Nora Iuga - Perla din scoică: Florin Hălălău

Cartea de poezie a lui Florin Hălălău, apărută recent, la Editura Brumar, derutează de cum dai cu ochii de ea şi asta e bine. Titlul Asigurări de viaţă, anunţînd mai curînd un ghid practic, scris cu roşu, e o adevărată „decapitare” pentru un poet, în vreme ce desenul de pe copertă, semnat Casandra Paul-Trifu, aminteşte de o peniţă japoneză muiată în tuş negru, înfăţisînd un fel de glob pe care se află un copac şi două siluete urcînd spre el… un bărbat urmat de o femeie sau de propria-i umbră.

Aşadar ne aflăm între două metafore contrastante: un titlu lapidar, aproape birocratic, deasupra unui desen metafizic, cum e toată poezia lui Florin Hălălău. Iată o mostră de contrast: „citeşte şi dă mai departe/ cum ai arunca o privire/ pe fereastra compartimentului/ poezia dăunează grav sănătăţii/ are prea multe E-uri…/ n-o lăsaţi la îndemîna copiilor…” (poezie de unică folosinţă), lîngă „paloarea de mobilă veche/ tuşeul slab al pianului din colţ/ probabil ceva carte/ şi mai mult ca sigur/ un oblon închis/ ca o pălărie/ pe capul unui mort” (poem livresc). De multă vreme mă munceşte o întrebare: Care actor e mai actor, cel care rămîne acelaşi în toate rolurile sau cel ce se ascunde pînă la neidentificare în spatele personajului? În faţa poetului dilema mea nu e mai mică. Există cei care rămîn ei în acelaşi costum o viaţă întreagă – un Bacovia, un Mircea Ivănescu (Exceptîndu-l pe Mopete?) şi alţii care schimbă registrele cum îşi schimbă şosetele: Octavian Soviany, Constantin Abăluţă. Personal mă simt mai atrasă de cea de-a doua categorie, fiindcă altfel de ce ar fi apărut noţiuni ca „plurivalent”, „haeteronim”, „polisemantism”; Pessoa de ce a simţit nevoia mai multor identităţi şi vioara lui Paganini cum de şi-a descoperit mai multe sunete…? Asta a fost o mică paranteză. Am găsit în poezia lui Florin Hălălău multe aspecte care nu ţi se revelă la prima lectură, unele texte sunt poeme cu cheie, al căror cifru îl afli în spatele cuvintelor: „camerele/ una din alta/ ca păpuşile ruseşti/ descoperite succesiv/ şi previzibil/ în pînda/ celei altfel” (pînda). Îi citesc poeziile, revin asupra lor şi-mi vin să rîd, am senzaţia că descojesc ceapa, vorba lui Günter Grass. În multe dintre poeme sensul se lasă greu cucerit. Dezlegarea şaradei vine treptat, prin acumulare, adunînd foaie cu foaie: „treptele cafenelei/ desenul lor ameţitor/ muzica prelinsă pe ziduri/ un tapet sonor/ fereastra holbată la lume/ femeia singură/ care aşteaptă violul istoriei” (oraşul vechi). Nu pot să nu remarc aici că proba unei personalităţi artistice accentuate o face imunitatea ei la o poezie la fel de puternică, dar total diferită, cu care îşi împarte casa. E vorba de poezia Dianei Iepure, soţia lui, ca să nu mai vorbim şi de Cătălina Bălan, progenitura, o poetă de şaisprezece ani care se apropie ameninţător de linia de sosire – iată o familie de poeţi cu grupe sangvine diferite care nu se „lasă” contaminaţi unii de ceilalţi. Grozav! Cred că punctul forte al poemelor lui Florin Hălălău, rar întîlnit în poezia noastră actuală, în ciuda faptului că, „Slavă Domnului”, se mai pomeneşte ocazional de o „tăcere a rostirii”, e enigma, perla din scoică sau inima cepii. Iată: „din reflex/ faci cu mîna celui care pleacă/ (inaccesibilul/ ţi se pare mai aproape)/ doar gestul reprimat de a-l opri/ te trage în jos/ ca o amintire grea” (fata morgana). Cum spuneam, poezia lui Florin Hălălău se dezbracă greu sau iese brusc în toată nuditatea ei, atunci cînd descrie un moment ca un instantaneu fotografic, amintind rafinamentul haiku-ului. Acest lucru se explică prin excepţionala capacitate de a surprinde amănuntul, calitate extrem de rîvnită de prozatori. Apropo, pe cînd o carte de proză?

Cronică apărută în România literară nr. 5 / 3 februarie 2012