Străzile au amintiri cu scriitori

Din notele mele de lectură: Gib I. Mihăescu mort la 41 de ani, după un sejur la mare. Sicriul purtat pe umeri de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru şi Ovidiu Papadima. La înmormântare s-a prezentat la Drăgăşani şi Cella Delavrancea, ca admiratoare a scriitorului. Recunoaşterea valorii. Solidaritatea de breaslă. Unde mai întâlneşti azi aşa ceva? Ion Lazu, autorul acestor rînduri, este contrazis chiar de Ion Lazu, care a avut iniţiativa de a fixa plăci memoriale pe casele unde aceştia au locuit. 160 la număr, faţă de 60 cîte pusese Uniunea Scriitorilor în ultimii 60 de ani. Odiseea plăcilor memoriale (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012) este periplul pe care Ion Lazu l-a făcut de-a lungul şi de-a latul Bucureştiului, lovindu-se adeseori de amnezia, răutatea sau indiferenţa vecinilor, a noilor proprietari sau chiar a familiilor scriitorilor. Alteori, schimbarea înfăţişării oraşului a făcut ca unele locuri să dispară definitiv. Din generaţia de dinainte de al doilea război abia de putem pune câteva plăci, nu numai oamenii se trec ci dispar şi casele, se şterg urmele. Rezolvarea tuturor detaliilor acţiunii a însemnat nu numai străzi bătute cu piciorul, dar şi ore petrecute în faţa computerului pentru găsirea celor mai bune şi ieftine soluţii practice. Lansez pe e-mail comenzi către vreo 25 de firme găsite pe net, în Pagini Aurii, ca să obţin cea mai bună ofertă pentru plăcile de marmoră albă tip Carara, lustruite pe faţă şi pe muchii, 150 la număr, de dimensiunile 40/60 cm şi grosimea 3 cm, cu patru perforaţii de 10 mm diametru, cu cca 85 litere de 3 cm pentru text şi 6 cm înălţime pentru numele scriitorilor, cu 3 mm adâncime, profil în V. Ion Lazu a făcut toate aceste lucruri pe bază de voluntariat. Singurul beneficiu a fost scrierea cărţii de faţă. Dedicată implicit lor. Celor ce au scris şi au mizat o viaţă întreagă pe litera tipărită, li se cuvine cu precădere litera scrisă […] pe o placă de marmoră.

FesTiuk! 2 la Rockstadt

La două zile după sfîrşitul lumii, dacă nu sunteţi prea obosiţi, vă invit la FesTiuk! 2 organizat de Mihail Vakulovski la Rockstadt în Braşov. Sper ca lecturile scurte şi strălucitoare, aşa cum scrie şi pe afiş, să fie un motiv suficient să petreceţi o seară plăcută de duminică. Ne vedem acolo!

Din nou despre intelectuali

Cine se mai îndoia că intelectualii nu ar avea şi ei slăbiciuni omeneşti, că n-ar fi în stare să-şi trădeze principiile sau că lor nu li se pot aplica vorbele lui Miron Costin, bietul om sub vremuri, cartea lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, 2012), le va spulbera orice iluzie. Povestea începe odată cu venirea pe tron a regelui Carol al II-lea, a cărui admiraţie pentru artişti a făcut ca perioada sa de domnie să fie una de înflorire a culturii. Ascensiunea extremei drepte în Europa spre sfîrşitul deceniului patru al secolului trecut, apoi începerea războiului, scurta guvernare legionară, regimul autoritarist al mareşalului Antonescu au reprezentat tot atîtea pietre de încercare pentru caracterele mai slabe, pentru oportunişti sau pentru cei care înţelegeau prin cariera ştiinţifică şi universitară însăşi viaţa. Aflăm cum intelectualii îşi puneau reciproc piedici pentru ocuparea unor posturi în învăţămîntul superior sau pentru intrarea în Academie, cum se făceau epurări pe criterii etnice, cum se atacau unii pe alţii în presa vremii. Instaurarea regimului comunist avea să pună capăt oricăror polemici. Puşcăriile s-au umplut cu indezirabili, în timp ce adaptabilii ocupă funcţii bine remunerate. Sînt 120 de personaje în cartea lui Lucian Boia, o nesfârşită varietate de caractere, de opţiuni, de destine individuale. Fiecare intelectual are propriul profil şi propria poveste. Conjunctura istorică ne determină destinul, aşa că nu ar fi rău să ni-i închipuim pe unii dintre cei care au norocul să se manifeste într-o lume liberă, cum ar fi reacţionat prinşi în capcanele istoriei.

Iustin Panţa la Gaudeamus 2012

Am reîntîlnit un prieten drag la tîrgul de carte. Un om care mi-a devenit prieten citindu-l şi pe care din păcate nu am apucat să-l cunosc personal. Iustin Panţa. Editura Charmides, prin grija lui Gavril Ţărmure şi Alexandu Uiuiu, au editat cartea de poeme care trebuia să însemne debutul lui Iustin Panţa în 1986, Intenţiile tăcerii. Alexandru Uiuiu spune în prefaţă că Iustin Panţa îşi publică acum cartea de debut. Temător, emoţionat, intră în competiţie cu tinerii poeţi ai acestui timp, se adresează gustului public al acestor ani. Să îi dorim şansă tînărului poet. Cu emoţie şi la îndemnul Dianei, care a filmat, am citit şi eu două poeme din cartea lui Iustin Panţa. Aici, Încercare de a fi mai tînăr.

ceasul meu de perete

şi-a luat mai întîi

o pauză

acum arată

ora japoniei

stau întins

într-un şezlong

o gheişă îmi va aduce

ceai verde cu ghimbir

apoi îl voi citi

în tihnă

pe kenzaburō ōe

Hai la sala de lectură!

Nu mă aflu printre cei care pot citi în orice condiţii. Am nevoie de linişte, de o ambianţă propice lecturii. Cînd m-am aşezat să citesc Biblidioteca lui Mihail Vakulovski (Casa de Pariuri Literare, 2012), am sperat să am parte de astfel de condiţii. Aş! Ba vine Dia care mă întreabă cîte-n lună şi-n stele, ba mă cheamă Vali şi Nadia în depozit, ba vine Dana să mă întrebe dacă nu am văzut-o pe Dia, ba au început să curgă cititorii, sunt prezenţi şi Sandra Brown, şi varianta braşoveană a lui Zenga în costum, în adidaşi şi cu şapcă, şi bătrîna care comandă numai cărţi foarte vechi, […] şi profu’ zen, care a intrat vorbind la telefon. Nu mai spun că toată treaba cu cartea de muncă mă stresează pînă peste cap, nu înţeleg cum de nu pot primi măcar o amărîtă de adeverinţă de la fostul loc de muncă. Doamna Tolev nu vrea să mă angajeze fără carte de muncă, ce folos cu diploma, cu doctoratul, aici la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”, contează doar vechimea în muncă. Sper să se rezolve pînă la urmă toate, ca să mă bucur în tihnă de lectură. Am auzit că e o carte foarte bună.

Alte amintiri din epoca de aur

Pînă de curînd, perioada vieţii trăită în comunism era încă mai mare decît cea trăită în libertate. Poate de aceea, poveştile Veronicăi D. Niculescu (Roşu, roşu, catifea, Casa de Pariuri Literare, 2012) nu mă puteau lăsa indiferent. Am petrecut revelionul în trenul Timişoara-Bucureşti, blocînd uşa compartimentului cu o bucată de sfoară, am suferit alături de domnul Teodorescu, căruia Sanepidul urma să-i arunce viaţa la gunoi, am depus jurămîntul de credinţă faţă de patrie, împreună cu Nadia şi Natalia. Aşa cum spunea Mihai Vakulovski la lansarea de la sala Oglinzilor, este o carte pe care o pot citi cu egală satisfacţie, atît bunicii, cît şi nepoţii. Pe trotuarul îngust, o fetiţă în rochie verde, de vreo cinci, şase ani, fuge fluturînd deasupra capului o cravată de pionier şi cîntînd întruna: „Roşu, roşu, catifea, / Ce se dă nu se mai ia!”Nouă celor care ni s-a dat să trăim în anii comunismului, nu ni se vor lua niciodată amintirile.

Viaţă, carte & stuff

Cartea asta a lui un cristian (Morţii mă-tii, Casa de Pariuri Literare, 2012) este un reality-show. O cameră mobilă care îi transmite non-stop viaţa şi gîndurile. Inclusiv limbajul frust, neprelucrat. Gaşca, adică Cici, Aurică, Rahan, Tarzan, Albu, apoi tataia Anghel, moartea tatălui, visele premonitorii ale mamei, inserţiile din documentele Partidului, profa de română, Facultatea de Litere, discuţiile de pe acoperiş cu Chiva şi Zvera, literatura română scrie pe mine. Partea a cincea, In the army, aş vedea-o ecranizată, ceva în genul Marfa şi banii, cu Gheorghe Dinică, Dumnezeu să-l ierte, în rolul lui Bebe Stufeanu, un fel de Pavel Puiuţ din Filantropica. Povestea este în derulare. „Tac-tu şi-a îngropat toată familia, şi-a avut mulţi morţi, Dumnezeu să-i odihnească. Din partea asta, poţi să stai liniştit, ai scăpat. Da’ uite ce e nepoate, pe morţii mă-tii o să-i prinzi pe toţi. Nu-ţi bate capul de pe-acum. E timp destul.”

la toamnă

o să repet clasa a doua

aşa cum alţii repetă

cîte un an de facultate

bileţelele cu tabla înmulţirii

o să împînzească casa

numerele prime vor sta ascunse

să nu ne încurce la memorare

toată activitatea

o să semene întrucîtva

cu tragerea loto

al nostru va fi

potul cel mare

apoi vom ieşi în parc

şi vom culege frunze uscate

pentru ierbar

Intelectualii lor

După 1989, intelectualii care erau de partea puterii, adică a lui Ion Iliescu, se declarau apolitici. Printre ei, Eugen Simion, ajuns preşedinte al Academiei Române (culmea, în regimul Constantinescu!) şi Răzvan Theodorescu, mai intîi preşedinte al TVR sub acoperire, mai apoi parlamentar şi ministru al culturii la vedere. Marea majoritate a intelectualilor care contau erau în opoziţie. Traian Băsescu a reinventat sintagma, adunînd sub numele de intelectualii lui Băsescu diverşi oameni de cultură. Greu de crezut că H.R. Patapievici sau Vladimir Tismăneanu nu văd mitocănia şi grobianismul acestui personaj politic, care nu dă în realitate doi bani pe şcoală, cultură şi intelectuali. Sinecurile i-au ajutat să treacă peste aceste amănunte şi i-au transformat în agenţi electorali ai unei drepte născute peste noapte dintr-un partid social-democrat care şi-a păstrat pînă astăzi trandafirul socialist în siglă.

Moartea în trei acte

Adina Diniţoiu face referire în titlul cărţii sale despre Mircea Nedelciu la Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii. Despre cît de puternică este într-adevăr literatura în faţa uneia dintre certitudinile vieţii (apud Benjamin Franklin) ne putem face o imagine citind trei cărţi de poezie apărute în ultimii ani.

            La Ştefania Plopeanu (Dincolo dincoace de poezie, editura Vinea, 2011), moartea este un personaj cvasi-absent, întreaga construcţie a cărţii sprijinindu-se pe dialogul cu cel dispărut şi, totuşi, atît de prezent: „eu nu-ţi vreau ţie numele / tău şi nu vreau / cuvinte şi poezii – doar mâna / ta cea singură şi vie / şi fără nume, şi atinsă / măcar puţin c-un deget, scumpul meu, / al meu.” (16 dec.). Relaţia dintre cei doi nu este întreruptă de moarte, ei rămînînd în continuare împreună şi făcîndu-şi planuri de viitor: „Deasupra lui s-a lăsat loc / şi pentru mine; e un mormânt / „cu pod”, două locuri. Ciudat: / tu o să-mi ciocăni în tavan, / eu ţie în podea. Pe cruce / numele noastre vor fi / scrise invers.” (11 dec. 2009). Cînd durerea devine insuportabilă, disperarea îşi strigă revolta ca în blestemele lui Arghezi: „Cum să mă încalţ, să plec / şi să dau eu bună ziua / mugind cuvinte: sănătate, / pa, v-am pupat, na cuvinte, lume, / na cuvinte ţie, / ho, ho, moarte, na cuvinte / na cuvinte puse-n rând, / satură-te mai curând.” (13 dec. 2009). Spre deosebire de cearta cu divinitatea care la Marta Petreu în Apocalipsa după Marta, dar mai ales în Cartea mîniei se desfăşoară după canoanele unui dialog filosofic, imprecaţia Ştefaniei Plopeanu coboară în cele mai adînci zone ale omenescului: „Când sună telefonul ştiu că / poate fi oricine dintre / ai mei, / dar tu nu, asta e sigur… / Trebuie să mă obişnuiesc că / tu nu mai eşti al meu?” (30 ian. 2010) sau „Viaţa pare frumoasă şi educată, / încălţată (calul cu dinţi şi împăratul / cu sandale) dar durerea nu; durerea / e în peşteră, fără mănuşă; / o troglodită şi un troglodit şi-astupă / uşa cu crengi, cu frunze, cârpe / negre, nasul cu cenuşă;” (tot 23 ian. 2010). Literatura, cuvintele care le-au decorat viaţa îşi pierd acum conturul, nuditatea oamenilor în faţa morţii presupune inclusiv această dezbrăcare de cuvinte: „Nu-mi vine să cred că există fiinţe vii care se mişcă pe pământ, vorbesc auzindu-se şi tu nu eşti printre ele. Nu umbrele palide ale literaturii, nu acestea. Mi se par fade toate şi toţi autorii lor şi toate versurile lor celebre despre moarte. […] Literatura e doar neputinţa omului şi e tot mai evident că e aşa. Cuvântul e o disperare şi o paloare – şi totuşi ne agăţăm de el!!! Ne agăţăm de colac şi colacul se face făină!” (24 ian. 2010) şi „S-a deşertat poemul şi s-a spart / şi mulţumiţi-vă / cu el aşa crăpat, / precum catapeteasma.” (27 ian. 2010). În cartea lui de debut, Pe culmile disperării, Emil Cioran se întreba: „Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd.”. Ştefania Plopeanu scrie şi plînge concomitent într-o carte ca un urlet, aşa cum precizează şi Octavian Soviany în prefaţă, o carte despre care nu se cuvine să vorbeşti prea mult fără să simţi că ai păşit pe un teren al intimităţii greu de suportat. „Ce să pot eu ca să-ţi fac să-ţi treacă / ţie moartea asta?” (16 dec.).

            Radu Vancu spune în preambulul cărţii sale (Amintiri despre tatăl meu, editura Vinea, 2010) că „moartea celor dragi e cel dintâi lucru despre care a ţinut literatura, prin gura lui Ghilgameş, să ne vorbească;”. La Ştefania Plopeanu cel drag este bărbatul alături de care şi-a petrecut o mare parte din viaţă, în timp ce pentru Radu Vancu amintirea tatălui este tot mai prezentă cu trecerea anilor: „Mami, în rochie de mireasă, are pe creştet un soi de cataif / împletit, despre care multă vreme, măcar până prin clasa a opta, / am crezut că e un tort real. Însă nu era real. Cum nici tu nu eşti real în poza aia, / cum nici mai târziu n-ai reuşit să fii atât de real cum eşti, incorporeal, acum. […] Acum eşti din ce în ce mai real, cu fiecare an care ne depărtează de noiembrie 97, / îmi eşti tot mai aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu tine” (97). Dialogul dintre fiu şi tată se desfăşoară în tihnă, avem tabloul a doi bărbaţi stînd de vorbă lîngă o sticlă de băutură care scade încet ca lumina unei lumînări: „Pe bărbatul de douăşase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare, / nu l-ai cunoscut. Nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să fii; / şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei, / mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în textele astea tată. / Mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi băut o vodcă împreună. […] Poate că, până la urmă, sufletul îţi curge puternic prin oase şi înainte de douăzeci de ani.” (Părinţi şi copii). Durerea este aici mai estompată, memoria afectivă, curăţată de trecerea timpului, păstrează scene familiale redate cu duioşie: „Necontenit, / aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt întregi, / tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul nostru, / urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor noastre;” (Îţi mai aduci aminte?) sau dimpotrivă imaginea dură cînd fiul îşi găseşte tatăl mort: „Şi în kaddishul ăsta aş mai putea zice cum pe masă stătea cuţitul cu care, / plin de speranţă, de fapt convins că mai trăieşti, îţi tăiasem sfoara / (perversă-i, mă, literatura asta - cercul purpuriu din jurul gâtului tău / mă dusese cu gândul la „Misterul cercului purpuriu” al lui Edgar Wallace; / nesimţită mai poate fi memoria - dove sta memoria),” (Alte amintiri). Imaginile cinematografice pe care le construieşte Radu Vancu amintesc de David Fincher şi povestea sa despre Benjamin Button sau de David Lynch, în poemul purtînd titlul celui mai celebru film al său: „însă degeaba apari din când în când, schelet gigantic, / acoperind cu umbra lui toată viaţa mea, şi te lauzi că se întâmplă / iar – nu se întâmplă, te uiţi prin pojghiţa de pământ în ochii mei / cu fereală, ca de după lentilele unor ochelari fumurii, şi nu te lasă inima.” (Twin Peaks). Sfoara de rafie, care ar putea fi cheia de boltă a cărţii mărturisite de Radu Vancu, aminteşte de leit-motivele din poeziile lui Iustin Panţa (eşarfa vişinie, bomboniera): „Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam, / dacă ar sări lespezile de pe morminte / şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată, […] şi aţi veni fiecare / să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte. / Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte / de la naştere părintele. O să te iau de mână / şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă, / în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.” (Sfoara de rafie). Cartea poate fi citită şi ca o lungă scrisoare. O scrisoare trimisă la timpul potrivit, cînd imaginile s-au decantat şi au claritate. Sînt amintiri din viaţa, dar şi din moartea tatălui, în care umbra personajului absent se înfige în creierul cititorului ca un pumnal. „Vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri / în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare / ale frunzişului care au fost.” (Basmul pe care mi l-aş spune mie).

            Dacă la Ştefania Plopeanu şi Radu Vancu moartea loveşte în doi oameni foarte apropiaţi, la Ion Zubaşcu (Moarte de om. O poveste de viaţă, editura Limes, 2010), confruntarea este directă. Moartea este partenera lui de viaţă, a ultimelor clipe de viaţă, şi participă la toate întîmplările zilei: „coridoare pe care trec medici şi asistenţi în halate albe / indiferenţi la pacienţii din bufetul Oşanca atât de cuminţi / care-şi mănâncă liniştiţi la mesele cu mozaic verde / ultimele porţii de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă / sânt cu soţiile lor cu fiii şi tinerele lor iubite / nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie / şi cel în care viaţa e moartă deja” (Bufetul Oşanca). Poezia este prezentă şi ea peste tot, se simte acut ca toate senzaţiile sfîrşitului de drum: „aş pune data 16 iunie 2009 parafa şi aş semna poemul / dr. Anca Butuc medic primar de medicină nucleară” (Ecografia poetului). În multe texte, asistăm la notarea cu acribia celui care ţine un jurnal zilnic a tuturor simptomelor morţii, vedem cum moartea pune stăpînire încetul cu încetul, ca într-un ritual de seducţie: „moartea salivează deja în jurul bietului meu trup / împrejmuindu-mă din toate părţile cu poftele ei feminine / fremătând în sine ca un arc încordat / abia aşteptând să dea drumul asupra mea / tuturor bolilor amorţite din mine / care pândesc de o viaţă momentul de atac / această clipă de slăbiciune a sistemului meu imunitar” (Pe patul cobaltronului). Fiinţă profund religioasă, lui Ion Zubaşcu credinţa îi dă putere: „În faţa morţii sânt ghemuit cu întreaga fiinţă în propriile mele cuvinte, ca în pântecul mamei. Dacă Dumnezeu mi-a arătat calea, cine va îndrăzni să-mi mai stea împotrivă, ce moarte?” (Omul lui Dumnezeu) sau „dacă Doamne fereşte v-aţi îmbolnăvi careva dintre voi / peste ani şi ani să vă fac vad înainte / prin spaimele morţii groase ca ceaţa / a fost bun Dumenezu că mi-a dăruit toate astea / tocmai mie din toată familia noastră” (Ion şi Maria, poză de familie). Personajul poetic este om pînă la capăt, cu toate slăbiciunile şi spaimele adunate de-a lungul vieţii şi al morţii: „m-a năclăit plânsul mamă-ta nu era acasă / cred că eram singur în apartament aşa că am plâns în voie / singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort / până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns” (Scrisoare către fiul meu Ilie). Impresia de jurnal este întărită de pasajele prozaice (stricto sensu): „după ce-am vorbit cu Nae m-am gândit bine şi am hotărât: / n-o să dau banii la medici desigur nici pe medicamente / voi plăti cu ei editura să-mi scoată volumul acesta de versuri / sunt cei mai curaţi bani din viaţa mea câştigaţi cinstit / cu sudori de moarte munciţi şi cu credinţa fermă / că voi supravieţui timpului ca scriitor” (O investiţie sigură). Trecerea lui Ion Zubaşcu dincolo se face încă din timpul scrierii acestei ultime cărţi, el se încurajează şi ne încurajează că totul va fi bine şi că pînă la urmă orice sfărşit este de fapt un nou început: „te vei obişnui cu noua stare cu noutăţile vei trăi / şi în viaţa cealaltă ca în cea tocmai sfârşită totul e să treci pragul / peste teroarea cuvintelor ca la intrarea într-o pivniţă întunecoasă / mai întâi nu vezi absolut nimic ca un orb din naştere / apoi te obişnuieşti cu spaimele întotdeauna e o fisură / în cel mai înfricoşător întuneric de undeva de pe pământ / sau dintr-un cer mai înalt” (Dincolo de teroarea cuvintelor).

            Trei oameni fragili, trei cărţi puternice. Atît de fragili şi atît de puternice, încît revenind la ceea ce spuneam la început, literatura bună are într-adevăr puteri nebănuite în faţa morţii.

Eseu apărut în Poesis internaţional nr. 9 / iunie 2012

Vineri în Club A

La doi ani de la naşterea Casei de Pariuri Literare, vă invit la o petrecere cu Veronica D. Niculescu, Mihail Vakulovski, Flavius Ardelean, , Andrei Dósa, Ana Puşcaşu, Grigore Şoitu Dumitru Bădiţa, Raluca Ciochină, Observator cultural, Tiuk! şi Vorba vine. Standuri de autor şi lecturi. Vă aştept cu drag!

O carte delicată

Violeta Savu şi-a gîndit cartea ei cea nouă (Din depărtare el mă vedea frumoasă, editura Tracus Arte, 2011) în două jumătăţi pentru că lacrima are gustul ei dulce / doar când împarţi pe din două / aroma coaja şi miezul (lacrimi şi pâine). Din depărtare este ochiul care plînge, în care tristeţea este personajul principal. În partea a doua, El mă vedea frumoasă, se face trecerea la poemele de dragoste în care erotismul străbate textele cu o discreţie bine temperată. Nu pot să nu remarc, aşa cum o face şi Ioan Es. Pop, poemul lamentaţia evei, ars poetica Violetei Savu: promite-mi / că-mi vei tămădui cicatricea / pe care orice femeie o ascunde / nu din pudoare / ci din abisul singurătăţii. O carte delicată şi necesară într-un prezent tot mai lipsit de delicateţe.

obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par

sau decît ai putea crede

privind în ea ca printr-o

fereastră

este un peisaj în mişcare

au ralenti

bătrînii dansează cadril

în timp ce lama îşi face loc

printre firele albe

ca un explorator prin junglă

dincolo

există tinereţe fără bătrîneţe

şi viaţă fără de moarte

spaima este o amintire
încuiată în sertar

ducem acolo

doar senzaţii

apăsarea

pînă cînd pielea

rămîne curată şi

netedă

întorc obrazul

şi merg mai departe

Tu nu citeşti poezie?

Sîmbătă după prînz, la ora 3, în librăria Bastilia, la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie / Festivalul de Poezie al Bucureştiului, voi citi împreună cu Diana, Corina Bernic, Raluca Ciochină, Marius Conkan, Laura Dan, Andrei Doboş, Radu Ianovi, Cristina Ispas, Oana Cătălina Ninu, Livia Roşca, Olga Ştefan, Marius Surleac, Lucian Vasilescu, Florina Zaharia. Ne vor modera lecturile Andra Rotaru şi Violeta Savu. Aşa că vino sus dacă plouă, Piaţa Romană nr. 5. P.S. Joi, la 5 şi jumătate la Biblioteca Metropolitană, mergeţi s-o ascultaţi pe Cătălina!

Româna anapoda XXIII

Decît este un cuvînt care se asociază comparaţiilor sau construcţiilor negative. Nu este vina lui, aşa s-a întîmplat în acest organism viu care este limba română. Ofensiva utlizării abuzive a lui decît în locul lui numai sau doar tinde să schimbe această regulă. Se aude tot mai des: Am decît o problemă de rezolvat la matematică sau Am decît cinci lei la mine. Propun ca în compensaţie să spunem: François Hollande a primit mai multe voturi numai Nicolas Sarkozy sau François Hollande a primit mai multe voturi doar Nicolas Sarkozy. Vă sună bine?

joi seara

ţipătul
biletul de intrare în lume
rămăsese în urmă
scris cu zîmbetul pe buze
tîrgul dintîi
somnul inconştient
al acceptării

florin/răzvan

la cinci şi un sfert
sîngele de florin
mi se pune în mişcare
oraşul doarme
ies tiptil pe străzi
şi trag fermoarul în urma mea

la barieră
mărfarul face manevre
mă gîndesc că şase ani trec repede
dar mi se par o veşnicie
cele cîteva minute de aşteptare

instalaţia de fabricat hîrtie de mică
prin procedeul hidraulic
licenţă cogebi belgia
mica va străluci ziua întreagă
peste remorca de gunoi
şi peste staţia cu
apă demineralizată

în trei doi doi
am locul meu rezervat
îmi scot hainele de răzvan
de sub scaun
apoi adorm şi visez
pahare berzelius
şi erlenmeyer

refugii

naivi
căutăm mereu
o consolare în cîte ceva
fugim de noi
speriaţi
că adevărul
ne va schimonosi faţa

Româna anapoda XXII

Foarte greu cu litera i. Nu se ştie niciodată cum dispare de la datorie sau cum apare acolo unde nu-i este locul. Pentru a afla cum stau lucrurile, o soluţie ar fi cursurile de dezvoltare profesională, unde Iti poti imbogatii cunostintele. Din păcate, nu pe cele de limbă română.

nimic despre holocaust

cînd merg în centru
parchez maşina
în spatele primăriei
acolo e cel mai sigur

dar e ciudat să vă vorbesc tocmai vouă
despre siguranţă
celor care
aţi pierdut totul

acum aţi rămas o listă de nume
şi totuşi
sunetul muzicii
căţărîndu-se
treaptă cu treaptă
ca iedera
pe zidurile caselor

arthur rubinstein
cîntă imperial
cu ochii închişi
concertul numărul cinci
al lui beethoven

delicatese

brînzeturile franţuzeşti cu mucegai
ca praful de pe cărţile vechi
pielea impregnată cu tuş
păstrat în sticluţe mici
de parfum
ritmul liniştitor al pendulei
redingota şi jobenul
pentru plimbarea de seară
ceasul de buzunar
bastonul cu monogramă
ochelarii
şi aşa mai aproape


delícies

els formatges francesos florits
com la pols dels llibres vells
la pell amerada de tinta
envasada en flascons menuts
de perfum
el ritme tranquil•litzador del pèndol
levita i capell de copa alta
per a passeigs de nit
el rellotge de butxaca
el bastó amb monograma
ulleres
i així més a prop

traducere în catalană de Pere Bessó


delicias

Quesos franceses florecidos
como el polvo de los libros viejos
la piel impregnada de tinta
guardada en pequeños frascos
de perfume
el relajante ritmo del péndulo
levita y sombrero de copa
para el paseo nocturno
reloj de bolsillo
bastón con monograma
lentes
y así más cerca

traducere în spaniolă de Pere Bessó

praguri

ca şi cum toată viaţa
ar trebui să trecem
zi de zi
într-un nou dincolo

mereu praguri
de parcă nu ne-ar fi de ajuns
fericirea de azi
ci doar moartea de mîine

Scrisori către tata

I

N-am ştiut niciodată care este diferenţa dintre porumbei, hulubi şi guguştiuci. Aşa că nu-ţi pot spune cu exactitate ce păsări şi-au făcut de la o vreme cuib la voi pe balcon. Din cînd în cînd, apare unul alb, de o frumuseţe neobişnuită. Parcă ar fi un mesager, care îmi spune că acolo la tine totul este bine. Aş putea crede că este unul dintre personajele Anei Blandiana din „Zburătoare de consum”, ştii, păsările acelea ciudate care s-au dovedit pînă la urmă a fi îngeri.
Mă privesc de fiecare dată cu foarte multă atenţie şi îmi urmăresc mişcările de parcă aş fi un intrus. De parcă eu aş fi intrusul. Ajung să mă simt aşa şi să umblu în vîrful picioarelor ca să nu-i deranjez cu prezenţa mea. Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie.


II

Am făcut mai multe drumuri prin ţară în ultima vreme şi mi-am amintit de harta României pe care ai notat traseele parcurse în primii ani după ce ne-am luat maşina. Multe am mai văzut atunci. Am luat lecţii de geografie şi istorie. Au rămas doar cîteva zone răzleţe unde nu am ajuns. Stăteam lîngă tine cînd marcai cu carioca neagră drumurile şi ne aminteam împreună de Ferenc Baci, la care am stat cînd ne-am oprit în Lacu Roşu şi care ne-a însoţit într-o plimbare cu expresia „No, merem la Tuşnad!”, de Baia Mare cînd am mîncat la restaurant creier pane, de chilia lui Danil Sihastrul de la Putna, pe care o ştiam din poza aflată în cartea de istorie de a IV-a.
Cumpărai vederi şi pliante turistice de prin toate locurile vizitate. O dată, cînd le puneam la loc în cutia lor, ai văzut că aveam o singură ilustrată din Bucureşti, cu Ateneul. „Doar una? Nu se poate aşa ceva!”. Am ajuns în cîţiva ani la peste 300. Unul dintre primele drumuri pe care le-am făcut împreună a fost pe autostradă (singura de atunci, autostrada de Piteşti), la kilometrul 36. Beam acolo Pepsi, ca la terasele din Costineşti, cînd oboseai să mă mai duci în braţe şi te opreai să-ţi tragi sufletul zece minute. Am băut de curînd o cafea la kilometrul 36. Sărată.


III

A trecut şi Tîrgul de Carte. Foarte mult îmi place să merg printre standuri şi să cuprind cu privirea fiecare colţişor de raft. A apărut o editură nouă, Art, care a reeditat Marin Sorescu în ediţii elegante. O selecţie de poeme, două volume de teatru şi romanul „Trei dinţi din faţă”. Mai ştii, acum cîţiva ani, mergeam amîndoi la dentist, la dr. M. şi în camera apartamentului care era transformată în sală de aşteptare, exista o bibliotecă. Am luat amîndoi, în zile diferite şi fără să ştim unul de celălalt, acelaşi volum de Sorescu. Era o carte de poezie pe care n-o aveam acasă şi al cărei titlu nu-l mai ştiu acum. Ne-a făcut cu ochiul amândurora şi n-am putut rezista ispitei.
Astăzi am fost din nou la dentist. La Policlinica din Pantelimon, acolo unde merg de vreo două luni. Am la mine un „Rebus” de buzunar şi mai dezleg cîte ceva aşteptînd să intru. Şi pasiunea aceasta pentru cuvinte încrucişate, tot de la tine o am. Ţii minte că te-ai abonat la „Rebus” pentru mine şi cînd veneai cu revista acasă, pe care scria cu pix albastru „Babeş”, lăsam orice aveam de făcut şi o devoram? Pe vremea aceea, eu dezlegam careurile tematice, iar ţie ţi le lăsam pe cele de definiţii. Acum, le rezolv eu pe cele din urmă şi încerc să mă descurc cît pot de bine.


IV

Au demolat clădirea MICM-ului de pe Calea Victoriei. Am intrat de cîteva ori acolo, după revoluţie, la Alianţa Civică. Probabil că vor trînti un zgîrie-nori care să sugrume Casa Vernescu. Aşa cum s-a întîmplat la Biserica Armenească şi Catedrala Sf. Iosif. Sînt construcţii în Bucureşti, unele chiar obiecte de artă şi arhitectură, care ar trebui protejate în vreun fel de avalanşa noului. O să rămînem fără istorie, vom termina ce-a început Ceauşescu. Nu mai există nici Depoul Dudeşti. Şi acolo va apărea în scurt timp un colos de birouri. Nu ştiu ce soartă va avea Depoul Lizeanu, despre care ştiu că este cel mai vechi din Bucureşti.
Ţi-a plăcut atît de mult arhitectura că erai gata-gata să te înscrii acolo la facultate în anul cînd ai devenit student la Medicină. A rămas o pasiune permanentă şi ai privit întotdeauna casele şi cu ochiul specialistului care ai fi putut fi. „Uitaţi-vă deasupra firmelor, ne spuneai, nu vă opriţi la primul nivel, frumuseţea este mai sus de vitrine”. Aşa am început să ridic capul din pămînt, să văd ferestre, balcoane, faţade, acoperişuri. M-ai dus la cele două muzee Minovici, cel de Artă Populară al doctorului Nicolae Minovici („Vila cu clopoţei”) şi la cel de Artă Veche Feudală al inginerului Dumitru Minovici, printre cele mai frumoase case din Bucureşti. M-ai învăţat să iubesc oraşul vechi, cu străzile lui înguste, casele cu tavanul înalt, cu ferestre mari şi luminoase. Aşa cum era în copilăria ta.


V

Eram la Muzica şi am văzut un raion nou, specializat în vînzarea discurilor de vinil. Din cele vechi, pe care le vînam pe vremuri. Nu numai la Muzica. Mai erau Simfonia (acum farmacie) lîngă Librăria Eminescu, Romanţa (acum Yamaha) vizavi de Palatul Telefoanelor, Discul de Cristal pe Smîrdan, Librăria Coşbuc de pe Lipscani sau un magazin de pe Calea Victoriei aproape de Calea Griviţei, unde cumpăram discuri occidentale la pachet cu rebuturi Electrecord care nu se vindeau. Dar astea erau excepţii, discuri străine găseam mai mult de prin alte ţări socialiste: cehoslovace de la Supraphon şi de la Opus, dederiste de la Eterna, ruseşti de la Melodia (cu accent pe o), bulgăreşti de la Balkanton, mai rar poloneze sau ungureşti.
Cînd am ieşit din spital în decembrie ’78, aţi cumpărat pick-up-ul Unitra şi cîteva discuri: Eine kleine Nachtmusik, Sugar Baby Love (cu orchestra lui Dan Mîndrilă), Tony Christie, James Royal, Marius, Olimpia şi Mihai, Mircea Vintilă. Ne-a adus şi Dan cîteva, iar de la Titi am primit un disc Mozart parcă, „premiu pentru curajul de care dădusem dovadă” în timpul bolii. A fost doar începutul unei colecţii care avea să cuprindă cele mai importante lucrări clasice, mult rock românesc, jazz atît cît se găsea în magazine, seria Andrieş, muzică uşoară. Eram împreună cînd am luat de la Bucur-Obor concertul pentru vioară al lui Beethoven, cu Yehudi Menuhin, apărut la Eterna. Atunci mi-ai spus că Beethoven a scris un singur concert pentru vioară, iar Menuhin este unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii. Concertul pentru două viori al lui Bach l-am găsit abia după revoluţie, la Simfonia, cînd se golea magazia Electrecordului şi vinilul îşi trăia ultimii ani. Sunetul CD-urilor şi DVD-urilor, oricît de fin, nu-l va egala niciodată pe cel dat de acul Unitrei trecînd cu graţie prin şanţurile LP-urilor.


VI

Un plic primit de curînd mi-a atras atenţia prin timbrele lipite pe el. Valoarea de 1 leu a seriei uzuale de ceramică şi un ou de Paşti cu zimţii imitîndu-i forma. N-am putut rezista tentaţiei de a le decupa şi apoi, acasă, de a le dezlipi în apă caldă pentru a le pune în clasoare. Încă mi-a rămas plăcerea să colecţionez timbre, mă mai bucur de imaginile frumoase, de colorit, de lumea prinsă într-o bucată de hîrtie. Amintirea lor a revenit odată cu noua serie de orhidee din România, un fel de replică a celebrelor „Orquideas Cubanas” din 1980.
Primele clasoare de care îmi aduc aminte erau „Abria”, produse în DDR, unul mare roşu şi unul mic verde. În ele am pus primele mele timbre din seria Apollo şi m-ai învăţat cum să le ordonez pe domenii. Artă, sport, cosmos, oameni de seamă, animale, plante, mijloace de transport, şefi de state, folclor, oraşe. Nu trecea săptămîna fără să luăm măcar un plic cu premii şi destul de des, cînd o duceam pe mama la Voluntari, mergeam la magazinul de pe Colentina colţ cu Doamna Ghica, unde priveam fascinat seriile de timbre neştampilate. Mi-ai arătat vechiul tău clasor Schaubeck, în care lipeai timbrele peste imaginea lor. Erau acolo ţări de unde eu nu aveam timbre. Găseam în general din ţările socialiste. Cel mai mult îmi plăceau cele din Mongolia, Albania şi mai ales Cuba. Iar reproducerile picturilor celebre au compensat vizitele la marile muzee ale lumii.


VII

A venit în sfîrşit Lăcătuş antrenor la Steaua. Şi echipa a jucat aşa cum n-am văzut-o demult. Pune atît de mult suflet băiatul ăsta că le insuflă jucătorilor dorinţa lui de a cîştiga. Îl privesc cît de mult se agită pe margine, de parcă ar vrea să intre pe teren, să cîştige mingea şi să facă una dintre cursele lui memorabile ca extremă dreapta. Dacă va fi lăsat să facă treabă, cu Lăcătuş Steaua va fi din nou încîntătoare. Cu un fotbal spectaculos ca pe vremea marii echipe create de Jenei.
Apropo de Jenei, el era antrenor cînd mi-ai adus o fotografie a Stelei. Era prin 1975. Jucătorii îi ţin minte şi acum. Iordache, Moraru, Anghelini, Sameş, Vigu, Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu IV, Zahiu, Ion Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir, Năstase. Am fost apoi împreună pentru prima dată pe stadion, evident în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu Mureş. A fost 2-1 pentru Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) şi eu nu mă mai săturam să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura dintre iarbă şi gazon, despre care credeam pînă atunci că este o suprafaţă necunoscută, de culoare gri. La următorul meci, voi cumpăra două beri, poate ţi se face dor.


VIII

Serile de luni cu romanul foileton erau o adevărată sărbătoare la noi în familie. Forsyte Saga, mai ales, unul dintre cele mai bune seriale BBC pe care le-am văzut. Priveam fascinat la Fleur şi la Soames şi ascultam limba curată, vorbită pînă astăzi numai de britanici. Cred că au fost primele mele lecţii de engleză. Mi-ai arătat cele şase volume ale lui Galsworthy pe care aveam să le citesc peste cîţiva ani, iar atunci cînd a apărut ultima trilogie, „Sfîrşit de capitol”, îmi amintesc că le-ai citit dintr-o suflare, într-un concediu la mare. „Linia maritimă Onedin” se dădea duminica şi atunci am ascultat pentru prima oară muzica lui Haciaturian.
În vacanţe nu ratam aproape niciun film, mai ales cînd stăteam în Sinaia. Era o revanşă a voastră, după ce în primii ani de căsătorie mergeaţi prin toate cinematografele din Bucureşti ca să vedeţi premierele sau în Tecuci cînd aţi fost singurii spectatori într-o zi atît de geroasă încît în sală era îngheţat pe jos. Nu mergeam doar în Sinaia. Poiana Ţapului, Buşteni erau aproape şi în plus aveam ghidul cu noi. Se numea „Ecran prahovean” şi ţin minte cum urmăream programul filmelor de pe Valea Prahovei sau dintr-o comună cu nume ciudat, care mă amuză şi astăzi, Ceptura.


IX

Într-o plimbare pe care o făcea cu Diana, Florinel a recunoscut în parcaj un Opel Corsa (asta înainte să împlinească 3 ani). Acum ştie mult mai multe modele şi deja nu ne mai mirăm. Moş Crăciun i-a adus printre altele un superb minimodel de Peugeot 407, gri metalizat. Îţi spun sincer că mă abţin cu greu să nu mă joc şi eu cu maşina asta frumoasă. Numai că mi-ar părea rău să o includ în carambolurile ce nu ar putea lipsi sub nicio formă din regulile jocului. Cel mic are aceeaşi plăcere de a provoca accidente, mă uit la el şi mă văd pe mine.
Cînd o să mai crească, o să-i arăt modelele de colecţie. Mercedes Benz, Bugatti, Hispano Suiza, Isotta Fraschini. Atît de mult mi-au plăcut, că au rezistat pînă astăzi în stare aproape intactă. Recunoşteam maşinile pe stradă după desenele pe care mi le-ai făcut. Seria de Renault 4, 10 Major, Gordini, 16, seria de Fiat 600, 850, 1500, Opel Rekord, Mercedes 250 şi mai ales favoritele tale, elegantele Citroën DS, cu aripile din spate acoperind aproape în totalitate roţile. Mare dreptate aveai cînd spuneai că designerii de astăzi nu mai au fantezie. Diferenţele stau în prea puţine detalii pentru a mai recunoaşte de la distanţă marca. Din păcate, inclusiv cei de la Citroën s-au aliniat noii mode fără personalitate.

Trilogia lui Ion Cucu

Cum ar arăta viaţa fără fotografie?, Casa de Pariuri Literare, 2010
Sala Oglinzilor, Casa de Pariuri Literare, 2011
Fotograf la zece preşedinţi, Casa de Pariuri Literare, 2011

Îi ştiam numele din România literară a anilor ’90. Făcea oficiile de gazdă şi ne arăta rînd pe rînd instantanee cu scriitorii români, prezentîndu-i pe fiecare cum numai un părinte o face cu copiii lui. Aşteptam fotografia făcută de Ion Cucu aşa cum aşteptam editorialul lui Nicolae Manolescu, cronica lui Alex Ştefănescu sau scrisorile către Lucian Raicu ale lui Emil Brumaru.
Surprinzătoare pentru cei care îl ştiam doar mînuitor al aparatului de fotografiat, cele trei cărţi apărute la Casa de Pariuri Literare ne dezvăluie talentul de povestitor al lui Ion Cucu, anii petrecuţi în preajma scriitorilor făcîndu-l să ne ofere astăzi portrete scrise admirabil, aşa cum este cel al lui Marin Sorescu: „L-am văzut din spate, de la distanţă. Era o cămaşă de-a lui. […] Plouase noaptea. Era un trenci al lui, pelerina de ploaie, cu care-l văzusem deseori îmbrăcat. […] Venise toamna şi i-am recunoscut haina. Haina lui sare cu piper. O ţinea pe umeri. […] Avea doi câini lupi. Când intrai în curte, te-ntâmpina pe scările casei sale şi era sigur că şi câinii lui vor înţelege că-i eşti apropiat şi că-i vrei binele. Fiecare câine se lipea de el şi, fără să vrei, aveai impresia că s-ar putea plimba între „Iorga” şi Aviatorilor îmbrăcat cu proprii lui câini.”.
În amintirile lui Ion Cucu, au loc scriitori care în realitate nu au încăput niciodată în aceeaşi fotogramă. Nicolae Manolescu şi Eugen Barbu, Mircea Dinescu şi Dumitru Radu Popescu, Dorin Tudoran şi Adrian Păunescu. Democraţie literară. „Ştiam că lumea e împărţită în tabere şi că graniţele dintre ele interferează în anumite puncte, că unii sunt aserviţi şi că alţii doar mimează, dar nu mi-am propus să-i categorisesc. Ţineam foarte tare la partea artistică, expresivă a fotografiei şi nu m-a interesat altceva.”. De aceea vorbeşte despre fiecare în parte cu drag şi cu admiraţie, ocolind cu delicateţe momentele mai întunecate din biografiile lor şi rememorînd doar punctele luminoase. Personajele sînt surprinse în ipostaze dintre cele mai diferite: Mircea Dinescu la debut, Dimitrie Stelaru cînd a ieşit din închisoare, Marin Preda cu pălăria cumpărată de la Paris, Geo Bogza cu bicicleta alături de care a scris Cartea Oltului, Mircea Nedelciu în căruciorul cu rotile, Ioan Alexandru cu cei cinci copii călare pe el, Mircea Horia Simionescu plantînd un pom într-un parc din Tîrgovişte, Constantin Noica sărbătorit la Capşa cînd a împlinit 75 de ani, Romulus Vulpescu pe scara de bibliotecă, sprijinit pe-o treaptă în cot.

„Nu-i pot trăda pe scriitori. I-am iubit toată viaţa, chiar dacă astăzi a fi scriitor nu prea mai impresionează pe nimeni.”. De aceea, de peste 50 de ani îi fotografiază şi nu regretă niciun moment că li s-a dedicat. A încercat să fotografieze nunţi, dar pînă la urmă a nimerit tot la Nicolae Velea şi la Angela Marinescu. Sala Oglinzilor, singura încăpere din sediul U.S.R. de pe Calea Victoriei în care nu erau montate microfoane, a fost scena pe care Ion Cucu a trăit „mai mult decât acasă” şi unde a făcut cele mai multe portrete. „Toţi scriitorii îmi sunt foarte dragi. De ce? Pentru că se chinuie foarte tare. Sunt nişte oameni foarte chinuiţi. Îi chinuie albul hârtiei. Sunt sigur de asta. Foaia albă pare că e lumina din beciurile poliţiei, lumină care ţi se pune în ochi şi te obligă la mărturisire.”. De la Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, fotografiaţi întîmplător pe stradă, Ion Cucu străbate ultima jumătate de secol cu tenacitatea alergătorului de cursă lungă. Instantaneele cu scriitorii cei mai importanţi au devenit cu timpul repere ale literaturii române, portretele făcute de Ion Cucu devenind parte integrantă a operei acestora şi deopotrivă a istoriei literaturii. Pe de altă parte, unii scriitori nu ar exista fără fotografiile lui Ion Cucu, singurul lor moment memorabil fiind acela că au privit la momentul oportun spre obiectivul aparatului de fotografiat al acestuia.
Destinul lui Ion Cucu însuşi ar merita transformat într-o carte. A copilărit în cartierul Rahova-Ferentari în vremea celebrului Alimănescu, iar mai tîrziu a participat la campionatele de fotbal dintre cartiere, jucate pe butoaie de bere Bragadiru. Urma să devină medic, dacă regimul proletar instalat în România nu la-r fi pus să plătească pentru o vină imaginară a tatălui său. Acesta a fost trimis la Canalul Dunăre – Marea Neagră pentru zece hectare de pămînt nedeclarate. „Pământul era dat de regele Ferdinand bunicului, lui Gheorghe Cucu, pentru eroism în Primul Război Mondial. Tata, în ciuda colectivizării forţate, n-a luat de pe perete împroprietărirea, care stătea înrămată în casă. Când a venit „comisia” şi-a văzut înscrisul regal, l-a luat la întrebări: „Tudore, ce-i cu asta aici?” Zice: „E a lui tata şi nu pot să trec pământul lui la colectivă.” După un timp, l-au trecut la Canal, în 1953, iar pe mine, în 1954, m-au dat afară de la Facultatea de Medicină. Eram în anul I”. Ajunge să lucreze la Inspecţia Sanitară de Stat, amintindu-mi de Victor Petrini la deratizare, apoi în presă ca fotograf, unde îi cunoaşte pe scriitori jucînd fotbal în echipa lor. Astfel se întîlneşte cu Nicolae Velea, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Nichita Stănescu.
un cristian spune în prefaţa primei părţi a interviului că „Această serie de trei volume va scoate la lumină un autoportret neaşteptat: fotograful scriitorilor este el însuşi un scriitor.” Citiţi şi convingeţi-vă!

Cronică apărută în Ateneu nr. 2(510)/2011

Nora Iuga - Perla din scoică: Florin Hălălău

Cartea de poezie a lui Florin Hălălău, apărută recent, la Editura Brumar, derutează de cum dai cu ochii de ea şi asta e bine. Titlul Asigurări de viaţă, anunţînd mai curînd un ghid practic, scris cu roşu, e o adevărată „decapitare” pentru un poet, în vreme ce desenul de pe copertă, semnat Casandra Paul-Trifu, aminteşte de o peniţă japoneză muiată în tuş negru, înfăţisînd un fel de glob pe care se află un copac şi două siluete urcînd spre el… un bărbat urmat de o femeie sau de propria-i umbră.

Aşadar ne aflăm între două metafore contrastante: un titlu lapidar, aproape birocratic, deasupra unui desen metafizic, cum e toată poezia lui Florin Hălălău. Iată o mostră de contrast: „citeşte şi dă mai departe/ cum ai arunca o privire/ pe fereastra compartimentului/ poezia dăunează grav sănătăţii/ are prea multe E-uri…/ n-o lăsaţi la îndemîna copiilor…” (poezie de unică folosinţă), lîngă „paloarea de mobilă veche/ tuşeul slab al pianului din colţ/ probabil ceva carte/ şi mai mult ca sigur/ un oblon închis/ ca o pălărie/ pe capul unui mort” (poem livresc). De multă vreme mă munceşte o întrebare: Care actor e mai actor, cel care rămîne acelaşi în toate rolurile sau cel ce se ascunde pînă la neidentificare în spatele personajului? În faţa poetului dilema mea nu e mai mică. Există cei care rămîn ei în acelaşi costum o viaţă întreagă – un Bacovia, un Mircea Ivănescu (Exceptîndu-l pe Mopete?) şi alţii care schimbă registrele cum îşi schimbă şosetele: Octavian Soviany, Constantin Abăluţă. Personal mă simt mai atrasă de cea de-a doua categorie, fiindcă altfel de ce ar fi apărut noţiuni ca „plurivalent”, „haeteronim”, „polisemantism”; Pessoa de ce a simţit nevoia mai multor identităţi şi vioara lui Paganini cum de şi-a descoperit mai multe sunete…? Asta a fost o mică paranteză. Am găsit în poezia lui Florin Hălălău multe aspecte care nu ţi se revelă la prima lectură, unele texte sunt poeme cu cheie, al căror cifru îl afli în spatele cuvintelor: „camerele/ una din alta/ ca păpuşile ruseşti/ descoperite succesiv/ şi previzibil/ în pînda/ celei altfel” (pînda). Îi citesc poeziile, revin asupra lor şi-mi vin să rîd, am senzaţia că descojesc ceapa, vorba lui Günter Grass. În multe dintre poeme sensul se lasă greu cucerit. Dezlegarea şaradei vine treptat, prin acumulare, adunînd foaie cu foaie: „treptele cafenelei/ desenul lor ameţitor/ muzica prelinsă pe ziduri/ un tapet sonor/ fereastra holbată la lume/ femeia singură/ care aşteaptă violul istoriei” (oraşul vechi). Nu pot să nu remarc aici că proba unei personalităţi artistice accentuate o face imunitatea ei la o poezie la fel de puternică, dar total diferită, cu care îşi împarte casa. E vorba de poezia Dianei Iepure, soţia lui, ca să nu mai vorbim şi de Cătălina Bălan, progenitura, o poetă de şaisprezece ani care se apropie ameninţător de linia de sosire – iată o familie de poeţi cu grupe sangvine diferite care nu se „lasă” contaminaţi unii de ceilalţi. Grozav! Cred că punctul forte al poemelor lui Florin Hălălău, rar întîlnit în poezia noastră actuală, în ciuda faptului că, „Slavă Domnului”, se mai pomeneşte ocazional de o „tăcere a rostirii”, e enigma, perla din scoică sau inima cepii. Iată: „din reflex/ faci cu mîna celui care pleacă/ (inaccesibilul/ ţi se pare mai aproape)/ doar gestul reprimat de a-l opri/ te trage în jos/ ca o amintire grea” (fata morgana). Cum spuneam, poezia lui Florin Hălălău se dezbracă greu sau iese brusc în toată nuditatea ei, atunci cînd descrie un moment ca un instantaneu fotografic, amintind rafinamentul haiku-ului. Acest lucru se explică prin excepţionala capacitate de a surprinde amănuntul, calitate extrem de rîvnită de prozatori. Apropo, pe cînd o carte de proză?

Cronică apărută în România literară nr. 5 / 3 februarie 2012

Amintiri despre cenzură

Două exemple despre felul aberant în care intervenea cenzura din anii ’80 în muzica românească.

Prima intervenţie a avut loc în titlul unui cîntec apărut pe albumul Holograf 2 în 1987. Umbre pe cer a fost unul dintre hit-urile discului, dar mesajul titlului li s-a părut celor de la cenzură prea întunecat, aşa că melodia s-a difuzat la radio (din fericire, pe disc a rămas varianta originală) cu refrenul Soare şi flori.

Alexandru Andrieş scotea pe piaţă în 1988 albumul Despre distanţe. În cîntecul Cercei în urechile ei, varianta originală a celei de-a doua strofe, aşa cum reiese din cartea Aşteptînd-o pe Maria, Romtrust, 1991 este:


Rochia mea, într-o secundă,
Plutea aproape lîngă tavan,
Şi camera mea, de obicei scundă,
Era imensă şi cît un ocean...
Şi-atunci m-a-ntrebat dacă tot mai cred
Că stau de vorbă cu fratele ei,
Iar eu i-am răspuns că nu mă pronunţ încă
Fiindcă nu s-a atins de cercei!

Cuiva de la cenzură nu i-a convenit plutirea rochiei şi goliciunea ulterioară (subînţeleasă) a personajului feminin. Aşa că pe disc s-a putut auzi: Vocea mea, într-o secundă,/ Plutea aproape lîngă tavan,…

Aproape că nu-mi vine să cred astăzi ce vremuri am trăit odată.

Unu’ şi unu’

M-aş bucura dacă aţi veni la Club A sîmbătă 18 februarie, la 6 după-amiază, să povestim despre literatură cu Diana Bădică şi un cristian. Glumeam cu Gelu Diaconu despre vîrsta la care vom debuta şi dacă îl vom depăşi pe Arghezi (care cum bine se ştie a făcut-o la 47 de ani). Gelu a reuşit să-şi publice romanul la 43 de ani, iar eu Asigurări-le de viaţă la 44. O să aflaţi cum dacă învingeţi nămeţii şi veniţi. Ne vedem acolo!

Vedere de pe raftul de sus

Nora Iuga, Blogstory, Casa de Pariuri Literare, 2011

„La Zürich, când intri într-un magazin, spui „Grüetzi”, la Berlin, „Hallo”, la Buenos Aires, „Ola”, un Hallo întors pe dos, poate unde-i pe emisfera cealaltă”. Aşa îşi începe Nora Iuga jurnalul publicat pe internet, aşa cum pentru toţi cei care îşi deschid un blog pe platforma wordpress.com, prima postare se numeşte invariabil Hello World!

Norei Iuga îi place atît de mult să interacţioneze cu oamenii, să le vorbească, încît dacă acest lucru nu este posibil nemijlocit, alege să le scrie. Scrisorile din Blogstory sînt cele mai bune pagini ale jurnalului. De la Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler nu am mai citit epistole atît de emoţionante, cu specificaţia că la Nora Iuga predilectă este iubirea pentru interlocutorul nevăzut. Ni se înfăţişează pe rînd, ca actorii dintr-o piesă de teatru, oameni la care Nora Iuga ţine şi cu care se identifică de multe ori, personaje de care te ataşezi şi care îţi devin foarte apropiate:

Nino Almosnino: „Mai ştii plimbările noastre pe jos pân’ la aeroport să vedem avioanele când n-aveam bani să luăm autobuzul”
Octavian Soviany: „fiindcă eşti o perfectă combinaţie între Rasputin şi Mâşkin, te botezasem Raspâşkin”
Constantin Abăluţă: „Ţii minte, Dinule, cum primul tău drum, când veneai la noi, era să te duci la bucătărie şi să cauţi în sertar tirbuşonul ăla vechi de fier, aproape ruginit, doar să te uiţi la el, sau şopârla de aramă, moştenire de la Leon, a cărei coadă o foloseai în locul tirbuşonului”
Ioan Es. Pop: „Nici nu ştiu cum să îţi spun, pentru că noi doi, chiar atunci când ne-am aflat faţă în faţă, mai mult am tăcut. Poezia ta pentru mine totdeauna a avut un gust special. La fel şi numele, înainte de a-l fi văzut scris; îl citeam legat, ca numele german Johannes, transliterat pe româneşte...”
Mircea Ivănescu: „Mi-aş fi dorit să fiu şi eu cu tinerii tăi musafiri şi să mă faci să râd, aşa cum povesteşte mereu Teodor Dună că el nu-şi aminteşte să mai fi râs cu cineva pe lumea asta atât de mult şi cu atâta poftă ca atunci când e cu tine”
Vintilă Ivănceanu: „Să nu te superi că-ţi spun Purşi, fără să ştiu exact cum se scrie corect numele ăsta. M-am gândit mereu c-o fi venind de la germanul Burschi, care înseamnă „băieţaş” ”
Angela Marinescu: „Tu eşti, da, tu eşti cu adevărat, aşa înfofolită în singurătatea ta, în beţiile invidiilor tale omeneşti, cu maniile tale, cu insaţiabila ta curiozitate, vrând să afli tot, de parcă ai fi patroana unei bănci de date, pentru că vrei să trăieşti numai cu tine, dar nescăpând nimic din ceea ce aparţine vieţii din afara ta, tu eşti toată o lume cu cele două emisfere bine delimitate, ca un creier.”
Mircea Horia Simionescu: „Nu m-ai mai văzut la şedinţele PEN-ului fiindcă am lipsit mult din ţară. Ştii cum e, unii îşi fac cuib, se aşază acolo să privească cerul în tihnă, alţii îşi iau zborul, taie cerul în felii şi cerul lor se îngustează. Nu ştiu cum e mai bine. Tu, Ţoncule, faci parte din prima categorie, stai şi-l contempli, ştii că e al tău şi vrei să-l păstrezi întreg, eu tai zilnic câte o felie din el şi-l hăpăi repede ca pe un tort. Tu eşti un păstrător, eu o risipitoare”
Henri Wald: „Cum să te uit, Henri Wald, pe tine care mi-ai pus 10 exact pentru acel „fel propriu” care, în general, mă descalifică: calitatea neasemănării mele”

„Iar nicio scrisoare, de trei zile nicio scrisoare. O cutie goală de scrisori e o ţeavă de puşcă îndreptată spre pieptul meu…” Apoi sună telefonul şi îi auzim la celălalt capăt pe Valeriu Mircea Popa care are nevoie de gîndurile Norei, pe Dinu Abăluţă care îi citeşte ce a mai scris, pe Corina Sabău vorbind despre Flaubert, Kundera sau clasicii ruşi, pe Andra Rotaru cea capricioasă şi astfel nevoia de comunicare se topeşte în lungi convorbiri.

Cartea mai este şi un prilej de călătorie prin diferite oraşe ale lumii: Buenos Aires, Stockholm, Bruxelles, Sarajevo, Zagreb, Veneţia, Torino, Brăila, Edenkoben. Berlinul, „singurul oraş de iubit şi de urât până la moarte” face o figură aparte, este monologul declamat în faţa unor săli pline. Aşa cum Caragiale a murit la Berlin (a doua oară, după ce a fost omorît în ţară prin procesul Caion), Nora Iuga s-a născut a doua oară în capitala Germaniei, după prima ei naştere în familia unor artişti din Bucureşti. Fasanenstraße 23 şi Stuttgarter Platz 22 devin astfel destinaţii obligatorii pentru românii care iubesc literatura şi au ocazia să viziteze capitala Germaniei. Viena este ea însăşi ghid de călătorie: „ „Nora Iuga”, spui, zâmbeşti şi-i întinzi mâna; „Îmi pare bine de cunoştinţă, Wien”, îţi răspunde, „unde preferaţi să vă duc, pe Graben, la Stephansdom, la Herrenhof, jos la cafeneaua Secession, la subsol sau în grădină... sau poate la Hofburg?” ”

Nora Iuga menţine în viaţă o Românie elegantă şi extravagantă în acelaşi timp, cu obiceiurile ei burgheze, cu toate calităţile civilizaţiei occidentale şi cu toate pasiunile sîngelui oriental, o Românie care şi-a păstrat normalitatea peste ani tocmai prin oameni rămaşi nealteraţi de nemernicia vremurilor. Tinereţea fără bătrîneţe a Norei Iuga îi dă tot dreptul să spună şi să fie crezută cînd spune „Sire, tineretul e cu Voi! ” în finalul unei admirabile scrisori către Regele Mihai.

Mereu deretică unii prin debaraua literaturii române şi mută cărţile de pe raftul de sus pe raftul de jos şi invers, aşa încât „ce e rău şi ce e bine tu te-ntreabă şi socoate” (Scrisoare pentru George Călinescu). Să ne închipuim această carte minunată ca o vedere trimisă de Nora Iuga cu toată dragostea, de pe raftul de sus al literaturii române.

Cronică apărută în Observator cultural nr. 349(607)/12-18 ianuarie 2012