marți, 9 mai 2017

10 Mai

Sărbătoare naţională pînă la instalarea comunismului, 10 Mai însemna venirea pe tron ca domn al Principatelor Unite a lui Carol I în 1866, proclamarea independenţei în 1877 şi proclamarea României ca regat în 1881. Trei aniversări care au marcat devenirea modernă a ţării. La capătul domniei Regelui Carol I, România era una dintre ţările civilizate ale Europei, iar unirea cu cele trei provincii aparţinînd de facto statului român (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) a venit ca un lucru firesc.
            După război nu s-a mai vorbit despre 10 Mai. Tot ceea ce ţinea de regalitatea României a fost trecut la index. Peste 80 de ani de istorie s-a dat cu buretele şi din toată acea perioadă au rămas doar cîteva date. Se vorbea despre independenţă, dar data fusese mutată pe 9 Mai, despre răscoala din 1907, despre eroismul armatelor române în primul război mondial, dar nici o vorbă despre Mareşalul Alexandru Averescu. Generaţii întregi de tineri au crescut cu istoria falsificată a lui Roller şi a discipolilor acestuia şi s-a şters astfel din memoria colectivă o perioadă însemnată din istoria poporului român.
            A existat un moment de graţie al monarhiei după Revoluţia din 1989. De Paşti în 1992, cînd întors în ţară după o absenţă de aproape jumătate de secol, Regele Mihai a reuşit să scoată în stradă sute de mii de bucureşteni (după alte surse chiar un milion). Am să citez din excelentul articol „De ce regi?” scris de Gabriel Liiceanu cu acel prilej, apărut mai întîi în revista 22 şi reluat apoi în volumul „Apel către lichele”: „Mîngîiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mîngîieri uriaşe nu se putea naşte din altceva decît din disperarea iubirii regăsite. Discursul regal s-a încheiat cu o declaraţie de iubire lipsită de emfază, austeră chiar. I s-a răspuns că este, la rîndul lui iubit. De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire şi care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a plecat şi de ce s-a strigat, zadarnic, în urma lui, „nu pleca”? Pesemne pentru că trăim de patruzeci şi cinci de ani într-o poveste urîtă şi pentru că vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paşti, peste scenariul unei iubiri neconsumate.”
            Cum mai percep românii ziua de 10 Mai? Cu indiferenţă, ca tot ceea ce li se întîmplă în ultimii ani. Regele Mihai s-a întors în ţară, dar prezenţa sa nu mai impresionează ca în 1992. Radu Duda, intitulat pompos „Alteţa Sa Principele Radu de Hohenzollern Veringen, este un fel de ambasador (se pare chiar membru al guvernului) şi face lobby pentru integrarea europeană a României. Se prea poate ca acest lucru să fie benefic, dar mie prea îmi miroase a „pupat toţi piaţa endependenţi”.
            Aş încheia cu o anecdotă. O vecină a mamei mele de la sfîrşitul anilor ’40, născută pe 10 Mai, începuse să spună că ziua ei este de fapt pe 9 Mai. Chestionată în legătură cu această curioasă schimbare, femeia aceasta (un personaj, la urma-urmei, foarte pitoresc) a răspuns senin: „Tot ce era înainte 10 Mai, acum e 9 Mai!” Femeia intuise fără să vrea că timpul fusese dat înapoi. Şi nu numai cu o singură zi. Că România trecuse la ora de iarnă în plin august şi decalajul dintre noi şi restul Europei libere avea să crească vertiginos în următorii zeci de ani. Să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă? Nu ne-ar mai ajuta la nimic.

10 Mai 2003

joi, 30 martie 2017

De ce ţin cu Steaua

Pentru un băiat, mai ales pentru un băiat, modelul de urmat este tata. Nu fac excepţie şi recunosc că multe dintre convingerile pe care le am i le datorez lui. Încă din copilărie, cînd abia aşteptam să se întoarcă de la serviciu şi de cele mai multe ori adormeam înainte să ajungă acasă, îi consideram spusele literă de lege. Aşa am ajuns cu timpul să colecţionez timbre şi vederi, să-i citesc pe Marin Sorescu şi Ana Blandiana, să ascult Bach şi să înţeleg că muzica lui se apropie cel mai mult de dumnezeire. Şi să îmi placă fotbalul. Ţin minte şi acum că una dintre rugăciunile pe care le spuneam seara era „Dă-i Doamne mamei serviciu (întrerupsese pentru creşterea mea) şi lui tata concediu”, pentru a petrece cît mai mult timp împreună.
            Tata Mare nu era mare amator de sport. Mergea totuşi pe la meciurile pe care UTA le juca acasă, la Arad, cînd bunicul meu era detaşat acolo cu serviciul, ca medic militar. Tata i-a urmat cariera în medicină, dar s-a apropiat mai mult şi de fenomenul sportiv, încă din copilărie. Echipa cu care ţinea şi care era una dintre cele mai bune din acea perioadă, era Carmen, patron fiindu-i Ionel Mociorniţă, fiul lui Dumitru Mociorniţă, proprietarul unei celebre fabrici de încălţăminte. Carmen s-a luptat chiar cu UTA pentru cîştigarea campionatului din 1947 şi a terminat pe locul 2.
            În vara aceluiaşi an, echipa s-a desfiinţat şi locul ei în campionat a fost luat de ASA, care avea să-şi schimbe denumirea succesiv în CSCA, CCA şi din decembrie 1961 în Steaua. Avînd în vedere că cei mai importanţi jucători de la Carmen au trecut la ASA, tata a devenit suporterul acesteia. Fără să fie un împătimit al stadionului, a trăit febra meciurilor cu Dinamo, reuşita turneului în Anglia şi meciul naţionalei cu Iugoslavia (1-0 la Belgrad) din 1956, cînd CCA a dat 11 jucători (Voinescu, Toma, Apolzan, fraţii Zavoda, Bone, Onisie, Cacoveanu, Gheorghe Constantin, Tătaru, Alecsandrescu), seria de cupe cîştigate cu Ştefan Covaci pe bancă la sfîrşitul anilor '60.
            Am făcut ochi pe echipa din 1975. Aveam 8 ani, discutam la şcoală şi în faţa blocului despre fotbal cu băieţii, jucam pe aleile dintre blocuri şi în curtea şcolii, aveam  mulţi prieteni care ţineau şi ei cu Steaua. Antrenor era atunci Emerich Jenei, cel care avea să cîştige peste 11 ani Cupa Campionilor. Jucătorii îi ştiu şi acum, mai ales că tata mi-a cumpărat o fotografie cu ei (prima dintr-o colecţie). Iordache, Moraru, Anghelini, Sameş, Vigh, Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu IV, Zahiu, Ion Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir, Năstase.
            N-am jucat niciodată bine. Eram de cele mai multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze calităţile de dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în poartă! Cînd jucam la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada, jucam în apărare şi îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe şortul negru numărul 2, numărul lui Teo Anghelini, fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia unul dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu. Astăzi pare de necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină pentru un meci „demonstrativ” şi mă pot lăuda că am jucat în aceeaşi echipă cu el.
            Cu tata am fost pentru prima oară pe un stadion, evident în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu Mureş. A fost 2-1 pentru Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) şi eu nu mă mai săturam să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura dintre iarbă şi gazon, despre care credeam pînă atunci că este o suprafaţă necunoscută, de culoare gri. Se juca atunci în sistemul 4-3-3, într-o formulă ofensivă, cînd încă nu se inventase fotbalul total, iar atacanţii erau pur şi simplu atacanţi. Nu se ajunsese la sumele fabuloase care se învîrt acum în fotbal, iar plăcerea de a juca era parcă mai mare.
            Am intuit naşterea unei echipe mari a Stelei în vara lui 1983, la Cupa „Steaua. Revenise ca antrenor Jenei, iar ca jucători de atac fuseseră transferaţi Lăcătuş şi Piţurcă. După 2 ani recîştigau titlul şi porneau în campania europeană, sfîrşită atît de frumos. Îmi amintesc cum am pariat calificarea în fiecare tur cu un coleg de facultate, luîndu-i de fiecare dată cîte o bere, inclusiv după finala cîştigată cu Barcelona. Balint, Belodedici, Iovan, Duckadam, Bölöni, Majearu, Rotariu, Hagi, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Adrian Ilie, Panduru, Gâlcă, Dorinel Munteanu. O parte din lista de mari jucători care au jucat pentru Steaua. Stilul impus de Steaua în fotbalul românesc a fost bazat pe frumuseţea jocului ofensiv, pe un fair-play desăvîrşit, recunoscut şi premiat de UEFA în 1986, cît şi pe dăruirea totală în teren.
            Ataşamentul faţă de Steaua s-a consolidat cu trecerea anilor, iar astăzi îmi dau seama că nu aş fi putut ţine cu altă echipă. Plăcerea de a vedea un meci cu tata a rămas la fel de mare, mai ales că trăim fiecare partidă cu toată intensitatea. Nu sîntem genul de privitori neimplicaţi şi indiferenţi. Punem multă pasiune, suferim şi ne bucurăm, sărim în sus la goluri, ne luăm cu mîinile de cap la ratări, contestăm deciziile arbitrilor care ne sînt potrivnice, sîntem 100% implicaţi. Hai Steaua!