pregăteau să o facă, un drum de la Turnu Severin la Iaşi presupunea existenţa unui permis special. În acel an tulbure, Alexandru Marghiloman, ca prim-ministru al unui guvern de sacrificiu, semnase cu Puterile Centrale un umilitor tratat de pace, în timp ce principalele instituţii ale statului se retrăseseră încă din noiembrie 1916 la Iaşi. În acea perioadă, bunicul meu era student la Institutul Medico-Militar din Iaşi. Am găsit în arhiva familiei un permis (ausweis) care îi permitea să facă Un dus Moldova din judeţul Mehedinţi, comuna T. Severin în judeţul Iaşi, comuna Iaşi. Permisul este datat 14/X/1918, iar pe verso este lipită fotografia studentului de 22 de ani şi se poate vedea o ştampilă germană.