Poeți În Cântători

Pe 18 decembrie, seara la 8, vă aștept la Trei Bețivi Bar, la un recital de poezie și muzică, împreună cu violonista Marina Pingulescu. Sper să iasă un performance care să vă încălzească într-o seară rece de decembrie.

Pădurea spînzuraților sau Cum să faci un spectacol poetic, dramatizînd un roman

Festivalul Național de Teatru, aflat în plină desfășurare la București, propune printre multele spectacole obligatoriu de văzut, adaptarea pentru scenă a romanului Pădurea spînzuraților. Am văzut spectacolul la începutul acestui an și am rămas impresionat. Timp de trei ore și jumătate am trăit acțiunea de pe scenă ca și cum aș fi fost personaj în piesă. Am scris atunci următorul text:

Liviu Rebreanu revine la Teatrul Național, acolo unde a fost în două rînduri director, cu un spectacol gîndit de Radu Afrim. Un experiment-eveniment dus de multe ori la limita suportabilității, prin care toți cei implicați în realizarea lui celebrează centenarul cu rafinament și inteligență. Aflat la granița dintre arte, ne oferă un amestec de teatru, poezie și dans, cu efecte vizual-sonore multimedia.

Excelentă ideea unui dialog între Apostol Bologa și conștiința lui, o partitură interpretată la patru mîini de Alexandru Potocean și Marius Manole. Ei dau substanță unui personaj complex, în care lupta dintre datoria de militar și frățietatea cu soldații români din tabăra adversă este cheia de boltă a romanului. Am intuit trimiteri discrete atît la Portretul lui Dorian Gray, cît și la personajele shakespeariene.

Original este personajul generalului Karg, prototipul militarului sever, fără sentimente și emoții, care apare ca o uniformă fără cap. Istvan Teglas, cel care îi dă viață și locotenetului Varga, susține rolul printr-o voce puternică și memorabilă. Face, de asemenea, un rol bun Richard Bovnoczki, chiar dacă am avut de-a lungul spectacolului tentația de a-l compara cu Liviu Ciulei, un căpitan Klapka greu de egalat.

Ca în orice război, prezența feminină din spatele frontului are importanța ei. Mama lui Bologa, jucată impecabil de Natalia Călin, adolescenta Ilona, personaj susținut de jocul inteligent al Ralucăi Aprodu și frivola Marta (Ada Galeș). Ca emoție, deasupra tuturor, Teodora Purja și doinele ei răscolitoare.

Scenografia lui Cosmin Florea completează jocul actorilor, amplificînd momentele de tensiune, așa cum sînt trunchiurile de copaci care coboară în scenă și se transformă în clopote. De altfel, decorurile sînt, în multe dintre scene, ele însele personaje. Cum ar fi casa care însoțește tot spectacolul, mai întîi bar unde se distrează adolescenții de azi (și numit The Hanged!), apoi casa părintească din Parva și casa groparului din Lunca, tatăl Ilonei. Sau chipul lui Dumnezeu de pe acoperișul casei, care tutelează partea a doua a spectacolului.

           

Tehnologia secolului XXI apare la scenele de interior, cînd pe un ecran mare putem vedea și asculta jocul actorilor ca la cinema. Tocmai această imagine, interpusă între actori și public, duce la o intimitate mai mare cu trăirile personajelor, replicile lor fiind de multe ori spuse doar din priviri. Imaginile alb-negru ne duc cu gîndul la fimul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes în 1965.

Radu Afrim a ales și universul sonor care ne însoțește pe durata întregului spectacol. Teodora și Lenuța Purja, rapsozi populari din Bistrița-Năsăud, județul natal al lui Rebreanu, interpretează niște doine cutremurătoare, așa cum am mai ascultat în expoziția itinerantă organizată de Muzeul Memoriei, înregistrări din tranșeele primului război mondial.

Trimiterile la actualitate punctează cînd și cînd, așa cum se întîmplă cu imaginile de la mitingul din 10 august 2018, aducîndu-ne aminte că istoria se repetă mereu. Iar la sfîrșit plutește peste întrega sală întrebarea: Încotro mergem?, însoțită de imaginea lui Iisus care închide ochii. Un spectacol extrem de intens emoțional despre care se va vorbi cu siguranță ani de zile. O candidatură serioasă la apropiatele premii UNITER.

P.S. La premiile UNITER din mai, Natalia Călin a fost aleasă Cea mai bună actriță în rol secundar, Alexandru Potocean a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal, Cosmin Florea a fost nominalizat la categoria Cea mai bună scenografie, iar întregul spectacol Pădurea spînzuraților a fost nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol. 

Tristorii cu Paul Goma la Club A

un dialog cu Diana Iepure din decembrie 2005, inclus de Paul Goma în Jurnal 2005, apărut la Editura Anamarol în 2007

D. Din câte ştiu, discuţia despre Paul Goma, care a avut loc la 8 decembrie în cadrul Poeticilor Cotidianului de la Club A, este una dintre puţinele dezbateri în public pe această temă. A răspuns invitaţiei lui Răzvan Ţupa, Mariana Sipoş, cea care s-a întâlnit cu Goma la Paris şi a realizat pentru TVR documentarul Strict secret: Paul Goma. Tu când ai auzit prima oară de Paul Goma? 

F. Prin anii ‘80, la Europa Liberă, când ascultam actualitatea românească, seara la şapte, cu Neculai Constantin Munteanu. Acordurile Rapsodiei a doua a lui Enescu ne adunau în faţa aparatului de radio pentru a afla adevăratele ştiri. Numele lui era adesea invocat, atât în emisiunea lui N.C. Munteanu, cât şi în Teze şi antiteze la Paris a Monicăi Lovinescu.

D. Eu pe la începutul anilor ‘90, citind un interviu luat de Leo Butnaru în revista Basarabia. Nu ştiu dacă există un personaj mai controversat în viaţa literară românească. Am impresia că ani lumină despart Parisul de Bucureşti şi împiedică întoarcerea scriitorului în ţară.

F. Cu siguranţă, mulţi se bucură că Paul Goma nu s-a întors. Prezenţa lui aici ar fi o perpetuă aducere aminte a laşităţii de care au dat dovadă majoritatea intelectualilor români în anii dictaturii ceauşiste.

D. Documentarul Strict secret. Paul Goma al Marianei Sipoş încearcă să rupă tăcerea şi să ne prezinte istoria vieţii scriitorului, o temă tabu în revistele literare şi în emisiunile de la radio sau televiziune. M-am convins că întâmplările lui Goma pot fi şi subiectul unui film artistc, atât de vii, cinematografice sunt sccenele descrise cu amară ironie de protagonist. 

F. Explicaţia faptului că numele lui Paul Goma e ocolit în saloanele literaturii române contemporane este caracterul său intransigent care l-a făcut să se certe atât cu cine trebuia, cât şi cu cine nu trebuia.

D. În documentar, am descoperit însă în Goma un interlocutor deschis, paşnic, deloc agresiv sau dificil. Eu aşteptam să-l văd încruntat şi supărat pe toată lumea.

F. Avea toate motivele din lume să fie aşa. Securitatea nu numai că l-a hărţuit, l-a chinuit şi l-a izgonit, în cele din urmă, din ţară, dar a şi alimentat falsa idee că este un scriitor mediocru pe care editorii occidentali l-au publicat exclusiv pentru opoziţia sa la regimul comunist.

D. Avea şi are în continuare toate motivele. Observ la unii tineri scriitori o repulsie faţă de tema Goma. Afirmă că nu-i priveşte. 

F. Oare câţi dintre aceştia, în cazul în care s-ar trezi peste noapte prizonierii unui sistem totalitar, ar avea curajul lui Goma şi tenacitatea lui de a lupta pentru libertate.

D. Uneori îmi vine să cred că planul diabolic al securităţii de a-l discredita şi îndepărta total de lumea românească a avut succes. Scriitorul parcă nici nu ar exista. În momentul când apare, este imediat etichetat, iar cei care au îndrăznit să-l publice sau să-l susţină – apostrofaţi.

F. Iată că şi în anul de graţie 2005, Paul Goma continuă să işte controverse şi scrierilor sale să li se pună căluş la gură. În Jurnal rememorează nişte fapte reale despre evrei, fără resentimente sau ură de rasă, încercând să spună unor lucruri pe nume. Liviu Ioan Stoiciu a găsit de cuviinţă să-i găzduiască aceste opinii în revista Viaţa Românească, crezând că trăim nişte vremuri în care cenzura nu mai există. Demiterea abuzivă a acestuia din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei ne demonstrează contrariul. Corectitudinea politică înţeleasă prost bagă pumnul în gură unui scriitor şi om de cultură remarcabil, ca o atenţionare pentru cei care gândesc la fel şi au de gând să o spună public. 

D. E absurdă învinuirea de antisemitism, atâta timp cât oamenii care l-au susţinut cel mai mult, l-au ajutat şi l-au sfătuit în toate, au fost soţia lui, Ana şi socrii lui, evrei.

F. Da, în 1977, când a încercat să solidarizeze intelectualitatea românească împotriva regimului comunist (ceea ce au reuşit să facă cehii cu Charta ’77), Paul Goma s-a trezit singur împotriva unui sistem criminal, care l-a obligat doar la exil, întrucât uciderea lui ar fi însemnat un prea mare scandal internaţional, dată fiind amploarea cazului.

D. Până şi aberaţia că Paul Goma nu ar fi un scriitor valoros a prins rădăcini. 

F. Oricât de mult s-a străduit Ceauşescu să demonstreze ruptura politicii sale de modelul sovietic, modul în care Goma a fost urmărit de securitate şi toată maşinăria pusă în mişcare pentru a-l distruge copiază literă cu literă manualul KGB. Faptul că un torţionar ca generalul Pleşiţă declară cu seninătate că l-a anchetat şi bătut pe Paul Goma şi nimeni din justiţie nu se autosesizează reprezintă o sfidare nemaiîntâlnită.

D. Propunerea ca Paul Goma să candideze la Premiul Nobel pentru literatură ne poate reabilita în propriii noştri ochi.

F. Câteva dintre cărţile lui Goma pot oricând rivaliza cu romanele aflate în canon şi doar adversitatea pentru omul Goma le împiedică să ajungă unde le este locul. “Arta refugii”, de pildă, ar trebui să intre în manuale. Dar până la Premiul Nobel e o cale foarte lungă şi nu ştiu dacă ar găsi susţinerea necesară.

D. Mă întreb, dacă s-ar fi întors, ar fi putut schimba ceva în societate? Ori ar fi rămas decepţionat şi s-ar fi retras cum a făcut-o Mario Vargas Llosa? Poate lipsa din vârful politicii româneşti actuale a personalităţilor de rangul lui Constantin Stere sau Paul Goma face imposibilă repetarea unui eveniment similar celui din 1918. Şi mă mai întreb de ce n-avem noi, românii, bunul simţ să-i recunoastem unui scriitor meritul de a-şi fi păstrat demnitatea în timpurile în care foarte puţini se pot lăuda că ar fi făcut la fel? N-avem că n-avem, cum ar fi spus mama lui Paul Goma.

Grieg și minerii

Există cu siguranţă două Românii. Două lumi diferite, trăind în paralel şi de multe ori neştiind una de cealaltă. Întîmplarea face să împartă acelaşi timp şi același spaţiu. Două culoare distincte, despărţite de un zid gros şi impenetrabil. Oameni care totuşi respiră acelaşi aer, îşi fac de multe ori cumpărăturile în aceleaşi magazine, fără să se vadă unii pe alţii, într-o indiferenţă totală. De o parte civilizaţia, buna creştere, educaţia, de cealaltă grobianul, grosolanul, mitocănia.

Mi-am reamintit de această dihotomie zilele acestea, cînd se desfăşoară în Bucureşti Festivalul George Enescu. Prima ediţie organizată după revoluţie, în 1991, putea însemna revenirea culturii române, eliberată de chingile politicii comuniste, în rîndul importantelor culturi europene. România civilizată îşi reclama locul pierdut şi nu putea s-o facă mai bine decît sărbătorind un mare muzician român care aparţinea deja patrimoniului universal.

Cealaltă Românie, ascunsă în subteranele întunecoase, departe de orice informaţie corectă şi nepărtinitoare, năvălea atunci în capitală pentru a da jos guvernul. Ştia drumul de la precedentele trei excursii în Bucureşti, cînd manifestaţiile opoziţiei ajunseseră să deranjeze atît de mult oligarhia fesenistă. În Piaţa Victoriei, minerii spărgeau uşile şi ferestrele clădirii Guvernului în căutarea sîngelui. În Piaţa Palatului, la Ateneu, se cînta Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg, în faţa unui auditoriu care părea total detaşat de ceea ce se întîmpla la doar cîteva sute de metri distanţă. Pianul şi bîta împărţeau lumea românească încă o dată în două. Am ascultat acel concert pe canalul 2 al Televiziunii Române, la Sportul alb-negru din bucătărie, preferînd la rîndu-mi delicateţea muzicii, violenţelor transmise tot în direct pe primul canal.

După 14 ani, peisajul în care se desfăşoară festivalul este foarte mult schimbat. Bucureştiul nu mai este pîndit de pericolul unor noi invazii barbare, iar melomanul poate merge liniştit la concert, în cazul în care a fost prevăzător şi a cumpărat biletele cu mult timp înainte. Singurul pericol care îl paşte este să fie claxonat de o maşină germană de ultimul tip, din care şoferul grăbit îi aruncă o înjurătură printre dinţi, însoţită de o manea ascultată cu volumul dat la maxim.

Septembrie 2005

Oikos în două zile

M-am convins de adevărul zicalei Omul sfințește locul, participînd la sfîrșitul săptămînii trecute la Festivalul Literar-Muzical Oikos de la Jimbolia și Comloșu Mic. Cîțiva oameni tineri și inimoși alcătuiesc o comunitate extrem de frumoasă și reușesc să construiască lucruri durabile pentru semenii lor. Jimbolia, un oraș cu doar 10.000 de locuitori și cel puțin patru naționalități, are o viață culturală animată, cu evenimente organizate în cele șase muzee ale orașului. Impresiile sînt puternice și toți oamenii pe care i-am întîlnit îl continuă în demersul cultural pe poetul Petre Stoica și l-ar face mîndru pe cel care a pus reflectoarele pe Jimbolia, atunci cînd s-a mutat în oraș în 1995. I-am putut asculta la Muzeul Presei Sever Bocu (unic în țară!), vorbind despre case și muzee, pe Sergiu Dema, un extraordinar ghid al orașului, o adevărată enciclopedie a tot ce înseamnă Jimbolia din punct de vedere istoric (îi calcă pe urme Radu Oltean), pe Cristina Dema, directoarea muzeului, implicată în tot ceea ce înseamnă organizare, pe cunoscutul universitar timișorean, Marcel Tolcea, pe Nicoleta Mușat, una dintre inițiatoarele proiectului Cămine în mișcare, pe arhitectul Cosmin Pavel și pe Ramona Jakoby, cea care a avut ideea Hambarului cu Carte din gospodăria familiei din Comloșu Mic și care împreună cu soțul ei, Franz Jakoby, asigură funcționarea acestui adevărat centru cultural. Am revăzut o parte din colecția de fotografii cu scriitori a lui Ion Cucu, precum și documentarul Nino al meu, realizat de un cristian și Vlad Rotaru. La Muzeul Stefan Jäger, un extraordinar pictor care a trăit în Jimbolia, Călin Torsan și Alexandru Hegyesi, reuniți în proiectul Torshanyio, au susținut un concert plin de mister, original și cald, în care s-au amestecat ritmurile muzicii medievale cu jazzul și inspirația psihedelică. Am aflat istoria pompierilor voluntari din Jimbolia la Muzeul Pompierilor Florian, unde de aproape 150 de ani, generații de locuitori ai orașului sînt gata să intervină atunci cînd focul amenință casele oamenilor. Le-am cunoscut pe Carmen Popa de la Blythswood Banat, un centru dedicat copiilor, precum și pe Isabela Costea de la Hambar, mîna dreaptă a Ramonei Jakoby, două tinere profesoare dedicate meseriei, care își iubesc elevii și sînt sigur că sînt și ele foarte iubite de copii. 

Evenimentul organizat la Comloșu Mic i-a adus pe un cristian și pe Călin Torsan față în față cu copii isteți și dezinvolți, care au dovedit cît de importante sunt întîlnirile organizate aici pentru dezvoltarea lor intelectuală. Mărturisirile lui Marius Ciupertea de la Bibioteca Județeană Sorin Titel din Timișoara despre cărți și casele lor și concertul susținut de Ștefan Mardale au încheiat două zile pline, în care am cunoscut o comunitate extrem de vie, căreia îi pasă de trecut, prezent și viitor, deopotrivă. Cunoscîndu-i pe acești oameni, termenul de  comunitate capătă sensuri noi, amintindu-ne ceea ce adeseori uităm, că numai împreună vom reuși să mutăm munții din loc. Gazdele au fost de o ospitalitate desăvîrșită, oameni calzi, primitori și dornici să ne arate cît mai mult din farmecul localității lor. M-am simțit nemaipomenit de bine în mijlocul lor și am plecat acasă îmbogățit cu o experiență care mă face să am o mai mare încredere în viitorul nostru.

Festivalul Literar-Muzical Oikos

Vă anunț cu bucurie participarea cu o lectură de poezie în seara zilei de 8 septembrie 2019 la Festivalul Literar-Muzical Oikos de la Jimbolia și Comloșu Mic. Îi mulțumesc pentru invitație lui Călin Torsan și sper că întîlnirea va fi o reușită pentru toți.

Prof de română

Una dintre lamentațiile preferate ale celor care văd totul în negru este că școala ar fi la pămînt. Că nu se mai învață ca pe vremuri, că absolvenții de azi sînt majoritatea analfabeți funcționali, că nu se mai citește deloc, că n-o să aibă cine să ne plătească pensiile etc. Este un tablou sumbru și terifiant, ca în scenariile post apocaliptice. Ca tată de copii care au trecut și trec prin școala românească publică, pot spune că realitatea este cu totul alta. Am cunoscut profesori extraordinari, dedicați meseriei, pe care o fac din pasiune și din dragoste pentru elevi. La fel sînt și cei care au scris în antologia Prof de română, coordonată de un cristian și apărută în 2018 la Casa de Pariuri Literare. Poți afla din poveștile lor că indiferent de greutățile pe care le-au cunoscut în carieră, încrederea că prin educație se va putea schimba ceva în bine în societatea românească i-a făcut să meargă mai departe. Sînt profesori pe care mi-ar fi plăcut tare mult să îi fi avut și eu. Cu astfel de oameni la catedră, avem în continuare o șansă.

Minut cu minut

Bun găsit, prieteni ai fotbalului! Ne aflăm pe stadionul 1 Mai din Timişoara pentru a urmări partida dintre Poli şi Chimia Rîmnicu Vîlcea.

Vocea lui Nicolae Secoşan îi făcea inima să bată mai repede. Era o etapă tare, cu meciuri care pe care. În plus, jucase la pronosport şi simţea că era momentul lui să cîştige. Seara, cînd avea să înceapă emisiunea sportivă de la radio pe ritmurile Marşului Sportivilor al lui Dunaevski, urma să bifeze, rînd pe rînd, rezultatele ghicite.

Un moment! Intervenim din Ghencea, pentru că aici s-a deschis scorul. Dumitru a luat o acţiune pe cont propriu, a croşetat doi adversari şi a tras la colţul lung, fără să-i dea vreo şansă lui Lăzăreanu. Din minutul 10, Steaua – U Cluj 1-0. Mulţumesc!

Victoria Stelei era normală. În alte meciuri mizase el că s-ar produce surprizele etapei. Egal pentru Universitatea Craiova acasă. Asta da bombă. Cine ar fi pariat pe Olimpia Satu Mare, victimă aproape sigură în faţa tăvălugului oltenesc?

Îi dăm acum legătura lui Sebastian Domozină la Craiova, se auzi vocea lui Gheorghe Minoiu. Pe Centralul craiovean ne aflăm în minutul 25 şi scorul este tot 0-0. Gazdele încearcă să desfacă apărarea exactă a oaspeţilor, dar rareori reuşesc să se apropie periculos de poarta adversă.

Nu se dădea în vînt după olteni. Asta i se trăgea şi de la cei doi ani în care lucrase la Combinatul Chimic de la Rîmnicu Vîlcea, ca stagiar. Avusese multe de îndurat, de la ironiile colegilor ingineri şi pînă la glumele făcute de muncitori pe seama neîndemînării lui în ale mecanicii. La o pauză de masă, i-au înlocuit sarea pe care o ţinea într-un mic flacon de medicamente, cu sare de lămîie. I s-a părut ceva ciudat, dar a continuat să mănînce, în timp ce colegii lui stăteau să explodeze de rîs. N-a mai vorbit cu ei o săptămînă.

S-a deschis scorul la Iaşi! Din minutul 36, Dinamo conduce aici cu 1-0. A fost o acţiune a lui Ţălnar pe partea dreaptă, centrare în careu pentru Augustin, care a marcat cu o puternică lovitură de cap.

Se luase de el şi securistul fabricii. Cu mînuţele astea vrei tu să edifici socialismul în ţara noastră? Nu poţi nici măcar o femeie să strîngi ca lumea în braţe. Pune mîna şi mănîncă să nu te ia vîntu’. Şi mai tunde-te în pula mea că zici că eşti fată! Din cauza lui şi a celorlalţi, ajunsese să urască oraşul. Visa doar la ziua cînd îşi va lua catrafusele şi va pleca pentru totdeauna, fără să se uite înapoi.

Legătura la Timişoara! Da, şi aici este pauză. După o primă repriză echilibrată, în care ambele echipe au făcut risipă de efort, se intră la cabine cu un scor alb. Vom reveni cu amănunte în repriza a doua.

Începu un cîntec demodat, aşa că deschise fereastra şi îşi aprinse o ţigară. La ora aceea nu prea erau oameni pe stradă. Cîţiva copii se jucau de-a v-aţi ascunselea, un bărbat în maiou ieşise la poartă şi căsca gura. Bătea vîntul şi asta făcea după-amiaza suportabilă.

La Vîlcea, după-amiezele de duminică treceau cel mai greu. Cînd combinatul dormea, oraşul era mort de-a binelea. Ieşea în centru, se plimba prin parc, stătea ore în şir pe cîte o bancă, cu ochii în gol. Singurul detaliu care însufleţea oraşul erau afişele cu meciurile Chimistului. Ce ciudat ca echipa de fotbal să se numească Chimia, iar cea de handbal feminin Chimistul! Oamenii nu au nici un dram de imaginaţie.

Stimaţi ascultători, a început repriza a doua aici la Buzău. Nicio modificare în distribuţiile celor două echipe. Începem cu gazdele, aşadar Gloria îl are în poartă pe…La Iaşi s-a restabilit egalitatea. Politehnica a marcat prin Romilă, care a fost servit excelent de Simionaş şi a înscris pe lîngă Ştefan, ieşit în întîmpinare.

Îşi turnă un pahar de apă și îl înghiţi repede. Dacă ăştia rezistau la Timişoara, le ierta toate păcatele. Cu banii pe care i-ar cîştiga, şi-ar lua un televizor nou şi Wish you were here, albumul original Pink Floyd pe care îl vindea băiatul lui Tase de la cinci. Totul depindea să rămînă scorurile astea. Şi-ar lua şi un sacou. Nu pune mare preţ cu ce se îmbracă, dar ar vrea s-o impresioneze pe Crina. Fata asta nu-l bagă în seamă niciodată.

Intervenim de la Timişoara. O splendidă acţiune de atac a lui Poli s-a încheiat cu şutul lui Cotec, direct în vinclu. Oaspeţii sunt acum în atac, dar Gîngu a fost semnalizat într-o poziţie de ofsaid. Minutul 64 la Timişoara, Poli 1, Chimia 0.

Se uită peste bilet. Rezultatele din B îi ieşiseră. Steaua cîştiga, Dinamo şi Craiova făceau egal, dacă marca şi Chimia, avea 12 rezultate. Hai, futu-ţi echipa mă-tii, hai oraş de căcat, fă şi tu odată o faptă bună, scoate un egal şi o să te cînt zile în şir, o să-ţi compun ode cum nu s-au mai auzit vreodată pe lume.

O să facem acum un tur al stadioanelor. Minutul şi scorul. Ghencea. Minutul 82, Steaua – U Cluj 3-0. Iaşi. Minutul 83, Politehnica – Dinamo 1-1. Buzău. Minutul 81 la Buzău, Gloria – S.C. Bacău 2-1. Craiova. Minutul 83 în Bănie, Universitatea – Olimpia Satu Mare 0-0. Timişoara şi rămînem acolo.

Începe să respire mai greu, inima îi bate tot mai repede. Da, mulţumesc. Aici ne aflăm în minutul 84 şi oaspeţii au iniţiativa. Hai, băieţi că se poate! O să-mi botez copiii cu numele voastre, o să vă fac abonamente pe viaţă în Mătăsari. Balonul se află la Teleşpan, acesta trece de centrul terenului şi îl deschide în adîncime pe partea stîngă pe Carabageac, acesta înaintează cu mingea la picior, intră în careu…

Dionisie Craifaleanu

Dionisie Craifaleanu (14 februarie 1928, București – 5 iulie 2018, București) a fost unul dintre cei mai de seamă profesori universitari ai Institutului Politehnic Bucureşti, doctor inginer în specialitatea Rezistenţa materialelor.

S-a născut la 14 februarie 1928 în Bucureşti. Familia Craifaleanu era stabilită în secolul al XIX-lea în satul Craifalău (a cărui denumire a fost schimbată la mijlocul secolului următor în Crăieşti), situată aproape de Reghin. Tatăl său, Aurel Craifaleanu (1884-1938), a fost profesor universitar, doctor în chimie la Berlin (1914), întemeietorul biochimiei în România (1920). Mama, Ştefania Chisanovici (1899-1983), a fost funcţionară.

A absolvit liceul Sfîntul Sava din Bucureşti în 1946. În 1951 devine inginer mecanic în urma absolvirii Institutului Politehnic Bucureşti, Facultatea de Mecanică, Secţia Maşini de Forţă, specialitatea Motoare cu combustie internă. După terminarea facultăţii, se angajează la Uzinele Timpuri Noi ca inginer proiectant, apoi la Institutul de Proiectări de Uzine Metalurgice (IPROMET) şi la Ministerul Industriei Grele, Direcţia Generală de Mecanică Fină.

Din 1953 a fost angajat în cadrul catedrei de Rezistenţa materialelor de la Institutul Politehnic Bucureşti ca asistent universitar. În 1959 a absolvit la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Matematică-Fizică, specialitatea Mecanică. În 1962 susţine examenul pentru postul de şef de lucrări la aceeaşi catedră. În 1968 devine doctor inginer în specialitatea Rezistenţa materialelor, susţinând teza Contribuţii la studiul stabilităţii barelor solicitate la răsucire. În 1971 susţine examenul de conferenţiar la aceeaşi catedră. În 1990 a susţinut examenul pentru postul de profesor la aceeaşi catedră, activând până la pensionare, în 1998. Între 1992 şi 2001 a fost profesor la Departamentul de predare în limba franceză din Institutul Politehnic Bucureşti, însumând 48 de ani de activitate neîntreruptă în învăţământul superior.

A fost coautor la mai multe tratate universitare cum sunt Complemente de Rezistenţa Materialelor, 1991, Cours de Résistance des Matériaux, Sollicitations Simples et Sollicitations Composées, 1993, Cours de Résistance des Matériaux, Chapitres Spéciaux, 1993, Problèmes de Résistance des Matériaux, Sollicitations Simples, 1994, Problèmes de Résistance des Matériaux, Sollicitations Composées et Chapitres Spéciaux, 1994, Noţiuni de Rezistenţa Materialelor, 1999.

A publicat numeroase articole în reviste şi anuare ştiinţifice. A susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane de specialitate. A elaborat proiecte pentru construirea unor aparate pentru încercarea materialelor la rezistenţă, folosite de studenţi la lucrările de laborator. A fost coautor la mai multe contracte de cercetare ştiinţifică aplicate în industrie. A deţinut un certificat de inovator pentru construirea unor maşini speciale pentru încercări la fluaj.

O Europă în care putem crede

A trecut aproape neobservată în presa românească (cu excepția notabilă a Dilemei Vechi, unde a scris Sever Voinescu), Declarația de la Paris, intitulată O Europă în care putem crede, document al unor intelectuali europeni îngrijorați de soarta continentului nostru. Întrunite la Paris în mai 2017 și dînd publicității textul Declarației în octombrie 2017, aceste personalități fac un apel la recuperarea tradițiilor și a spiritului adevăratei Europe. Documentul atinge subiecte de multe ori tabu in dezbaterea publică, punînd degetul pe rănile provocate în conștiința europeană contemporană de perfida corectitudine politică.

Se vorbește mult despre unitatea europeană, dar, în același timp, în ultimii 25 de ani am asistat la multe mișcări secesioniste care au avut și au darul de a slăbi statele europene. Aceste mișcări sînt întemeiate pe teorii false despre ceea ce dau și ceea ce primesc de la administrația centrală. Despre ce solidaritate putem vorbi la Liga Nordului din Italia, care visează la un stat independent numit Padania? Catalonia a reușit să meargă mai departe decât Țara Bascilor și să convoace de curînd un referendum cu privire la independența provinciei. Există în continuare conflicte mocnite în fosta Iugoslavie. Independența Kosovo nu este recunoscută de către toate statele Uniunii Europene, iar federalismul Bosniei-Herțegovina ascunde și el relații intertenice tensionate între bosniacii musulmani, sîrbi și croați. Conflictul din Cipru rămîne pînă astăzi nerezolvat, nici măcar aderarea părții de sud a insulei la Uniunea Europeană nefiind un factor care să determine reunificarea țării. În fine, Brexit-ul va adînci neînțelegerile dintre provinciile Marii Britanii. Scoția a avut deja un referendum pentru independență, idee respinsă la limită, iar la consultarea cu privire la Brexit a votat pentru rămînerea în cadrul Uniunii Europene. La fel ca Irlanda de Nord, unde se aud tot mai tare vocile care cer unirea cu Republica Irlanda.

Declarația de la Paris încearcă să găsească soluții pentru toate aceste probleme. Să identifice elementele care ne unesc, făcînd apel la moștenirea istorică pe care statele europene o au în comun. Declarația este un document de inspirație conservatoare, care nu se opune progresului, dar nici nu evită să ne arate capcanele deschiderii cu orice preț. Progresiștii falsei Europe seamănă foarte mult cu domnul Nae Cațavencu (Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi nimic alt decât progresul). Sînt intoleranți, nu acceptă alte păreri, sînt posesorii adevărului absolut. Progresul acesta utopic și tiranic, care trece peste orice pentru a încerca să ajungă la o fericire fantasmagorică, îmi amintește de socialismul utopic din secolul al XIX-lea și de falansterul de la Scăieni al lui Theodor Diamant. (3. The false Europe is utopian and tyrannical).

Uniunea Europeană se află într-un moment critic al existenței sale. Ieșirea Marii Britanii, derapajele autoritariste ale Ungariei și Poloniei (România nefiind departe de situația acestora), ascensiunea extremei drepte din Austria (mai ales) și din Germania sînt tot atîtea amenințări și provocări. Falia între vestul care a construit unitatea europeană și estul care încearcă prin integrare să recupereze timpul furat de perioada comunistă se adîncește în loc să se reducă. Problema migrației refugiaților din Orientul Apropiat, dar și din alte zone de conflict ale lumii, nu poate fi ascunsă sub preșul corectitudinii politice. Trăim o criză cum Europa nu a mai cunoscut de la al doilea război mondial. O criză identitară, în primul rînd, pe care nu o putem depăși cu lozincile globalizării (17. Multiculturalism is unworkable). Octavian Paler scria în 1993 în Don Quijote în Est: Eu nu cred că există un european „de nicăieri”. Nu există decât europeni „de undeva”. Europeni din Franța. Europeni din Germania. Europeni din România. Dacă nu ești european „de undeva”, nu ești nimic. Prin urmare, semnatarii declarației nu se opun primirii migranților, numai că imigrația fără asimilare înseamnă colonizare. Obiectivul nostru, al europenilor de undeva, trebuie să fie integrarea noilor veniți și adaptarea lor la modul de viață al societății europene (12. Europe is a shared project).

Dar care ar fi fundamentele Europei în viziunea semnatarilor Declarației? Schimbările pe care lumea le cunoaște în acest început de mileniu au tendința să șteargă cu buretele multe dintre moștenirile de secole ale civilizației europene. Statul-națiune definește cel mai bine Europa. Unitatea în diversitate nu trebuie să presupună pierderea suveranității și a identității naționale. Deficitul de democrație pe care îl provoacă superbirocratizarea de la Bruxelles este o realitate pe care nu ne permitem să o ignorăm. Este o utopie să credem că poate exista o lume multiculturală fără frontiere. Restaurarea adevăratului liberalism, care pune în centrul doctrinei sale individul, este una dintre soluțiile propuse pentru însănătoșirea climatului public (25. We must restore a true liberalism).

Declarația face referire și la rădăcinile creștine ale Europei. Există astăzi tendința de a nega caracterul creștin al națiunilor europene, de a duce în derizoriu credința și de a pune în prim-plan ateismul liber-cugetător (9. Christianity encouraged cultural unity). Numai că acești adeversari ai credinței sînt adversari doar ai religiei creștine, în timp ce alte credințe religioase nu fac obiectul niciunei campanii de denigrare. Scriam pe blog încă în 2007 că în proiectul Constituţiei europene, care era în acea vreme în dezbatere, nu se va face nicio referire la rădăcinile creştine ale Europei. Angela Merkel, cancelarul de atunci și de acum al Germaniei, nu a reuşit să îi convingă pe adepţii corectitudinii politice că nu este nicio ofensă adusă altor confesiuni. Deşi religia majoritară în toate cele statele Uniunii Europene este creştinismul. Or, virtuțile noastre, cu care ne place să ne mîndrim în fața lumii, vin tocmai din creștinism: echitatea, compasiunea, mila, iertarea, împăcarea, caritatea (10. Christian roots nourish Europe).

Orice analiză demografică subliniază sporul negativ al populației pe care îl cunosc toate țările europene. Cum va arăta viitorul Europei, dacă europenii au tot mai puțini copii? De aceea, declarația de la Paris scoate în evidență rolul căsătoriei și al familiei. Discuțiile care au loc astăzi în România despre definirea familiei, discuții care au stîrnit polemici violente și valuri de emoție, se află pe un drum greșit. Ele s-ar canaliza mai bine spre promovarea unor politici sociale care să încurajeze creșterea și educația copiilor (33. Marriage and family are essential).   

Revenirea la tradițiile care au construit istoria Europei și care reprezintă cheia de boltă a civilizației europene, găsirea elementelor comune care ne unesc, fără a șterge diferențele dintre noi, continuarea proiectului european, așa cum a fost gîndit la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, sînt responsabilități ale generației de azi, dacă vrem ca mîine să mai putem vorbi de o Europă așa cum am moștenit-o și noi de la generațiile trecute. Nu trebuie să irosim șansa pe care o avem și libertatea de a acționa așa cum ne dictează propriile conștiințe, atîta timp cît această libertate mai există într-o lume în care schimbarea nu este neapărat spre bine.

Cine sînt semnatarii declarației?

Phillipe Bénéton (1946, Franța), politolog francez, profesor la Universitatea din Rennes și la Institutul Catolic de Studii Superioare. Lucrările sale se referă la filosofia politică, în particular conservatorismul, problematica egalității, democrația liberală, chestiunea opiniei dominante care reprezintă noua morală. A scris despre Machiavelli, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus.

Rémi Brague (1947, Franța), filosof francez, profesor de filosofie medievală arabă și iudaică și specialist în filosofie greacă. Predă filosofie greacă, romană și arabă la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne și la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. Este membru al Institutului Franței, al Academiei de Științe Morale și Politice. Marele premiu de filosofie al Academiei Franceze în 2009, premiul Ratzinger pentru teologie în 2012, cavaler al Legiunii de Onoare în 2013, titular al catedrei Etienne Gilson în 2014. Dintre cărțile sale, au apărut în limba română:

-          Europa, calea romană, traducere de G. Chindea, Ed. Idea, Cluj, 2002

-          Înțelepciunea lumii. Istoria experienței umane a universului, traducere de C. Dumitru, postafață V. Ciomoș, Ed. Tact, Cluj, 2012

-          Capodopera lui Dumnezeu și alte eseuri, traducere de Ana Lăcan, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016

Chantal Delsol (1947, Franța), filosof francez, istoric politic și romancier. Fondator în 1993 al Institutului de Cercetare Hannah Arendt. Este catolică practicantă și se descrie pe sine ca pe un liberal-conservator.

Roman Joch (1971, Cehia), politician ceh, publicist și comentator politic. Se descrie ca liberal-conservator.

Lánczi András (1956, Ungaria), filosof conservator maghiar, politolog, profesor la Universitatea Corvinus din Budapesta, rector al Institutului de Studii Politice.

Ryszard Legutko (1949, Polonia) este un filosof și politician polonez, profesor de științe umaniste, publicist, autor de cărți socio-politice, traducător și comentator al operei lui Platon.

Pierre Manent (1949, Franța), politolog și universitar francez. El predă filosofia politică la École des Hautes Études en Sciences Sociales și la Centre de recherches politiques Raymond Aron. Este, de asemenea, profesor invitat la Colegiul Boston, la Departamentul de Științe Politice. După absolvirea École Normale Supérieure, a devenit asistent al lui Raymond Aron la Collège de France. Este unul dintre fondatorii publicației trimestriale Commentaire unde scrie și astăzi cu regularitate. Manent este o figură cheie a filozofiei politice contemporane franceze, iar lucrarea sa a ajutat la redescoperirea tradiției liberale franceze. Manent este eurosceptic și liberal clasic și a fost numit de publicația The Weekly Standard ca fiind cel mai profund dintre filosofii eurosceptici. Dintre cărțile sale apărute în limba română:

-          Istoria intelectuală a liberalismului, editura Humanitas, 1992, 2003, 2013, traducere de Mona și Sorin Antohi

-          O filozofie politică pentru cetățean, editura Humanitas, 2003, traducere de Mona Antohi

-          Cum de putem trăi împreună. 16 lecții de filozofie politică pe înțelesul oricui, editura Humanitas, 2003, 2017, traducere de Mona Antohi

-          Metamorfozele cetăţii. Eseu despre dinamica Occidentului, editura Humanitas, 2012, traducere de Mona Antohi

-          Musulmanii, obstacolul inedit. Situaţia Franţei, editura Addenium, 2016, traducere de Cristian Preda

Janne Haaland Matlary (1957, Norvegia), politolog norvegian, scriitor și politician, care a reprezentat anterior Partidul Creștin Democrat. Din 2012 este membră a Partidului Conservator. Este profesor de politică internațională la Universitatea din Oslo și a fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe în perioada 1997-2000.

Dalmacio Negro Pavón (1931, Spania), profesor universitar spaniol, membru al Academiei Regale Spaniole de Științe Morale și Sociale. Este avocat, deține o diplomă de licență în filosofie, cât și un doctorat în științe politice. În prezent, este profesor emerit de științe politice la Universitatea CEU San Pablo din Madrid.

Roger Scruton (1944, Marea Britanie), filosof și scriitor englez specializat în estetica și filosofia politică, în special în promovarea ideiilor conservatoare tradiționale. Editor al revistei Salisbury Review, revista politică conservatoare, din 1982 până în 2001. A scris peste 50 de cărți despre filosofie, artă, muzică, politică, literatură, cultură, sexualitate și religie. Dintre cărțile sale apărute în limba română:

-          Spinoza, editura Humanitas, 1996, 2006, colecția Maeștrii spiritului, traducere de Diana Arghirescu

-          Kant, editura Humanitas, 1998, 2006, colecția Maeștrii spiritului, traducere de Laurențiu Staicu

-          Vestul și restul, editura Humanitas, 2003, traducere de Dan Rădulescu

-          Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, editura Humanitas, 2011, 2017, traducere de Dragoș Dodu

-          Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor, editura Humanitas, 2014, 2017, traducere de Teodora Nicolau

-          Despre natura umană şi Dorinţa sexuală. O cercetare filozofică urmează să apară în 2018 tot la editura Humanitas

Robert Spaemann (1927, Germania), filosof romano-catolic german. Este membru al școlii Ritter. Se concentrează pe etica creștină. Este cunoscut pentru munca sa în bioetică, ecologie și drepturile omului. Deși nu este încă tradus pe scară largă în alte limbi, este cunoscut pe plan internațional, iar opera sa este foarte apreciată de Papa Benedict al XVI-lea.

Bart Jan Spruyt (1964, Olanda), istoric olandez, jurnalist și scriitor conservator. Ca una din principalele voci ale conservatorismului intelectual, Spruyt a contribuit la fondarea Fundației Edmund Burke, grupul conservator olandez. Începând cu septembrie 2009, Spruyt predă cultură și istorie la Colegiul Wartburg din Rotterdam.

Matthias Storme (1959, Belgia), avocat, universitar și filosof conservator belgian. În prezent, este profesor universitar la Universitatea din Leuven și la Universitatea din Anvers. Prelegerile sale cuprind subiecte de drept civil, legea falimentului, legea comparativă, procedura civilă și dreptul comunitar european. În afara școlii de drept, predă un curs despre Religia comparativă. De asemenea, scrie pentru mai multe reviste academice și politice.

Textul Declarației, inclusiv în limba română, aici: https://thetrueeurope.eu/

Articol apărut în Observator Cultural nr. 907 din ianuarie 2018

Interviu cu Silviu Tabac

Revenirea Coroanei de Oţel în stema de stat a României este un fapt cultural în primul rând. Nu putem să nu ne bucurăm că într-un sfârşit şi politicul a înţeles că acest simbol nu ţine atât de ideea monarhică, cât de ideea naţională a românilor. 

La 11 iulie 2016, preşedintele Klaus Iohannis a promulgat legea care readuce coroana pe capul acvilei de pe stema României. După mai bine de 25 de ani în care politicienii au tergiversat în fel şi chip acest gest de normalitate. Coroana de Oţel este un simbol naţional şi a fost turnată din ţeava unui tun otoman capturat în Războiul de Independenţă din anii 1877-1878. S-a aflat pe stema României din 1881, anul proclamării Regatului şi până la abdicarea Regelui Mihai I în 1947. Astăzi, Coroana de Oţel este expusă ca parte a tezaurului românesc la Muzeul Naţional de Istorie a României. Am purtat o discuţie cu Silviu Andrieş-Tabac, Heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi specialist recunoscut în cercurile ştiinţifice din România, despre importanţa acestei repuneri în drepturi.

Florin Hălălău: Cum vezi reîntoarcerea coroanei pe stema României, aşa cum au şi alte republici est-europene (Polonia, Serbia, Ungaria şi chiar Rusia)?

Silviu ANDRIEŞ-TABAC: O văd cu ochi buni. Coroana de Oţel este o parte a patrimoniului nostru spiritual şi heraldic de cea mai mare vibraţie. Este un simbol autentic şi foarte scump poporului nostru, invocând jertfa de generaţii adusă pe altarul unităţii şi independenţei naţionale. Merită toată veneraţia cetăţenilor de azi şi de mâine. Sunt foarte puţine simboluri heraldice româneşti cunoscute şi recunoscute pe plan mondial ca fiind primare româneşti, iar Coroana de Oţel este tocmai unul dintre acestea.

Efortul de repunere a ei în circuitul de valori naţionale a fost constant de la 1989 încoace, iniţial cu mai puţin succes, iar acum cu unul aproape total. Şi heraldiştii români, întruniţi în cadrul Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române au pledat, aproape fără excepţii, dintotdeauna pentru restabilirea Coroanei de Oţel în stema de stat, dar nu au fost auziţi de politicieni. Este adevărat că nici noi n-am fost prea bătăioşi şi ne-am retras din câteva polemici care ni s-au părut fără rost. Astăzi apele s-au ales şi Coroana de Oţel a revenit.

Versiunea artistică propusă, însă, nu e cea mai reuşită: ni s-a oferit o coroană cam mică şi cam înghesuită pe un cap de acvilă cam scund, creându-se astfel o disonanţă cu imaginea concretă a păsării heraldice. Se observă că nu s-a dorit „umblarea” la imaginea uzuală a stemei în vigoare. Deşi, această modificare era un bun prilej pentru o îmbunătăţire generală a imaginii grafice (avem exemplul altor ţări ca Germania sau Regatul Unit care periodic dau viziuni artistice uzuale noi ale stemelor lor de stat, fără a interveni în blazonul legal din punct de vedre heraldic), dar şi pentru corectarea unor neajunsuri mai vechi ale stemei de stat. Poate, însă, nu am dreptate şi chestiunea aceasta nu s-a „copt” încă.

FH: Aşadar există diferenţe între stema actuală şi cea statuată în 1921.

SAT: Există mai multe, deşi se poate observa cu ochiul neînarmat că cele două steme sunt într-o legătură organică. Armele heraldice ale Regatului României au fost stabilite prin Legea nr. 3573 din 23 iulie 1921 pentru fixarea Stemei Regatului României, întregit cu ţările-surori unite şi au funcţionat în trei forme: stema mare, adică cea completă, sub pavilion şi coroană regală, care era folosită în actele statale emanate de la Rege, actele internaţionale şi în alte cazuri speciale din Înalt ordin; stema medie, adică fără pavilionul regal timbrat cu coroana regală, folosită de armată şi autorităţile statului; stema mică, cuprinzând scutul-bază cu toate mobilele şi timbrat de „coroana de oţel a României”, folosită în sigiliile oficiale.

Stema mică – cea de bază şi ireductibilă din punct de vedere heraldic – era compusă din trei scuturi, fiecare cu semnificaţia lui. Scutul mare de bază purta în câmp albastru o acvilă cruciată de aur, cu ciocul şi ghearele roşii, încoronată cu o coroană regală de aur şi purtând în gheara dreaptă o spadă de argint cu garda de aur, iar în cea stângă un sceptru de aur, compoziţia fiind definită drept „acvila României, armele Regalităţii române”. Pe pieptul acvilei era aşezat un al doilea scut – „scutul mediu” sau în termeni heraldici „scutul peste tot” – partiţionat în cinci cartiere şi „cuprinzând armele ţărilor surori unite”, adică stemele Ţării Româneşti, Moldovei (cu Basarabia şi Bucovina), Banatului (cu vechiul Banat românesc al Severinului), vechiului Mare Principat al Transilvaniei (cu părţile Crişanei şi Maramureşului) şi Dobrogei. Peste acest scut mediu broşa un al treilea scut – „scutul mic” sau în termeni heraldici „scutul peste toate” – care purta „armele Casei domnitoare de Hohenzollern” (scartelat, de argint şi negru).

Decorurile exterioare ale stemei Regatului, pe lângă coroana de oţel care timbra scutul de bază, mai cuprindeau: doi lei de aur în calitate de susţinători, afrontaţi şi stând pe arabescuri de aur; colanul ordinului „Regele Carol I”; o eşarfă albastră bordată cu aur şi cuprinzând deviza Casei domnitoare, cu litere de aur: „Nihil sine Deo”; precum şi mantoul de purpură căptuşit cu hermină şi timbrat de coroana regală deja arătate.

Stema Românei stabilită prin Legea nr. 102 din 21 septembrie 1992 privind stema ţării şi sigiliul statului, grosso-modo a reluat stema mică din 1921, fără coroana de oţel de pe scutul de bază, fără coroana regală de aur de pe capul acvilei şi fără scutul „peste toate” cu armele Casei de Hohenzollern. Există şi diferenţe de detaliu, artistice şi coloristice, datorate viziunii celor care au decis heraldic în 1992.

Acum a fost recuperată coroana de oţel, dar a fost pusă pe capul acvilei şi nu pe scutul heraldic.

FH: Ce părere ai despre eventuala prezenţă a stemei pe tricolor?

SAT: Din punct de vedere teoretic, dacă un drapel cu stemă actual nu este o simplă banieră armoriată, atunci înseamnă că el este derivat dintr-un alt drapel, identic ca structură şi culori, primar şi fără stemă. Aş accepta aplicarea stemei pe tricolor numai dacă în locul actualului drapel de stat al României, urmând anumite uzanţe internaţionale, s-ar introduce şase însemne vexilare naţionale distincte noi: un drapel civil, un pavilion civil, un drapel de stat, un pavilion de stat, un drapel de război şi un pavilion de război. Astfel, de voie de nevoie pe unul sau chiar pe două din aceste drapele am putea să punem stema ţării, sigur nu pe cele civile care identifică poporul.

Tricolorul vertical albastru-galben-roşu românesc şi panromânesc este cel mai vechi dintre drapelele cu aceleaşi culori, fiind rodul revoluţiei europene de la 1848. România de azi este moştenitoarea lui de drept. Drapelul Andorrei este din 1866, al Ciadului din 1959, al Republicii Moldova din 1990. Ultimul poartă stema ţării tocmai pentru a se uni cu şi în acelaşi timp pentru a se deosebi de tricolorul tuturor românilor şi al României. Mă întreb dacă şi stema de pe steagul Andorrei nu a apărut din necesitatea de a se diferenţia de drapelul românesc, care la acel moment deşi nu era suficient de stabilizat din punct de vedere legal, era totuşi bine cunoscut în spaţiul de cultură franceză şi nu numai. Iar de la 23 aprilie 1867, după legea dată de noul domn Carol I, avem tricolorul de la 1848 pe deplin legalizat. Acest act este unul exemplificator pentru problema care ne interesează azi: la 1867 tricolorul este unic; armele ţării se pun pe drapelul domnitorului, drapelul armatei şi pavilionul marinei de război; pe drapelele gărzilor orăşeneşti în locul armelor ţării se pun însemnele heraldice ale oraşului respectiv şi numărul legiunii; drapelele autorităţilor civile şi pavilionul de comerţ rămân curate.

Faptul că Ciadul invocă lipsa unui tricolor românesc fără stemă în uz la data adoptării tricolorului propriu nu este semnificativ. Din punct de vedere heraldic, un însemn oficializat cândva nu-şi pierde capacitatea de a identifica posesorul lui niciodată, nici dacă acesta piere şi nu mai are descendenţi. În cazul simbolurilor de stat, acestea sunt protejate de ceva vreme la nivel internaţional, chiar şi după scoaterea din uz.

Dacă România va pune stema de stat pe drapelul de stat, cum sugerează diferite voci, un copil care încă nu ştie istoria naţiunilor, dar are cunoştinţe de vexilologie din jocurile pe care le practică, va înţelege că drapelele de stat ale României, Republicii Moldova şi Andorrei sunt derivate din drapelul de stat al Ciadului.

În general, mă uit cu ochi răi la toate iniţiativele de „îmbunătăţire”, „umanizare”, „ajustare” sau chiar „înlocuire” a simbolurilor naţionale, numai dacă acestea nu emană din sânul mediului strict profesionist şi dacă într-adevăr nu au ca scop corectarea unor greşeli istorice sau tehnice.

Simbolurile naţionale, deşi au nişte autori formali, sunt rodul intelectual colectiv al mişcărilor de emancipare naţională şi/sau socială ale generaţiilor care le-au înfăptuit, utilizând aceste însemne. Viaţa le-a scos în prim plan din numeroase soluţii simbolice contemporane şi le-a consacrat, iar nouă nu ne rămâne decât să le păstrăm cu sfinţenie. Abia atunci când generaţia noastră va realiza ceva demn de jertfa înaintaşilor, uimind lumea întreagă (inclusiv Ciadul), abia atunci am putea umbla la simbolurile naţionale. Dar nici atunci nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci. Versurile imnului Japoniei datează din secolul al X-lea...

FH: Cum crezi că ar putea influenţa revenirea coroanei pe stemă disputa monarhie versus republică, prezentă din ce în ce mai acut în dezbaterea politică din România?

SAT: Cred că nici în vreun fel. Sigur, ambele tabere îşi vor dezgoli spadele şi se vor duela ceva timp, etalându-şi argumentele arhicunoscute, dar primenite cu această ocazie. Presa va vorbi o săptămână-două, până se va plictisi, iar publicul cel mai larg nici nu va băga de seamă că a existat o nouă rundă de polemică în problema dată. Revenirea Coroanei de Oţel în stema de stat a României este un fapt cultural în primul rând. Nu putem să nu ne bucurăm că într-un sfârşit şi politicul a înţeles că acest simbol nu ţine atât de ideea monarhică, cât de ideea naţională a românilor. Actul heraldic în discuţie constituie un pas înainte pe drumul nostru spre o societate normală, liberă şi cu un viitor clar de care să se bucure toţi cetăţenii României.

Silviu Andrieş-Tabac este născut în 1969 la Chişinău, dar a copilărit şi studiat în satul Cuhureştii de Sus, raionul Floreşti. Absolvent al Institutului de Istorie şi Arhivistică al Universităţii de Stat de Studii Umanistice din Moscova, 1993. Doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea academicianului Dan Berindei, 1996. A fost director adjunct al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi director adjunct al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Din 2013 este Heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi Şeful Cabinetului de heraldică al Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova. A susţinut în ultimii 20 de ani mai multe cursuri la Universităţile din Chişinău şi Bucureşti. Membru al Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, membru-fondator şi vicepreşedinte (din 2003) al Comisiei Naţionale de Heraldică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova, membru-fondator şi membru al Consiliului ştiinţific (din 1998) al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi, membru-fondator şi preşedinte (din 1999) al Societăţii de Genealogie, Heraldică şi Arhivistică „Paul Gore”, Chişinău, membru-fondator al Societăţii Numismatice din Republica Moldova, membru al Societăţii Numismatice Române, membru al unor societăţi heraldice din Ucraina şi Rusia. A publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice, inclusiv monografiile „Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei” (Chişinău, Editura Museum, 1998), „Introducere în heraldică. Noţiuni generale şi întregiri la armorialul teritorial românesc” (Editura Universităţii din Bucureşti, 2008) şi „Simbolurile Naţionale ale Republicii Moldova (în colaborare; Chişinău, 2010). Este autorul a peste 400 de însemne heraldice, vexilologice, faleristice şi uniformistice înregistrate oficial în Republica Moldova.

Interviu publicat în Observator Cultural nr. 843/2016