sâmbătă, 13 iunie 2015

Două oraşe



Bucureşti, mai 2006. Pentru două zile, strada Arthur Verona s-a închis maşinilor şi s-a deschis oamenilor. Celor pentru care arta poate fi un mod de viaţă. Inspirat de acţiuni similare organizate în anii ’90 la Londra, proiectul „Art Delivery” vine să familiarizeze bucureştenii cu propriul lor oraş, să le livreze arta în stradă, să le reamintească faptul că trăiesc într-o capitală europeană cu locuri pitoreşti, mult mai interesante şi mai atrăgătoare din punct de vedere turistic decît giganticul kitsch numit astăzi Palatul Parlamentului. Organizatori au fost Librăria Cărtureşti (care s-a extins la mansardă şi oferă cumpărătorului o ambianţă fermecătoare, cu carte multă şi bună, jazz în surdină, ceai de soi, ce mai, tot dichisul) şi Ordinul Arhitecţilor din România. S-a permis accesul liber în Casa „Ion Mincu”, sediul Ordinului Arhitecţilor, în Şcoala Centrală, s-a desenat pe asfalt, pe ziduri (un grafitti imens), pe pînze, s-a discutat despre viitoarele piste pentru biciclişti. Zgomotul claxoanelor a fost înlocuit cu murmurul discuţiilor despre artă, care în anii ’30 ai secolului trecut se auzea dinspre Capşa. Revenim la normalitatea interbelică, ne integrăm într-o civilizaţie căreia îi aparţinem şi uităm benefic toate relele abătute asupra noastră, inclusiv asupra Bucureştiului.

            Chişinău, mai 2006. Autorităţile comuniste hotărăsc să modifice denumirile liceelor român-francez, român-englez, român-italian şi român-spaniol, în moldo-francez, moldo-englez, moldo-italian şi moldo-spaniol. Este un gest care vine ca o continuare firească a politicii de afirmare a inexistentei identităţi moldoveneşti. Aceasta a permis apariţia aberantului dicţionar moldo-român sau manipularea inadmisibilă a populaţiei din timpul ultimului recensămînt, cînd oamenilor li s-a impus recunoaşterea naţionalităţii moldoveneşti. La doar două zile, elevii de la Liceul român-francez „Gheorghe Asachi” au înlocuit sintagma „moldo-francez” de pe frontispiciul şcolii cu cea de „român-francez”, reafirmîndu-şi apartenenţa la poporul român. Au scandat „Sîntem români şi sîntem acasă” şi sînt hotărîţi să nu permită nimănui să le calce în picioare demnitatea. La 15 ani de la proclamarea independenţei (soluţie de rezervă pentru unirea refuzată cu laşitate de Ion Iliescu), românii din Republica Moldova se luptă în continuare pentru recunoaşterea identităţii lor naţionale. Faptul că tineretul se află în primele rînduri ale acestei lupte, face ca viitorul să sune bine. Româneşte.

            Două oraşe, două capitale româneşti, două lumi diferite. Mi-e teamă că revenirea la normalitate întîmplată aici să nu se transforme într-o indiferenţă tot mai mare faţă de ceea ce se petrece dincolo. Unde această revenire ar însemna să spui pe stradă că eşti român şi să nu fii pedepsit pentru asta.


7 mai 2006

sâmbătă, 6 iunie 2015

Povestaşul Andrei Ruse



Acum trageţi-vă răsuflarea adînc şi spuneţi după mine: proza este povestire! Cuvintele lui Frazier i se potrivesc de minune lui Andrei Ruse şi m-am convins de acest lucru citindu-i cel mai recent roman, Zaraza, apărut anul trecut la Polirom. Îl ştiam un foarte bun romancier de la Soni, carte ajunsă la a patra ediţie şi de la Dilăr pentru o zi, romane de cea mai acută actualitate, în care nimic din ceea ce ne alcătuieşte viaţa de zi cu zi nu a fost uitat. În Zaraza, Andrei Ruse abordează o epocă pe care noi, cititorii de astăzi, o ştim doar din auzite sau citite. Interbelicul românesc, idealizat de mulţi, demitizat de alţii, acum într-o nouă prezentare, cu bune şi cu rele laolaltă. Povestea vieţii lui Cristian Vasile, trubadurul Bucureştiului din anii ‘30, ne aduce aproape boema Capitalei. Ion Pribeagu, admirabilul textier al tangourilor cîntate de domnişorul Cristian, Ionel Fernic, compozitorul multor şlagăre şi unul dintre cele mai fermecătoare personaje ale cărţii, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Maria Tănase. Intri pe rînd în pielea lui Gheorghe Vasile, tatăl cîntăreţului, care îl asculta întotdeauna de la o masă mai retrasă, apoi în cea a doamnei Apostolescu, proprietăreasa din strada Cobălcescu, alungînd domnişoarele prea insistente. O admiri cu respiraţia tăiată pe Domnişoara Coincidenţă, zbori cu Ionel Fernic şi roşeşti alături de Rada Moldovan. Trăieşti viaţa lîngă ei şi eşti fericit. Povestea nu plictiseşte, ritmul este alert, planurile naraţiunii se împletesc inteligent şi firesc. Mulţi mă vor întreba cât este adevărat din acest roman şi cât nu, iar eu vă voi spune de pe-acum că există o împletire continuă între imaginaţia mea şi toate datele exacte şi evenimentele importante, se destăinuie Andrei Ruse în Epilog. Cert este că povestea Zarazei va cuceri mulţi cititori, iar Cristian Vasile va redeveni idolul publicului.