Moartea în trei acte

Adina Diniţoiu face referire în titlul cărţii sale despre Mircea Nedelciu la Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii. Despre cît de puternică este într-adevăr literatura în faţa uneia dintre certitudinile vieţii (apud Benjamin Franklin) ne putem face o imagine citind trei cărţi de poezie apărute în ultimii ani.

            La Ştefania Plopeanu (Dincolo dincoace de poezie, editura Vinea, 2011), moartea este un personaj cvasi-absent, întreaga construcţie a cărţii sprijinindu-se pe dialogul cu cel dispărut şi, totuşi, atît de prezent: „eu nu-ţi vreau ţie numele / tău şi nu vreau / cuvinte şi poezii – doar mâna / ta cea singură şi vie / şi fără nume, şi atinsă / măcar puţin c-un deget, scumpul meu, / al meu.” (16 dec.). Relaţia dintre cei doi nu este întreruptă de moarte, ei rămînînd în continuare împreună şi făcîndu-şi planuri de viitor: „Deasupra lui s-a lăsat loc / şi pentru mine; e un mormânt / „cu pod”, două locuri. Ciudat: / tu o să-mi ciocăni în tavan, / eu ţie în podea. Pe cruce / numele noastre vor fi / scrise invers.” (11 dec. 2009). Cînd durerea devine insuportabilă, disperarea îşi strigă revolta ca în blestemele lui Arghezi: „Cum să mă încalţ, să plec / şi să dau eu bună ziua / mugind cuvinte: sănătate, / pa, v-am pupat, na cuvinte, lume, / na cuvinte ţie, / ho, ho, moarte, na cuvinte / na cuvinte puse-n rând, / satură-te mai curând.” (13 dec. 2009). Spre deosebire de cearta cu divinitatea care la Marta Petreu în Apocalipsa după Marta, dar mai ales în Cartea mîniei se desfăşoară după canoanele unui dialog filosofic, imprecaţia Ştefaniei Plopeanu coboară în cele mai adînci zone ale omenescului: „Când sună telefonul ştiu că / poate fi oricine dintre / ai mei, / dar tu nu, asta e sigur… / Trebuie să mă obişnuiesc că / tu nu mai eşti al meu?” (30 ian. 2010) sau „Viaţa pare frumoasă şi educată, / încălţată (calul cu dinţi şi împăratul / cu sandale) dar durerea nu; durerea / e în peşteră, fără mănuşă; / o troglodită şi un troglodit şi-astupă / uşa cu crengi, cu frunze, cârpe / negre, nasul cu cenuşă;” (tot 23 ian. 2010). Literatura, cuvintele care le-au decorat viaţa îşi pierd acum conturul, nuditatea oamenilor în faţa morţii presupune inclusiv această dezbrăcare de cuvinte: „Nu-mi vine să cred că există fiinţe vii care se mişcă pe pământ, vorbesc auzindu-se şi tu nu eşti printre ele. Nu umbrele palide ale literaturii, nu acestea. Mi se par fade toate şi toţi autorii lor şi toate versurile lor celebre despre moarte. […] Literatura e doar neputinţa omului şi e tot mai evident că e aşa. Cuvântul e o disperare şi o paloare – şi totuşi ne agăţăm de el!!! Ne agăţăm de colac şi colacul se face făină!” (24 ian. 2010) şi „S-a deşertat poemul şi s-a spart / şi mulţumiţi-vă / cu el aşa crăpat, / precum catapeteasma.” (27 ian. 2010). În cartea lui de debut, Pe culmile disperării, Emil Cioran se întreba: „Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd.”. Ştefania Plopeanu scrie şi plînge concomitent într-o carte ca un urlet, aşa cum precizează şi Octavian Soviany în prefaţă, o carte despre care nu se cuvine să vorbeşti prea mult fără să simţi că ai păşit pe un teren al intimităţii greu de suportat. „Ce să pot eu ca să-ţi fac să-ţi treacă / ţie moartea asta?” (16 dec.).

            Radu Vancu spune în preambulul cărţii sale (Amintiri despre tatăl meu, editura Vinea, 2010) că „moartea celor dragi e cel dintâi lucru despre care a ţinut literatura, prin gura lui Ghilgameş, să ne vorbească;”. La Ştefania Plopeanu cel drag este bărbatul alături de care şi-a petrecut o mare parte din viaţă, în timp ce pentru Radu Vancu amintirea tatălui este tot mai prezentă cu trecerea anilor: „Mami, în rochie de mireasă, are pe creştet un soi de cataif / împletit, despre care multă vreme, măcar până prin clasa a opta, / am crezut că e un tort real. Însă nu era real. Cum nici tu nu eşti real în poza aia, / cum nici mai târziu n-ai reuşit să fii atât de real cum eşti, incorporeal, acum. […] Acum eşti din ce în ce mai real, cu fiecare an care ne depărtează de noiembrie 97, / îmi eşti tot mai aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu tine” (97). Dialogul dintre fiu şi tată se desfăşoară în tihnă, avem tabloul a doi bărbaţi stînd de vorbă lîngă o sticlă de băutură care scade încet ca lumina unei lumînări: „Pe bărbatul de douăşase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare, / nu l-ai cunoscut. Nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să fii; / şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei, / mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în textele astea tată. / Mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi băut o vodcă împreună. […] Poate că, până la urmă, sufletul îţi curge puternic prin oase şi înainte de douăzeci de ani.” (Părinţi şi copii). Durerea este aici mai estompată, memoria afectivă, curăţată de trecerea timpului, păstrează scene familiale redate cu duioşie: „Necontenit, / aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt întregi, / tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul nostru, / urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor noastre;” (Îţi mai aduci aminte?) sau dimpotrivă imaginea dură cînd fiul îşi găseşte tatăl mort: „Şi în kaddishul ăsta aş mai putea zice cum pe masă stătea cuţitul cu care, / plin de speranţă, de fapt convins că mai trăieşti, îţi tăiasem sfoara / (perversă-i, mă, literatura asta - cercul purpuriu din jurul gâtului tău / mă dusese cu gândul la „Misterul cercului purpuriu” al lui Edgar Wallace; / nesimţită mai poate fi memoria - dove sta memoria),” (Alte amintiri). Imaginile cinematografice pe care le construieşte Radu Vancu amintesc de David Fincher şi povestea sa despre Benjamin Button sau de David Lynch, în poemul purtînd titlul celui mai celebru film al său: „însă degeaba apari din când în când, schelet gigantic, / acoperind cu umbra lui toată viaţa mea, şi te lauzi că se întâmplă / iar – nu se întâmplă, te uiţi prin pojghiţa de pământ în ochii mei / cu fereală, ca de după lentilele unor ochelari fumurii, şi nu te lasă inima.” (Twin Peaks). Sfoara de rafie, care ar putea fi cheia de boltă a cărţii mărturisite de Radu Vancu, aminteşte de leit-motivele din poeziile lui Iustin Panţa (eşarfa vişinie, bomboniera): „Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam, / dacă ar sări lespezile de pe morminte / şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată, […] şi aţi veni fiecare / să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte. / Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte / de la naştere părintele. O să te iau de mână / şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă, / în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.” (Sfoara de rafie). Cartea poate fi citită şi ca o lungă scrisoare. O scrisoare trimisă la timpul potrivit, cînd imaginile s-au decantat şi au claritate. Sînt amintiri din viaţa, dar şi din moartea tatălui, în care umbra personajului absent se înfige în creierul cititorului ca un pumnal. „Vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri / în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare / ale frunzişului care au fost.” (Basmul pe care mi l-aş spune mie).

            Dacă la Ştefania Plopeanu şi Radu Vancu moartea loveşte în doi oameni foarte apropiaţi, la Ion Zubaşcu (Moarte de om. O poveste de viaţă, editura Limes, 2010), confruntarea este directă. Moartea este partenera lui de viaţă, a ultimelor clipe de viaţă, şi participă la toate întîmplările zilei: „coridoare pe care trec medici şi asistenţi în halate albe / indiferenţi la pacienţii din bufetul Oşanca atât de cuminţi / care-şi mănâncă liniştiţi la mesele cu mozaic verde / ultimele porţii de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă / sânt cu soţiile lor cu fiii şi tinerele lor iubite / nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie / şi cel în care viaţa e moartă deja” (Bufetul Oşanca). Poezia este prezentă şi ea peste tot, se simte acut ca toate senzaţiile sfîrşitului de drum: „aş pune data 16 iunie 2009 parafa şi aş semna poemul / dr. Anca Butuc medic primar de medicină nucleară” (Ecografia poetului). În multe texte, asistăm la notarea cu acribia celui care ţine un jurnal zilnic a tuturor simptomelor morţii, vedem cum moartea pune stăpînire încetul cu încetul, ca într-un ritual de seducţie: „moartea salivează deja în jurul bietului meu trup / împrejmuindu-mă din toate părţile cu poftele ei feminine / fremătând în sine ca un arc încordat / abia aşteptând să dea drumul asupra mea / tuturor bolilor amorţite din mine / care pândesc de o viaţă momentul de atac / această clipă de slăbiciune a sistemului meu imunitar” (Pe patul cobaltronului). Fiinţă profund religioasă, lui Ion Zubaşcu credinţa îi dă putere: „În faţa morţii sânt ghemuit cu întreaga fiinţă în propriile mele cuvinte, ca în pântecul mamei. Dacă Dumnezeu mi-a arătat calea, cine va îndrăzni să-mi mai stea împotrivă, ce moarte?” (Omul lui Dumnezeu) sau „dacă Doamne fereşte v-aţi îmbolnăvi careva dintre voi / peste ani şi ani să vă fac vad înainte / prin spaimele morţii groase ca ceaţa / a fost bun Dumenezu că mi-a dăruit toate astea / tocmai mie din toată familia noastră” (Ion şi Maria, poză de familie). Personajul poetic este om pînă la capăt, cu toate slăbiciunile şi spaimele adunate de-a lungul vieţii şi al morţii: „m-a năclăit plânsul mamă-ta nu era acasă / cred că eram singur în apartament aşa că am plâns în voie / singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort / până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns” (Scrisoare către fiul meu Ilie). Impresia de jurnal este întărită de pasajele prozaice (stricto sensu): „după ce-am vorbit cu Nae m-am gândit bine şi am hotărât: / n-o să dau banii la medici desigur nici pe medicamente / voi plăti cu ei editura să-mi scoată volumul acesta de versuri / sunt cei mai curaţi bani din viaţa mea câştigaţi cinstit / cu sudori de moarte munciţi şi cu credinţa fermă / că voi supravieţui timpului ca scriitor” (O investiţie sigură). Trecerea lui Ion Zubaşcu dincolo se face încă din timpul scrierii acestei ultime cărţi, el se încurajează şi ne încurajează că totul va fi bine şi că pînă la urmă orice sfărşit este de fapt un nou început: „te vei obişnui cu noua stare cu noutăţile vei trăi / şi în viaţa cealaltă ca în cea tocmai sfârşită totul e să treci pragul / peste teroarea cuvintelor ca la intrarea într-o pivniţă întunecoasă / mai întâi nu vezi absolut nimic ca un orb din naştere / apoi te obişnuieşti cu spaimele întotdeauna e o fisură / în cel mai înfricoşător întuneric de undeva de pe pământ / sau dintr-un cer mai înalt” (Dincolo de teroarea cuvintelor).

            Trei oameni fragili, trei cărţi puternice. Atît de fragili şi atît de puternice, încît revenind la ceea ce spuneam la început, literatura bună are într-adevăr puteri nebănuite în faţa morţii.

Eseu apărut în Poesis internaţional nr. 9 / iunie 2012