miercuri, 29 februarie 2012

Trilogia lui Ion Cucu


Cum ar arăta viaţa fără fotografie?, Casa de Pariuri Literare, 2010
Sala Oglinzilor, Casa de Pariuri Literare, 2011
Fotograf la zece preşedinţi, Casa de Pariuri Literare, 2011

Îi ştiam numele din România literară a anilor ’90. Făcea oficiile de gazdă şi ne arăta rînd pe rînd instantanee cu scriitorii români, prezentîndu-i pe fiecare cum numai un părinte o face cu copiii lui. Aşteptam fotografia făcută de Ion Cucu aşa cum aşteptam editorialul lui Nicolae Manolescu, cronica lui Alex Ştefănescu sau scrisorile către Lucian Raicu ale lui Emil Brumaru.
Surprinzătoare pentru cei care îl ştiam doar mînuitor al aparatului de fotografiat, cele trei cărţi apărute la Casa de Pariuri Literare ne dezvăluie talentul de povestitor al lui Ion Cucu, anii petrecuţi în preajma scriitorilor făcîndu-l să ne ofere astăzi portrete scrise admirabil, aşa cum este cel al lui Marin Sorescu: „L-am văzut din spate, de la distanţă. Era o cămaşă de-a lui. […] Plouase noaptea. Era un trenci al lui, pelerina de ploaie, cu care-l văzusem deseori îmbrăcat. […] Venise toamna şi i-am recunoscut haina. Haina lui sare cu piper. O ţinea pe umeri. […] Avea doi câini lupi. Când intrai în curte, te-ntâmpina pe scările casei sale şi era sigur că şi câinii lui vor înţelege că-i eşti apropiat şi că-i vrei binele. Fiecare câine se lipea de el şi, fără să vrei, aveai impresia că s-ar putea plimba între „Iorga” şi Aviatorilor îmbrăcat cu proprii lui câini.”.
În amintirile lui Ion Cucu, au loc scriitori care în realitate nu au încăput niciodată în aceeaşi fotogramă. Nicolae Manolescu şi Eugen Barbu, Mircea Dinescu şi Dumitru Radu Popescu, Dorin Tudoran şi Adrian Păunescu. Democraţie literară. „Ştiam că lumea e împărţită în tabere şi că graniţele dintre ele interferează în anumite puncte, că unii sunt aserviţi şi că alţii doar mimează, dar nu mi-am propus să-i categorisesc. Ţineam foarte tare la partea artistică, expresivă a fotografiei şi nu m-a interesat altceva.”. De aceea vorbeşte despre fiecare în parte cu drag şi cu admiraţie, ocolind cu delicateţe momentele mai întunecate din biografiile lor şi rememorînd doar punctele luminoase. Personajele sînt surprinse în ipostaze dintre cele mai diferite: Mircea Dinescu la debut, Dimitrie Stelaru cînd a ieşit din închisoare, Marin Preda cu pălăria cumpărată de la Paris, Geo Bogza cu bicicleta alături de care a scris Cartea Oltului, Mircea Nedelciu în căruciorul cu rotile, Ioan Alexandru cu cei cinci copii călare pe el, Mircea Horia Simionescu plantînd un pom într-un parc din Tîrgovişte, Constantin Noica sărbătorit la Capşa cînd a împlinit 75 de ani, Romulus Vulpescu pe scara de bibliotecă, sprijinit pe-o treaptă în cot.


„Nu-i pot trăda pe scriitori. I-am iubit toată viaţa, chiar dacă astăzi a fi scriitor nu prea mai impresionează pe nimeni.”. De aceea, de peste 50 de ani îi fotografiază şi nu regretă niciun moment că li s-a dedicat. A încercat să fotografieze nunţi, dar pînă la urmă a nimerit tot la Nicolae Velea şi la Angela Marinescu. Sala Oglinzilor, singura încăpere din sediul U.S.R. de pe Calea Victoriei în care nu erau montate microfoane, a fost scena pe care Ion Cucu a trăit „mai mult decât acasă” şi unde a făcut cele mai multe portrete. „Toţi scriitorii îmi sunt foarte dragi. De ce? Pentru că se chinuie foarte tare. Sunt nişte oameni foarte chinuiţi. Îi chinuie albul hârtiei. Sunt sigur de asta. Foaia albă pare că e lumina din beciurile poliţiei, lumină care ţi se pune în ochi şi te obligă la mărturisire.”. De la Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, fotografiaţi întîmplător pe stradă, Ion Cucu străbate ultima jumătate de secol cu tenacitatea alergătorului de cursă lungă. Instantaneele cu scriitorii cei mai importanţi au devenit cu timpul repere ale literaturii române, portretele făcute de Ion Cucu devenind parte integrantă a operei acestora şi deopotrivă a istoriei literaturii. Pe de altă parte, unii scriitori nu ar exista fără fotografiile lui Ion Cucu, singurul lor moment memorabil fiind acela că au privit la momentul oportun spre obiectivul aparatului de fotografiat al acestuia.
Destinul lui Ion Cucu însuşi ar merita transformat într-o carte. A copilărit în cartierul Rahova-Ferentari în vremea celebrului Alimănescu, iar mai tîrziu a participat la campionatele de fotbal dintre cartiere, jucate pe butoaie de bere Bragadiru. Urma să devină medic, dacă regimul proletar instalat în România nu la-r fi pus să plătească pentru o vină imaginară a tatălui său. Acesta a fost trimis la Canalul Dunăre – Marea Neagră pentru zece hectare de pămînt nedeclarate. „Pământul era dat de regele Ferdinand bunicului, lui Gheorghe Cucu, pentru eroism în Primul Război Mondial. Tata, în ciuda colectivizării forţate, n-a luat de pe perete împroprietărirea, care stătea înrămată în casă. Când a venit „comisia” şi-a văzut înscrisul regal, l-a luat la întrebări: „Tudore, ce-i cu asta aici?” Zice: „E a lui tata şi nu pot să trec pământul lui la colectivă.” După un timp, l-au trecut la Canal, în 1953, iar pe mine, în 1954, m-au dat afară de la Facultatea de Medicină. Eram în anul I”. Ajunge să lucreze la Inspecţia Sanitară de Stat, amintindu-mi de Victor Petrini la deratizare, apoi în presă ca fotograf, unde îi cunoaşte pe scriitori jucînd fotbal în echipa lor. Astfel se întîlneşte cu Nicolae Velea, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Nichita Stănescu.
un cristian spune în prefaţa primei părţi a interviului că „Această serie de trei volume va scoate la lumină un autoportret neaşteptat: fotograful scriitorilor este el însuşi un scriitor.” Citiţi şi convingeţi-vă!

Cronică apărută în Ateneu nr. 2(510)/2011

Un comentariu: