miercuri, 30 decembrie 2009

Happy-end, but sad beginning

Una dintre lecturile mele preferate la sfîrşitul anului este Almanahul Academiei Caţavencu. Tocmai terminasem Ghidul călătoriilor de iarnă, scos de aceiaşi academicieni şi m-am apucat gospodăreşte de almanahul 2010. Aflasem de la Mugur Grosu că este unul dintre cei care au scris pentru această ediţie şi astfel aveam un motiv în plus să-l citesc repede. Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că sînt un cititor de Caţavencu din 1990. Primul număr al Academiei Caţavencu, apărut în toamna lui 1991, l-am cumpărat în Cîmpulung unde făceam armata. În ’95 apărea primul almanah şi de atunci nu am ratat niciunul. Am o colecţie de paisprezece (cincisprezece cu cel mai nou) almanahuri, un ghid electoral, un special de top şi două ghiduri de călătorii. Plus benzile desenate. Revenind la ediţia 2010, ajung la textul lui Bogdan Asaftei şi deşi în josul paginii 32, la sfîrşitul textului scrie negru pe alb Cortina, pagina 33 continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Aflînd de interesul meu pentru textul lui Mugur, tipografii şi-au zis să-mi facă o surpriză şi să mi-l aducă mai repede. Atît de repede, încît povestirea şi-a pierdut începutul. Şi nu e de mirare, ţinînd cont de faptul că pagina cu pricina nu era 33, ci 49! Dau fuga la cuprins şi aflu cu durere că tocmai îi ratasem pe Florin Iaru, Alin Ionescu sau Simona Tache. Acum ce să fac? Cum mă pot bucura la sfîrşitul almanahului dacă nu ştiu cum începe? Aşa că dau un anunţ de mică publicitate: schimb almanah incomplet şi citit pînă la pagina 32 cu almanah complet pe care să-l citesc de la pagina 33 încolo.

miercuri, 23 decembrie 2009

23 decembrie 1989

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.

marți, 22 decembrie 2009

22 decembrie 1989

În autobuzul 100 un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki depre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani și trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

luni, 21 decembrie 2009

21 decembrie 1989

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

vineri, 18 decembrie 2009

Vreau să aduc istoria acasă

Am crescut cu Europa Liberă. Cu Neculai Constantin-Munteanu, Monica Lovinescu, Ioana Măgură-Bernard. Actualitatea românească de la 7 seara era emisiunea mea preferată şi iubeam fragmentul din Poema Română a lui Enescu care îl preceda pe NC Munteanu. Acolo am aflat despre preotul polonez Jerzy Popiełuszko, omorît în 1984 de poliţia politică a lui Jaruzelski, despre rezistenţa Doinei Cornea, acolo am ascultat poeziile cenzurate ale Marianei Marin şi ale lui Mircea Dinescu şi tot la Europa Liberă am aflat depre ceea ce se întîmpla acum 20 de ani la Timişoara. Pentru toate acestea susţin demersul de aducere în România a arhivei de emisiuni. Fiţi şi voi printre cei 100.000 de români care îşi aduc istoria acasă. Detalii aici, unde scala este identică cu cea a vechiului meu aparat de radio Illmenau.



marți, 1 decembrie 2009

Să ne aducem aminte de FSN

În martie 1991 am scris pentru liniştirea psihicului meu un text intitulat Agonia speranţei. Despre mizeria umană ieşită la suprafaţă în primii ani de după Revoluţie, mizerie cultivată cu grijă de cam aceiaşi oameni aflaţi şi acum în fruntea bucatelor din România. Duminică vom avea din nou de ales între doi oameni născuţi de FSN, pepinieră nesfîrşită de cadre. Filmul, vă rog!

Ceea ce ne-a ajutat să supravieţuim în timpul lui Ceauşescu a fost speranţa. Speranţa că vom ieşi odată şi-odată din răul din jurul nostru, că vom putea iarăşi respira aerul curat al frumuseţii umane, că vom ieşi la lumina de care fuseserăm ascunşi 45 de ani. Astăzi, cînd speranţa ne-a fost atît de amar înşelată, cînd mirosul urît al răului ne invadează din nou cu o şi mai mare virulenţă, riscăm să devenim nişte resemnaţi. Încet, încet, liniştea promisă de actuala putere în campania electorală ne cuprinde pe toţi, imobilizîndu-ne într-o mare de supuşi. În acest climat de linişte, structurile comuniste se pot reaşeza pe locurile de unde fuseseră, cel puţin aparent, mişcate. Revoluţia din Decembrie (evenimentele, cum le numesc cei pe care revoluţia i-a deranjat cel mai mult, adică nomenclatura comunistă) nu a reuşit să schimbe un sistem, ci doar să îi aducă în faţă pe cei care nu doreau decît puterea pe care o pierduseră în timpul dictaturii lui Ceauşescu. Astfel am ajuns în situaţia bizară să ni se predea democraţia de către oameni care făcîndu-şi studiile (politice!) la Moscova numai despre aşa ceva nu învăţaseră. Este unul din cele mai mari paradoxuri pe care le trăim şi una din cauzele destabilizării societăţii, pe care ciracii puterii nu vor s-o recunoască. La întîlnirea din decembrie pe care Ion Iliescu a avut-o cu reprezentanţii primului C.F.S.N. au lipsit o serie de oameni al căror nume a avut valoare de simbol în zilele Revoluţiei. La emisiunea 7 x 7 (recunoscută pentru accentele sale favorabile guvernanţilor), Rodica Becleanu lăsa să se înţeleagă că acest boicot nu deranjează prea mult. Dacă Alexandru Bîrlădeanu şi Marţian Dan au reprezentat mai mult pentru o revoluţie anticomunistă (!) decît Doina Cornea şi Mircea Dinescu, cele mai reprezentative figuri ale dizidenţei româneşti în ultima perioadă a dictaturii comuniste, înseamnă că într-adevăr sîngele care a curs pentru a scăpa ţara de ciuma roşie, a curs degeaba şi nu îl vom putea spăla decît cu propria noastră luptă pentru înfăptuirea acelor idealuri.

În decembrie trecut, Ion Iliescu făcea un apel studenţilor care intraseră în grevă, să nu se lase manipulaţi de cei care vor să destabilizeze ţara, să dea dovadă de luciditate şi să nu se mai implice în politică. Analogia cu manifestele aruncate din elicopter în ziua de 22 decembrie 1989 este mai mult decît clară. Se vede treaba că leader-ii comunişti nu pot vedea într-o manifestare ostilă regimului decît maşinaţii de culise şi intrigi ale unor forţe care acţionează pentru distrugerea ţării. Format în spirit comunist încă de la 12 ani (cum singur a declarat), d-sa crede că toţi cei care luptă pe faţă împotriva comunismului sînt trădători de ţară, ”scursori ale societăţii”, agenţi străini sau alte sperietori pe care e bine să le neutralizăm înainte de a face ceva rău. În felul acesta s-a ajuns la bătaia sălbatică aplicată studenţilor de către mineri, la lozinca “Moarte intelectualilor” (strigată la 29 ianuarie 1990 la prima manifestare făţişă de înăbuşire a opoziţiei), la violenţele verbale din diferite publicaţii sau chiar fizice la care sînt supuşi cei ce nu vor să se împace cu gîndul că speranţele ne-au fost înşelate. Asmuţirea muncitorimii împotriva intelectualităţii după dictonul “Divide et impera” riscă însă să-şi piardă obiectul. Înşelat în ce priveşte creşterea nivelului de trai, ameninţat din ce în ce mai mult de spectrul şomajului, pus în faţa unor magazine din nou goale sau să stea la coadă atunci cînd se găseşte ceva, omul de rînd şi-a pierdut încrederea în cei pe care i-a votat. Din păcate, doar din cauze de ordin material, întrucît strigătul disperat “FSN = PCR” nu a fost receptat la timp. Şi în decembrie au fost mulţi probabil (mă îngrozeşte gîndul că poate au fost majoritari) care au ieşit în stradă doar pentru că aveau burţile goale, fără să perceapă adevăratul sens al revoluţiei – înfrîngerea comunismului şi cucerirea libertăţii. Privind în jurul nostru, în afara mizeriei materiale ca aceea dinainte de revoluţie, observăm că se înfiinţează Consiliul Suprem de Apărare (condus de preşedinte, care este astfel comandant suprem al armatei!?), grănicerii trec la Ministerul de Interne, armatei i se autorizează intervenţia în cazuri de încălcare a ordinii constituţionale (acţiuni destabilizatoare îndreptate împotriva structurilor comuniste), se sărbătoreşte 8 martie etc. etc. Dar în acelaşi timp creşte din nou mînia populaţiei. S-au înmulţit grevele şi după concesii făcute anumitor categorii de salariaţi nu ştiu cum se va descurca guvernul în continuare. Parlamentul în schimb aniversează şi glorifică greva ceferiştilor din 1933 şi îi acoperă cu insulte şi jigniri pe aceiaşi ceferişti care pentru aceleaşi revendicări intră în grevă în 1991. Paradoxal, nu? S-a votat şi legea privind retragerea cetăţeniei, iar Regelui nu i se permite intrarea în ţară pentru că nu i se recunoaşte cetăţenia, retrasă de Ana Pauker în 1948, lege sfîntă ce nu poate fi încălcată de Doru Viorel Ursu. Ce ne putem aştepta la mai rău decît atît?

Trăim o perioadă halucinantă de denigrare a tuturor celor ce s-au opus comunismului. Doina Cornea, Mircea Dinescu, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici sînt acuzaţi de vînzare de ţară, lipsă de patriotism şi altele. Acuzatorii nu sînt alţii decît marii profitori ai vechiului noului regim, oameni care pentru a-şi masca incompetenţa profesională au ales calea activismului în cadrul PCR. Doina Cornea este acuzată astăzi că nu este de acord cu actuala putere, că o critică făcînd astfel rău ţării. Or, Doina Cornea a făcut acelaşi lucru în timpul lui Ceauşescu. Nu, domnilor tovarăşi, nu Doina Cornea destabilizează imaginea ţării în lume, ci politica dv. inconştientă pe care o duceţi, denigrarea a tot ce este valoros în ţara asta şi îşi permite să spună adevărul, a intelectualilor, a studenţilor, categorii ce au ajuns să fie hulite de pleava isterică a societăţii, oameni lipsiţi de personalitate şi care se lasă conduşi ca o turmă de oi spre prăpastia decăderii de actualii conducători.
Fanatici în politică, aceşti indivizi au aplaudat intervenţia minerilor, au denigrat studenţii ce se aflau în grevă, pe ceferişti (oameni care au votat FSN-ul în mai trecut), au lovit intelectualii, au devastat sediile partidelor şi ziarelor de opoziţie. Domnul preşedinte se miră de plecarea masivă în străinătate a intelectualilor şi studenţilor. Cum să nu plece cînd au ajuns să fie supuşi oprobiului unor analfabeţi cu 4 clase primare, că fiecare an în plus de învăţătură înseamnă cîteva sute de lei în minus la salariu, că institutele de cercetări au ajuns în pragul desfiinţării, nemaifiind finanţate de stat. Petru Creţia şi Banu Rădulescu sînt bătuţi animalic pe stradă pentru convingerile lor politice, Marian Munteanu este maltratat de mineri (sau ce-or fi fost) în iunie şi apoi (tot el!) este arestat pentru incitare la violenţă (!!?), Dr. Zorel Filipescu este atacat în ziare doar pentru păcatul de a avea un fiu ce a luptat şi luptă împotriva comuniştilor, Ana Blandiana a fost decretată legionară, Mircea Dinescu agent străin ş.a.m.d.
Împotriva tuturor acestor nedreptăţi trebuie să lupte toţi oamenii cinstiţi din ţara aceasta, altfel nu vom reuşi niciodată să intrăm în rîndul naţiunilor civilizate.

Se vehiculează mult în ultima vreme noţiunea de legionari. Au fost etichetaţi astfel manifestanţii din Piaţa Universităţii, intelectualii dizidenţi, timişorenii, membrii partidelor din opoziţie. Acuzînd partidele istorice (PNŢ şi PNL) de legionarism, am putea bănui puterea de naivitate dacă nu am şti că este vorba de rea credinţă. Se ştie opoziţia acestor partide faţă de Garda de Fier şi felul cum au plătit pentru aceasta. I.G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu (care în paranteză fie spus ar fi fost omorîţi de comunişti dacă ar fi apucat sfîrşitul războiului) au fost asasinaţi tocmai pentru poziţia lor democratică şi îndreptată împotriva exceselor din orice parte ar fi. Să vorbeşti de pericolul legionar după 45 de ani de comunism este ridicol. Pericolul pentru democraţie vine astăzi de la extrema stîngă şi reprezentanţii săi rămaşi în funcţii şi astăzi după o revoluţie anticomunistă.
Este însă foarte uşor de a aplica această etichetă pe oamenii care nu mai pot suporta această stare de lucruri. La împlinirea unui an de la Revoluţie, parlamentarii FSN şi ai partidelor satelit au găsit de cuviinţă să arunce cu noroi în Timişoara, fără sîngele căreia n-ar fi fost unde sînt acum. Comuniştii deghizaţi de astăzi care se află în Parlament au ajuns de asemenea să îi acuze pe ţăranii care au început să desfiinţeze CAP-urile că folosesc metode comuniste (cine vorbeşte!) şi împreună cu partidele de opoziţie doresc să distrugă “realizările” de la sate. O astfel de enormitate ne arată clar ceea ce gîndesc parlamentarii partidului de guvernămînt. Cum de mai rabzi, Doamne?

Adam Michnick spunea că ultima carte a comuniştilor va fi naţionalismul. Cît de adevărată este această apreciere putem vedea cu uşurinţă. Diferite publicaţii întreţin un climat de încordare în relaţiile româno-maghiare, punînd în mod artificial problema Transilvaniei. Toţi aceştia ar trebui să se ocupe mai bine de teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie rusească: Basarabia şi Bucovina de Nord. În timp ce în aceste teritorii se desfăşoară evenimente care vor hotărî soarta viitoarei Românii, reviste gen România Mare (cît tupeu de a folosi acest nume sfînt pentru cea mai murdară publicaţie din ţară!) atrage atenţia la Ungaria, unde singurul partid ce avea în program o Ungarie în care să fie încorporată şi Transilvania nu a întrunit voturile necesare intrării în Parlament. Aceleaşi idei naţionalist-şovine ce nu ne sînt caracteristice, sînt vînturate de organizaţia culturală (?) Vatra Românească, al cărei braţ politic PUNR nu are alt obiectiv decît denigrarea minorităţii maghiare, lucru ce ne aduce doar prejudicii în perspectiva intrării în organismele europene. Pentru a evita evenimente sîngeroase ca cele de la Tîrgu Mureş din martie 1990, trebuie să se ajungă la înţelegere între români şi maghiari care trăiesc împreună de 1000 de ani şi poate încă 1000 de aici încolo. Sînt remarcabile dealtfel eforturile pe care le face Grupul pentru Dialog Social prin revista 22 pentru instaurarea armoniei între cele două populaţii, să se ajungă la comuniunea sufletească din 22 decembrie 1989 cînd s-a strigat atît de frumos: “Nu există şovinism!” Cu toate acestea, partidul comunist rebotezat PSM s-a aliat şi el campaniei anti-maghiare, dovedindu-ne o dată mai mult adevărul spuselor lui Michnick. În faţa acestora va trebui să ieşim cu florile prieteniei, românii şi maghiarii deopotrivă, demonstrînd Europei întregi că putem convieţui în condiţii bune, punînd umărul la reclădirea ţării după coşmarul comunist de 45 de ani.

Vremea din urmă ne arată că am ajuns la capătul răbdării. Situaţia din ţară a devenit intolerabilă, oamenii trăiesc din ce în ce mai greu şi speranţele într-o viaţă mai bună s-au risipit. Corupţia a înflorit parcă mai mult ca niciodată, magazinele sînt dezolant de goale, se stau iar ore întregi la cozi (la produsele care de bine de rău se mai găsesc), preţurile vor creşte alarmant de mult. Toate acestea au făcut ca muncitorii să iasă în stradă, dîndu-şi seama că au fost înşelaţi, că toate promisiunile făcute înainte de alegeri au fost doar vorbe goale pentru cîştigarea capitalului electoral. Insolenţa actualilor guvernanţi faţă de nemulţumirea crescîndă a oamenilor, mai întîi intelectualii şi studenţii, astăzi muncitorii şi ţăranii (cărora li se dă pămîntul înapoi aşa cum dă U.R.S.S.-ul drumul republicilor rebele să iasă din uniune), este foarte periculoasă şi ea se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor. Actuala criză prin care trece ţara, economică, socială, politică, morală, trebuie soluţionată urgent. Ţara s-a trezit şi trebuie făcut ceva pînă cînd comunismul cu toate nenorocirile pe care le aduce după sine, nu se va instaura iarăşi deplin, în linişte aşa cum tot ne-o cere preşedintele. Trebuie să nu ne pierdem speranţa şi să ieşim în stradă ca în decembrie 1989 pentru a stîrpi răul, minciuna, ura, deznădejdea. Şi asta cît timp n-a murit încă speranţa.

duminică, 29 noiembrie 2009

Ce căuta neamţul în Bulgaria şi minaretul în Elveţia

Ştiţi de ce nu se ascultă manele în Elveţia? Pentru că este o ţară neutră care n-are duşmani. Neutră o fi, dar fără duşmani nu cred că va mai rămîne după ce elveţienii au votat la un referendum pentru interzicerea construrii de minarete. Mai întîi francezii nu au mai permis folosirea vălului în şcoli. Răspunsul elveţienilor le reaminteşte musulmanilor că deşi nimeni nu îi împiedică să se stabilească în Europa, ei trebuie să accepte faptul că Europa este creştină. Orice altceva ar susţine liber-cugetătorii corecţi politic.

miercuri, 25 noiembrie 2009

10 motive pentru care nu aş vota în turul II

1. Traian Băsescu este demagog şi populist. Dacă ar fi întrebat la referendum despre posibilitatea desfiinţării Parlamentului şi spînzurarea parlamentarilor în piaţa publică, ar fi obţinut acelaşi rezultat.
2. A alungat de lîngă el toţi oamenii inteligenţi şi cu personalitate şi s-a înconjurat de yesmen, transformînd PD-L într-un astfel de partid.
3. Este autoritarist, încăpăţînat şi nu acceptă soluţii bune care vin de la adversari. Aşa procedează cu Klaus Johannis.
4. Singurul său proiect politic este confiscarea şi compromiterea dreptei.
5-10. Pentru toate celelalte există Mircea Geoană.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Votez pentru capitalism

Galele Ziarului Financiar de anul acesta s-au numit 20 de ani de capitalism. Multă vreme, în România a fost evitat acest cuvînt din cauza lui Ion Iliescu şi a partidului său. Premianţii ZF au fost Petre Roman, Emil Constantinescu, Călin Popescu-Tăriceanu şi Dinu Patriciu. Toţi patru îl susţin pe Crin Antonescu. Pentru că liberalismul se asociază cel mai bine cu societatea capitalistă. Şi dezvoltarea României este posibilă doar prin măsuri liberale.

luni, 16 noiembrie 2009

22 de ani de la revolta din Braşov

În 15 noiembrie 1987 la Braşov avea loc o revoltă a muncitorilor de la Steagul Roşu şi Tractorul. Încheiată cu arestări, condamnări la închisoare şi expulzări din oraş. În 2009, nimeni nu şi-a mai adus aminte de braşoveni. Se poartă amnezia în România de astăzi.

vineri, 13 noiembrie 2009

Cum ne ferim de gripa nouă

Cînd strănutaţi, folosiţi o batistă de unică folosinţă. După utlizare, aruncaţi batista la gunoi. Cînd tuşiţi, puneţi mîna la gură. După utlizare, aruncaţi mîna la gunoi. Da, da.

joi, 12 noiembrie 2009

Singur cu Dumnezeu


Sînt multe de tăcut despre o biserică în care eşti numai tu cu Dumnezeu şi te simţi atît de bine aşa.

marți, 10 noiembrie 2009

Româna anapoda XIV

Care pe care. Se vorbeşte foarte mult pe tema folosirii corecte a celor două. Specialiştii în gramatică vin cu argumentele lor legate de pronume, prepoziţii, complemente directe şi cazuri. Oamenii continuă să greşească, încurajaţi de jurnalişti făcuţi la apelul bocancilor. Pînă la urmă este vorba de a avea sau nu un bun simţ al limbii. Pe care să-l întrebăm atunci cînd avem dubii care ar putea duce la greşeli de exprimare.

marți, 3 noiembrie 2009

copiii lumii doresc pacea

copiii lumii doresc pacea
o privesc lacom
cu nasurile turtite
de geamul murdar
al vitrinei
pacea zîmbeşte ruşinată
printre îngeraşi de gips
vecinătatea lor
o coboară în derizoriu
mai ceva ca manifestaţiile
activiştilor ghiftuiţi
acolo în tîrgul de provincie
nu-i mai pasă nimănui
de porumbei albi
şi de ramuri de măslin
şi de picasso
nu mai vor să audă
de hiroshima
şi de surîsul ei hîd
de premiul nobel
de fericire la ordin
doar copiii
copiii lumii doresc pacea

joi, 29 octombrie 2009

Româna anapoda XIII

Cuvintele asemănătoare ca formă pot crea confuzii de sens. Intră în această categorie cuvinte cu rădăcină comună, dar sufix diferit. Nu se poate vorbi de concentraţia elevilor la ore, aşa cum am auzit un funcţionar de la Ministerul Educaţiei, aşa cum nu se poate spune concentrarea acidului sulfuric. De asemenea, se poate lua în considerare o părere, dar faţă de cel care o emite poţi avea doar consideraţie. Chiar dacă DEX-ul consideră corectă sintagma a lua în consideraţie, eu cred că mai aproape de adevăr ar fi varianta a lua în considerare. Toată consideraţia pentru cei care mă vor putea convinge de contrariu.

miercuri, 28 octombrie 2009

lucrurile rămîn mici

şi ne lasă nouă
tot mai puţin loc

din copilărie
cînd ieşim periodic din haine
cum am ieşi din burta mamei
la nesfîrşit
pantalonii prea scurţi
mîinile tot mai lungi

lucrurile rămîn mici
în stive din ce în ce mai mari
se adună pînă la tavan
escaladează pervazul ferestrelor
ştiu că ne vor supravieţui
şi de aceea ne înlocuiesc
încetul cu încetul
tot mai mici
şi tot mai multe

marți, 27 octombrie 2009

Azi în Pecica, mîine în toată ţara

Sătul de modul execrabil în care Enel înţelege să furnizeze energie electrică, primarul din oraşul arădean Pecica s-a hotărît să strîngă o listă de semnături pentru încheierea contractului şi găsirea altui operator. Sînt la fel de nemulţumit pentru desele întreruperi ale curentului electric în Bucureşti, de parcă s-ar fi întors Ceauşescu. Vreau pe acestă cale să-mi exprim aşadar solidaritatea cu acţiunea fraţilor arădeni şi sper ca multe alte oraşe să urmeze exemplul Pecicăi şi astfel monopolul Enel-ului să dispară. Trăiască libertatea de alegere!

luni, 26 octombrie 2009

Ausweis



În toamna anului 1918, pe cînd Basarabia votase deja în Sfatul Ţării unirea cu România, iar Bucovina şi Ardealul se pregăteau să o facă, un drum de la Turnu Severin la Iaşi presupunea existenţa unui permis special. În acel an tulbure, Alexandru Marghiloman, ca prim-ministru al unui guvern de sacrificiu, semnase cu Puterile Centrale un umilitor tratat de pace, în timp ce principalele instituţii ale statului se retrăseseră încă din noiembrie 1916 la Iaşi. În acea perioadă, bunicul meu era student la Institutul Medico-Militar din Iaşi. Am găsit în arhiva familiei un permis (ausweis) care îi permitea să facă Un dus Moldova din judeţul Mehedinţi, comuna T. Severin în judeţul Iaşi, comuna Iaşi. Permisul este datat 14/X/1918, iar pe verso este lipită fotografia studentului de 22 de ani şi se poate vedea o ştampilă germană.

joi, 22 octombrie 2009

Monarhie sau republică

Peste exact o lună vom avea primul tur al alegerilor prezidenţiale. În aceeaşi zi, conform decretului semnat astăzi de preşedintele în funcţie, ne vom exprima într-un referendum părerea despre reducerea numărului de parlamentari prin eliminarea uneia dintre Camere. Dacă cei care vor vota pentru schimbare sunt majoritari, va trebui schimbată Constituţia. Dar este acest lucru cea mai importantă modificare a Constituţiei? Nimeni nu mai vorbeşte astăzi de forma de guvernămînt a României. Republica a fost instituită la 30 decembrie 1947 de comuniştii sprijiniţi de sovietici. Funcţia de preşedinte a fost instituită de Nicoale Ceauşescu în 1974. Nu sînt întîmplări de care să ne aducem aminte cu mîndrie patriotică. De aceea, va întreb printr-un sondaj de opinie pe care îl puteţi vedea în partea dreaptă a paginii, dacă nu cumva un referendum pe tema monarhie constituţională, republică parlamentară sau republică prezidenţială ar fi mai potrivit.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Anca Agemolu


Aveam vreo 4 ani şi îmi plăcea foarte mult o cîntăreaţă de muzică uşoară, Anca Agemolu. Mama lucra pe atunci la Institutul Cantacuzino şi înaintea unei plecări într-un turneu, probabil într-o ţară în care riscai să iei vreo boală contagioasă, Anca Agemolu a venit să se vaccineze. Mama i-a spus că eu sînt fan şi a primit pentru mine o poză cu autograf. Curînd după asta, Anca Agemolu a fugit în Germania şi nu s-a mai auzit nimic despre ea. Nici măcar după Revoluţie. Pe net am găsit doar o informaţie legată de faptul că frecventa Biserica Armenească, pe cînd se mai afla încă în ţară. Există totuşi pe YouTube o înregistrare filmată într-un parc bucureştean. Pentru nostalgici şi pentru cunoscători.


vineri, 16 octombrie 2009

asigurări de viaţă

în ziua parastasului tău
am primit în cutia poştală
asigurări de viaţă
m-am gîndit
că îmi scrie Dumnezeu
să nu-mi fac griji
că e aţa prea scurtă

ce bine mi-ar fi prins
în seara în care te-au luat cu salvarea
cînd am gonit ca nebunul pînă la caritas
de spaimă să nu te pierd
ţi-ai revenit miraculos atunci
credeam că a trecut tot răul
boala o îngropasem sub patul de spital
şi nu ne mai aminteam de ea decît la vizită

lucrurile păreau dintr-o dată simple
moartea nu ne mai dădea tîrcoale
mi-ai povestit cum ai cunoscut-o acolo pe mama
vă auzeam paşii pe culoarele spitalului
halatele albe deveniseră chiar prietenoase
din stativele pentru perfuzii
se auzea muzica lui modugno

ştii
lîngă tribunal au făcut hotel
nu parcare supraetajată
poate mergem odată acolo
împreună

joi, 15 octombrie 2009

Bine v-am regăsit!

Săptămîna asta au căzut două lucruri: guvernul şi weblog-ul. Dacă în privinţa primului, sînt destui cei care se întrec a îndrepta situaţia, mie nu-mi rămîne decît să mă ocup de al doilea caz. Răbdarea mea şi-a epuizat resursele, aşa că de astăzi m-am mutat pe blogspot. Unde o să vă ofer asigurări de viaţă. Lectură plăcută!