Scrisori către tata

I

N-am ştiut niciodată care este diferenţa dintre porumbei, hulubi şi guguştiuci. Aşa că nu-ţi pot spune cu exactitate ce păsări şi-au făcut de la o vreme cuib la voi pe balcon. Din cînd în cînd, apare unul alb, de o frumuseţe neobişnuită. Parcă ar fi un mesager, care îmi spune că acolo la tine totul este bine. Aş putea crede că este unul dintre personajele Anei Blandiana din „Zburătoare de consum”, ştii, păsările acelea ciudate care s-au dovedit pînă la urmă a fi îngeri.
Mă privesc de fiecare dată cu foarte multă atenţie şi îmi urmăresc mişcările de parcă aş fi un intrus. De parcă eu aş fi intrusul. Ajung să mă simt aşa şi să umblu în vîrful picioarelor ca să nu-i deranjez cu prezenţa mea. Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie.


II

Am făcut mai multe drumuri prin ţară în ultima vreme şi mi-am amintit de harta României pe care ai notat traseele parcurse în primii ani după ce ne-am luat maşina. Multe am mai văzut atunci. Am luat lecţii de geografie şi istorie. Au rămas doar cîteva zone răzleţe unde nu am ajuns. Stăteam lîngă tine cînd marcai cu carioca neagră drumurile şi ne aminteam împreună de Ferenc Baci, la care am stat cînd ne-am oprit în Lacu Roşu şi care ne-a însoţit într-o plimbare cu expresia „No, merem la Tuşnad!”, de Baia Mare cînd am mîncat la restaurant creier pane, de chilia lui Danil Sihastrul de la Putna, pe care o ştiam din poza aflată în cartea de istorie de a IV-a.
Cumpărai vederi şi pliante turistice de prin toate locurile vizitate. O dată, cînd le puneam la loc în cutia lor, ai văzut că aveam o singură ilustrată din Bucureşti, cu Ateneul. „Doar una? Nu se poate aşa ceva!”. Am ajuns în cîţiva ani la peste 300. Unul dintre primele drumuri pe care le-am făcut împreună a fost pe autostradă (singura de atunci, autostrada de Piteşti), la kilometrul 36. Beam acolo Pepsi, ca la terasele din Costineşti, cînd oboseai să mă mai duci în braţe şi te opreai să-ţi tragi sufletul zece minute. Am băut de curînd o cafea la kilometrul 36. Sărată.


III

A trecut şi Tîrgul de Carte. Foarte mult îmi place să merg printre standuri şi să cuprind cu privirea fiecare colţişor de raft. A apărut o editură nouă, Art, care a reeditat Marin Sorescu în ediţii elegante. O selecţie de poeme, două volume de teatru şi romanul „Trei dinţi din faţă”. Mai ştii, acum cîţiva ani, mergeam amîndoi la dentist, la dr. M. şi în camera apartamentului care era transformată în sală de aşteptare, exista o bibliotecă. Am luat amîndoi, în zile diferite şi fără să ştim unul de celălalt, acelaşi volum de Sorescu. Era o carte de poezie pe care n-o aveam acasă şi al cărei titlu nu-l mai ştiu acum. Ne-a făcut cu ochiul amândurora şi n-am putut rezista ispitei.
Astăzi am fost din nou la dentist. La Policlinica din Pantelimon, acolo unde merg de vreo două luni. Am la mine un „Rebus” de buzunar şi mai dezleg cîte ceva aşteptînd să intru. Şi pasiunea aceasta pentru cuvinte încrucişate, tot de la tine o am. Ţii minte că te-ai abonat la „Rebus” pentru mine şi cînd veneai cu revista acasă, pe care scria cu pix albastru „Babeş”, lăsam orice aveam de făcut şi o devoram? Pe vremea aceea, eu dezlegam careurile tematice, iar ţie ţi le lăsam pe cele de definiţii. Acum, le rezolv eu pe cele din urmă şi încerc să mă descurc cît pot de bine.


IV

Au demolat clădirea MICM-ului de pe Calea Victoriei. Am intrat de cîteva ori acolo, după revoluţie, la Alianţa Civică. Probabil că vor trînti un zgîrie-nori care să sugrume Casa Vernescu. Aşa cum s-a întîmplat la Biserica Armenească şi Catedrala Sf. Iosif. Sînt construcţii în Bucureşti, unele chiar obiecte de artă şi arhitectură, care ar trebui protejate în vreun fel de avalanşa noului. O să rămînem fără istorie, vom termina ce-a început Ceauşescu. Nu mai există nici Depoul Dudeşti. Şi acolo va apărea în scurt timp un colos de birouri. Nu ştiu ce soartă va avea Depoul Lizeanu, despre care ştiu că este cel mai vechi din Bucureşti.
Ţi-a plăcut atît de mult arhitectura că erai gata-gata să te înscrii acolo la facultate în anul cînd ai devenit student la Medicină. A rămas o pasiune permanentă şi ai privit întotdeauna casele şi cu ochiul specialistului care ai fi putut fi. „Uitaţi-vă deasupra firmelor, ne spuneai, nu vă opriţi la primul nivel, frumuseţea este mai sus de vitrine”. Aşa am început să ridic capul din pămînt, să văd ferestre, balcoane, faţade, acoperişuri. M-ai dus la cele două muzee Minovici, cel de Artă Populară al doctorului Nicolae Minovici („Vila cu clopoţei”) şi la cel de Artă Veche Feudală al inginerului Dumitru Minovici, printre cele mai frumoase case din Bucureşti. M-ai învăţat să iubesc oraşul vechi, cu străzile lui înguste, casele cu tavanul înalt, cu ferestre mari şi luminoase. Aşa cum era în copilăria ta.


V

Eram la Muzica şi am văzut un raion nou, specializat în vînzarea discurilor de vinil. Din cele vechi, pe care le vînam pe vremuri. Nu numai la Muzica. Mai erau Simfonia (acum farmacie) lîngă Librăria Eminescu, Romanţa (acum Yamaha) vizavi de Palatul Telefoanelor, Discul de Cristal pe Smîrdan, Librăria Coşbuc de pe Lipscani sau un magazin de pe Calea Victoriei aproape de Calea Griviţei, unde cumpăram discuri occidentale la pachet cu rebuturi Electrecord care nu se vindeau. Dar astea erau excepţii, discuri străine găseam mai mult de prin alte ţări socialiste: cehoslovace de la Supraphon şi de la Opus, dederiste de la Eterna, ruseşti de la Melodia (cu accent pe o), bulgăreşti de la Balkanton, mai rar poloneze sau ungureşti.
Cînd am ieşit din spital în decembrie ’78, aţi cumpărat pick-up-ul Unitra şi cîteva discuri: Eine kleine Nachtmusik, Sugar Baby Love (cu orchestra lui Dan Mîndrilă), Tony Christie, James Royal, Marius, Olimpia şi Mihai, Mircea Vintilă. Ne-a adus şi Dan cîteva, iar de la Titi am primit un disc Mozart parcă, „premiu pentru curajul de care dădusem dovadă” în timpul bolii. A fost doar începutul unei colecţii care avea să cuprindă cele mai importante lucrări clasice, mult rock românesc, jazz atît cît se găsea în magazine, seria Andrieş, muzică uşoară. Eram împreună cînd am luat de la Bucur-Obor concertul pentru vioară al lui Beethoven, cu Yehudi Menuhin, apărut la Eterna. Atunci mi-ai spus că Beethoven a scris un singur concert pentru vioară, iar Menuhin este unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii. Concertul pentru două viori al lui Bach l-am găsit abia după revoluţie, la Simfonia, cînd se golea magazia Electrecordului şi vinilul îşi trăia ultimii ani. Sunetul CD-urilor şi DVD-urilor, oricît de fin, nu-l va egala niciodată pe cel dat de acul Unitrei trecînd cu graţie prin şanţurile LP-urilor.


VI

Un plic primit de curînd mi-a atras atenţia prin timbrele lipite pe el. Valoarea de 1 leu a seriei uzuale de ceramică şi un ou de Paşti cu zimţii imitîndu-i forma. N-am putut rezista tentaţiei de a le decupa şi apoi, acasă, de a le dezlipi în apă caldă pentru a le pune în clasoare. Încă mi-a rămas plăcerea să colecţionez timbre, mă mai bucur de imaginile frumoase, de colorit, de lumea prinsă într-o bucată de hîrtie. Amintirea lor a revenit odată cu noua serie de orhidee din România, un fel de replică a celebrelor „Orquideas Cubanas” din 1980.
Primele clasoare de care îmi aduc aminte erau „Abria”, produse în DDR, unul mare roşu şi unul mic verde. În ele am pus primele mele timbre din seria Apollo şi m-ai învăţat cum să le ordonez pe domenii. Artă, sport, cosmos, oameni de seamă, animale, plante, mijloace de transport, şefi de state, folclor, oraşe. Nu trecea săptămîna fără să luăm măcar un plic cu premii şi destul de des, cînd o duceam pe mama la Voluntari, mergeam la magazinul de pe Colentina colţ cu Doamna Ghica, unde priveam fascinat seriile de timbre neştampilate. Mi-ai arătat vechiul tău clasor Schaubeck, în care lipeai timbrele peste imaginea lor. Erau acolo ţări de unde eu nu aveam timbre. Găseam în general din ţările socialiste. Cel mai mult îmi plăceau cele din Mongolia, Albania şi mai ales Cuba. Iar reproducerile picturilor celebre au compensat vizitele la marile muzee ale lumii.


VII

A venit în sfîrşit Lăcătuş antrenor la Steaua. Şi echipa a jucat aşa cum n-am văzut-o demult. Pune atît de mult suflet băiatul ăsta că le insuflă jucătorilor dorinţa lui de a cîştiga. Îl privesc cît de mult se agită pe margine, de parcă ar vrea să intre pe teren, să cîştige mingea şi să facă una dintre cursele lui memorabile ca extremă dreapta. Dacă va fi lăsat să facă treabă, cu Lăcătuş Steaua va fi din nou încîntătoare. Cu un fotbal spectaculos ca pe vremea marii echipe create de Jenei.
Apropo de Jenei, el era antrenor cînd mi-ai adus o fotografie a Stelei. Era prin 1975. Jucătorii îi ţin minte şi acum. Iordache, Moraru, Anghelini, Sameş, Vigu, Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu IV, Zahiu, Ion Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir, Năstase. Am fost apoi împreună pentru prima dată pe stadion, evident în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu Mureş. A fost 2-1 pentru Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) şi eu nu mă mai săturam să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura dintre iarbă şi gazon, despre care credeam pînă atunci că este o suprafaţă necunoscută, de culoare gri. La următorul meci, voi cumpăra două beri, poate ţi se face dor.


VIII

Serile de luni cu romanul foileton erau o adevărată sărbătoare la noi în familie. Forsyte Saga, mai ales, unul dintre cele mai bune seriale BBC pe care le-am văzut. Priveam fascinat la Fleur şi la Soames şi ascultam limba curată, vorbită pînă astăzi numai de britanici. Cred că au fost primele mele lecţii de engleză. Mi-ai arătat cele şase volume ale lui Galsworthy pe care aveam să le citesc peste cîţiva ani, iar atunci cînd a apărut ultima trilogie, „Sfîrşit de capitol”, îmi amintesc că le-ai citit dintr-o suflare, într-un concediu la mare. „Linia maritimă Onedin” se dădea duminica şi atunci am ascultat pentru prima oară muzica lui Haciaturian.
În vacanţe nu ratam aproape niciun film, mai ales cînd stăteam în Sinaia. Era o revanşă a voastră, după ce în primii ani de căsătorie mergeaţi prin toate cinematografele din Bucureşti ca să vedeţi premierele sau în Tecuci cînd aţi fost singurii spectatori într-o zi atît de geroasă încît în sală era îngheţat pe jos. Nu mergeam doar în Sinaia. Poiana Ţapului, Buşteni erau aproape şi în plus aveam ghidul cu noi. Se numea „Ecran prahovean” şi ţin minte cum urmăream programul filmelor de pe Valea Prahovei sau dintr-o comună cu nume ciudat, care mă amuză şi astăzi, Ceptura.


IX

Într-o plimbare pe care o făcea cu Diana, Florinel a recunoscut în parcaj un Opel Corsa (asta înainte să împlinească 3 ani). Acum ştie mult mai multe modele şi deja nu ne mai mirăm. Moş Crăciun i-a adus printre altele un superb minimodel de Peugeot 407, gri metalizat. Îţi spun sincer că mă abţin cu greu să nu mă joc şi eu cu maşina asta frumoasă. Numai că mi-ar părea rău să o includ în carambolurile ce nu ar putea lipsi sub nicio formă din regulile jocului. Cel mic are aceeaşi plăcere de a provoca accidente, mă uit la el şi mă văd pe mine.
Cînd o să mai crească, o să-i arăt modelele de colecţie. Mercedes Benz, Bugatti, Hispano Suiza, Isotta Fraschini. Atît de mult mi-au plăcut, că au rezistat pînă astăzi în stare aproape intactă. Recunoşteam maşinile pe stradă după desenele pe care mi le-ai făcut. Seria de Renault 4, 10 Major, Gordini, 16, seria de Fiat 600, 850, 1500, Opel Rekord, Mercedes 250 şi mai ales favoritele tale, elegantele Citroën DS, cu aripile din spate acoperind aproape în totalitate roţile. Mare dreptate aveai cînd spuneai că designerii de astăzi nu mai au fantezie. Diferenţele stau în prea puţine detalii pentru a mai recunoaşte de la distanţă marca. Din păcate, inclusiv cei de la Citroën s-au aliniat noii mode fără personalitate.