Vedere de pe raftul de sus

Nora Iuga, Blogstory, Casa de Pariuri Literare, 2011

„La Zürich, când intri într-un magazin, spui „Grüetzi”, la Berlin, „Hallo”, la Buenos Aires, „Ola”, un Hallo întors pe dos, poate unde-i pe emisfera cealaltă”. Aşa îşi începe Nora Iuga jurnalul publicat pe internet, aşa cum pentru toţi cei care îşi deschid un blog pe platforma wordpress.com, prima postare se numeşte invariabil Hello World!

Norei Iuga îi place atît de mult să interacţioneze cu oamenii, să le vorbească, încît dacă acest lucru nu este posibil nemijlocit, alege să le scrie. Scrisorile din Blogstory sînt cele mai bune pagini ale jurnalului. De la Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler nu am mai citit epistole atît de emoţionante, cu specificaţia că la Nora Iuga predilectă este iubirea pentru interlocutorul nevăzut. Ni se înfăţişează pe rînd, ca actorii dintr-o piesă de teatru, oameni la care Nora Iuga ţine şi cu care se identifică de multe ori, personaje de care te ataşezi şi care îţi devin foarte apropiate:

Nino Almosnino: „Mai ştii plimbările noastre pe jos pân’ la aeroport să vedem avioanele când n-aveam bani să luăm autobuzul”
Octavian Soviany: „fiindcă eşti o perfectă combinaţie între Rasputin şi Mâşkin, te botezasem Raspâşkin”
Constantin Abăluţă: „Ţii minte, Dinule, cum primul tău drum, când veneai la noi, era să te duci la bucătărie şi să cauţi în sertar tirbuşonul ăla vechi de fier, aproape ruginit, doar să te uiţi la el, sau şopârla de aramă, moştenire de la Leon, a cărei coadă o foloseai în locul tirbuşonului”
Ioan Es. Pop: „Nici nu ştiu cum să îţi spun, pentru că noi doi, chiar atunci când ne-am aflat faţă în faţă, mai mult am tăcut. Poezia ta pentru mine totdeauna a avut un gust special. La fel şi numele, înainte de a-l fi văzut scris; îl citeam legat, ca numele german Johannes, transliterat pe româneşte...”
Mircea Ivănescu: „Mi-aş fi dorit să fiu şi eu cu tinerii tăi musafiri şi să mă faci să râd, aşa cum povesteşte mereu Teodor Dună că el nu-şi aminteşte să mai fi râs cu cineva pe lumea asta atât de mult şi cu atâta poftă ca atunci când e cu tine”
Vintilă Ivănceanu: „Să nu te superi că-ţi spun Purşi, fără să ştiu exact cum se scrie corect numele ăsta. M-am gândit mereu c-o fi venind de la germanul Burschi, care înseamnă „băieţaş” ”
Angela Marinescu: „Tu eşti, da, tu eşti cu adevărat, aşa înfofolită în singurătatea ta, în beţiile invidiilor tale omeneşti, cu maniile tale, cu insaţiabila ta curiozitate, vrând să afli tot, de parcă ai fi patroana unei bănci de date, pentru că vrei să trăieşti numai cu tine, dar nescăpând nimic din ceea ce aparţine vieţii din afara ta, tu eşti toată o lume cu cele două emisfere bine delimitate, ca un creier.”
Mircea Horia Simionescu: „Nu m-ai mai văzut la şedinţele PEN-ului fiindcă am lipsit mult din ţară. Ştii cum e, unii îşi fac cuib, se aşază acolo să privească cerul în tihnă, alţii îşi iau zborul, taie cerul în felii şi cerul lor se îngustează. Nu ştiu cum e mai bine. Tu, Ţoncule, faci parte din prima categorie, stai şi-l contempli, ştii că e al tău şi vrei să-l păstrezi întreg, eu tai zilnic câte o felie din el şi-l hăpăi repede ca pe un tort. Tu eşti un păstrător, eu o risipitoare”
Henri Wald: „Cum să te uit, Henri Wald, pe tine care mi-ai pus 10 exact pentru acel „fel propriu” care, în general, mă descalifică: calitatea neasemănării mele”

„Iar nicio scrisoare, de trei zile nicio scrisoare. O cutie goală de scrisori e o ţeavă de puşcă îndreptată spre pieptul meu…” Apoi sună telefonul şi îi auzim la celălalt capăt pe Valeriu Mircea Popa care are nevoie de gîndurile Norei, pe Dinu Abăluţă care îi citeşte ce a mai scris, pe Corina Sabău vorbind despre Flaubert, Kundera sau clasicii ruşi, pe Andra Rotaru cea capricioasă şi astfel nevoia de comunicare se topeşte în lungi convorbiri.

Cartea mai este şi un prilej de călătorie prin diferite oraşe ale lumii: Buenos Aires, Stockholm, Bruxelles, Sarajevo, Zagreb, Veneţia, Torino, Brăila, Edenkoben. Berlinul, „singurul oraş de iubit şi de urât până la moarte” face o figură aparte, este monologul declamat în faţa unor săli pline. Aşa cum Caragiale a murit la Berlin (a doua oară, după ce a fost omorît în ţară prin procesul Caion), Nora Iuga s-a născut a doua oară în capitala Germaniei, după prima ei naştere în familia unor artişti din Bucureşti. Fasanenstraße 23 şi Stuttgarter Platz 22 devin astfel destinaţii obligatorii pentru românii care iubesc literatura şi au ocazia să viziteze capitala Germaniei. Viena este ea însăşi ghid de călătorie: „ „Nora Iuga”, spui, zâmbeşti şi-i întinzi mâna; „Îmi pare bine de cunoştinţă, Wien”, îţi răspunde, „unde preferaţi să vă duc, pe Graben, la Stephansdom, la Herrenhof, jos la cafeneaua Secession, la subsol sau în grădină... sau poate la Hofburg?” ”

Nora Iuga menţine în viaţă o Românie elegantă şi extravagantă în acelaşi timp, cu obiceiurile ei burgheze, cu toate calităţile civilizaţiei occidentale şi cu toate pasiunile sîngelui oriental, o Românie care şi-a păstrat normalitatea peste ani tocmai prin oameni rămaşi nealteraţi de nemernicia vremurilor. Tinereţea fără bătrîneţe a Norei Iuga îi dă tot dreptul să spună şi să fie crezută cînd spune „Sire, tineretul e cu Voi! ” în finalul unei admirabile scrisori către Regele Mihai.

Mereu deretică unii prin debaraua literaturii române şi mută cărţile de pe raftul de sus pe raftul de jos şi invers, aşa încât „ce e rău şi ce e bine tu te-ntreabă şi socoate” (Scrisoare pentru George Călinescu). Să ne închipuim această carte minunată ca o vedere trimisă de Nora Iuga cu toată dragostea, de pe raftul de sus al literaturii române.

Cronică apărută în Observator cultural nr. 349(607)/12-18 ianuarie 2012

Octav Pancu-Iaşi

Taţilor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat, redescoperiţi-l pe Octav Pancu-Iaşi, cel mai mare povestitor de pe pămînt şi de sub pămînt, citiţi-le copiilor voştri înainte de culcare o poveste scrisă de el şi îi veţi face să adoarmă fericiţi.

Victor Bucătaru citeşte din "Asigurări de viaţă"

Despre Nora Iuga

Am cunoscut-o pe Nora Iuga în 1990 la librăria Academiei, de lîngă biserica Zlătari de pe Calea Victoriei. Stăteam ore în şir în zona de poezie, citeam zeci de poeţi necunoscuţi încă mie şi descopeream cărţi extraordinare. Una dintre acestea este cea apărută în 1989 la Cartea Românească, Cîntecele Norei Iuga. Trompetele desenate pe copertă de Dan Stanciu îmi semnalau existenţa unei scriitoare formidabile. Am aflat mai tîrziu că şi lui Octavian Soviany îi plăcuse această carte „neserioasă”, în care Nora Iuga se juca cu rimele şi cu formele fixe, ca în minunata poveste despre Madame Fantine. Sexagenara şi tînărul am citit-o în două zile de mers cu tramvaiul prin Bucureşti. Unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române. Apoi am fost lovit în plin şi pentru totdeauna de o Inimă ca un pumn de boxeur. Întîlnirea propriu-zisă s-a petrecut într-un mic magazin de cartier, în care Nora Iuga dansa printre rafturi, colora încăperea în cele mai frumoase nuanţe şi fredona şansonete ca Juliette Greco. Restul este literatură. La mulţi ani, Nora!

Noaptea lungă a pisicilor singure

Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, Editura Brumar, 2010

Atmosfera este cel mai important personaj al prozei lui Sorin Delaskela. O atmosferă care te prinde ca o pînză de păianjen şi de care nu poţi scăpa nici după ce ai închis cartea şi te-ai întors la realitate. Singurătatea este şi ea parte din distribuţia cărţii. Marea singurătate a lumii făcută din toate micile noastre singurătăţi de bucătărie, birou, lift, metrou, treceri de pieton sau supermarket. (Marlen şi câinele dimineţii). Peisajul este de cele mai multe ori sumbru, derizoriul, chiar sordidul vieţii sînt disecate pînă la detaliu pentru a da o imagine terifiantă a realităţii.

Întotdeauna i-am invidiat pe bibliotecari. Am fost convins că nu există meserie mai frumoasă decît să stai ziua întreagă printre cărţi, să citeşti şi să oferi cărţi spre lectură. Eram printre visătorii care vedeau ca Borges paradisul ca pe o bibliotecă. Nu mai pot gîndi la fel după ce am citit Funcţionarii prafului: „Eu fişam dicţionare şi alte tâmpenii. Ţi-am mai spus. Asta făceam mare parte din timp. Mii de volume pe care nimeni nu le va mai răsfoi vreodată. O lume a Plictiselii absolute şi a imobilităţii calde. O lume uitată, inutilă, putrescentă. […] Paşii tăi stârnesc un ecou de cavou, iar mirosul greu de cadavru de hârtie şi cerneală tipografică îţi intră în piele.” În Mecanisme lirice, umorul este bine disimulat în melancolia care îi caracterizează pe cei doi oameni singuri care au o conversaţie telefonică în miez de noapte. Atît expeditorul versurilor (nu autorul, pentru că el trimite versurile altora), cît şi redactorul revistei (care nu recunoaşte originalul şi îi promite publicarea) îşi umplu singurătatea purtînd un dialog politicos, dar în esenţă la fel de absurd ca versurile lui Urmuz din ultimul poem citit la telefon.

Trofin din Un idiot mai puţin este un personaj pentru care Charles Bukovski ar putea fi invidios. Un om care nu însemna decît un corp de carne şi zdrenţe, un superjeg şi a cărui moarte nu a impresionat pe nimeni: „Credeţi-mă, există cel puţin o mie de motive pentru care moartea lui Trofin ar trebui să ne readucă zâmbetul pe buze, cel puţin o mie. Moartea lui Trofin este acea clipă de luciditate fulgurantă şi demnă pe care o are viaţa, în vreme ce păşeşte ca o curvă beată şi vanitoasă pe marginea de beton a unui pod arcuit peste prăpastia fără fund, echilibrându-se cu braţele întinse şi hohotind deopotrivă ridicol şi grotesc.”.

O povestire axată în întregime pe dialog este Acvariul, o parabolă a îndepărtării oamenilor unii de ceilalţi: „– […] Parcă nu mai aveam o limbă comună. Cuvintele noastre pluteau pe lângă noi ca nişte baloane de carnaval şi aerul din interiorul lor era călduţ. Apoi am început să nu ne mai vedem. Pur şi simplu alunecam unul pe lângă celălalt, ca peştii în acvariu. – Ca mami şi tati, zice.”. Copiii, maturizaţi înainte de vreme, par să-i înţeleagă pe părinţii-copii, îi aşteaptă acceptînd tacit şi straniu situaţia evadării temporare a acestora.

Într-un fel de cuvînt înainte, Sorin Delaskela ne spune: Apoi scrisul nu înfrânge nici timpul, nici moartea, ci doar le acoperă în lumina sa tremurătoare, de amurg. Literatura nu ne va mântui. Chiar dacă s-ar putea să aibă dreptate, cartea aceasta îi va aduce suficienţi cititori care să-l pună pe gînduri în legătură cu sensul propriei literaturi.

Cum fu la Gaudeamus

Plagiat

Dan Teodorescu a fost acuzat şi ulterior s-a autodenunţat că ultima piesă a trupei Taxi, Non Stop, este plagiată după un cîntec rusesc al anilor ’90. Chiar dacă concluzia specialiştilor de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor a fost că nu este vorba decît despre o asemănare întîmplătoare şi că nu există nicio suspiciune de plagiat, trebuie să amintesc că nu este prima dată cînd ideile marelui popor de la Răsărit sunt furate în mod samavolnic. În timpul Uniunii Sovietice, fie-i ţărîna uşoară, dar sigură, au existat încercări de restabilire a adevărului istoric. Astfel, elevii care au avut norocul să înveţe în ţările care instalaseră democraţia populară că adevăratul inventator al radioului a fost rusul Popov, nu uzurpatorul italian Marconi, că cel care a pus bazele geneticii a fost marele botanist rus Miciurin, nu cehul Mendel. S-a ajuns pînă acolo încît perfidul Albion şi-a însuşit celebrul grup The Beatles, care chiar dacă a fost un instrument capitalist pentru propagarea muzicii decadente, a făcut un gest de reparaţie morală publicînd Back in the USSR, care trebuie interpretat drept ceea ce este, adică o recunoaştere a originii sovietice a celor 4. Trăiască lupta pentru pace!

Omul din spatele cărţilor

Gabriel Dimisianu, Oameni şi cărţi, Editura Cartea Românească, 2008

Istoria literară nu reţine întotdeauna pentru posteritate esenţialul. Ies de multe ori în faţă anecdoticul unor situaţii, amănunte care nu definesc portretul scriitorului în esenţa lui, doar scot în evidenţă subiecte de presă care vînd, fără să ne spună ceea ce este important cu adevărat.

Gabriel Dimisianu reuşeşte în Oameni şi cărţi un tablou cvasi-complet al vieţii literare de la sfîrşitul anilor ’50 şi pînă astăzi. A lucrat în redacţia revistei Amfiteatru şi a Gazetei literare, precursoarea României literare, al cărei director a fost mulţi ani. Sînt evocaţi scriitori binecunoscuţi ca Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Geo Bogza (care în 1968 l-a înfruntat pe Ceauşescu la Conferinţa naţională a scriitorilor), Tudor Vianu, Gala Galaction, dar şi autori cu care posteritatea nu a fost la fel de mărinimoasă, în ciuda faptului că au fost valoroşi şi apreciaţi de contemporani: Mihail Crama (poet, unul dintre exponenţii „generaţiei războiului”), Ury Benador (omul grelelor tăceri), Paul Georgescu (căruia îi datorează intrarea în lumea literară).

Nu lipsesc prietenii din această carte. Nicolae Velea, coleg de facultate şi mai tărziu de redacţie, este subiectul unei descrieri memorabile: „Făcut într-adevăr din atâtea disproporţii şi asimetrii, cu imensul cap montat pe un trunchi nu prea masiv, deşi părea mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea neşlefuit, „nefinisat” (cu excepţia frapantă, prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, în mişcări, primejduind mereu obiectele casabile din încăperile în care se afla şi luând din belşug pe hainevarul de pe ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată lumea. […] Cam în felul acesta, îmi închipuiam, va fi fost întâmpinat Creangă în mediile prin care circula.” Alt episod este cel despre o stradă din mahalaua Rahovei, unde a fiinţat, acum treizeci de ani şi mai bine, un fel de mic falanster al unor tineri literaţi români. Este vorba de Nichita Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag şi Gabriel Dimisianu. „Navigam zilnic între două lumi, pur şi simplu, una de precipitare şi nervozităţi, cea din centru, şi alta, cea din Naipu, de calm şi încetinire, parcă, a fugii timpului.” (Strada Naipu 20).

Partea a doua a cărţii o reprezintă un jurnal reluat, cu însemnări care pleacă din 1992 şi se opresc la 2004. Sînt însemnări unde Gabriel Dimisianu lasă la o parte haina de critic şi istoric literar şi ne dezvăluie un real talent de narator, care vede literatura în cele mai banale întîmplări ale zilei: „Singur în aceste ultime două zile ale lui 1995, singur şi în „noaptea dintre ani” a prezentatoarelor de la televiziuni. G. s-a dus la Cluj unde mama ei e bolnavă. Vreau să treacă aceste zile în cel mai banal chip, în fond sunt zile ca oricare altele, dar lumea le trăieşte cu fervoare căci aşa s-a deprins. Ieri m-am întâlnit cu Anca B., încărcată de pachete, cumpărase tot felul de lucruri pentru copii. Mă întreabă de G. şi-i spun că e plecată. Mă întreabă apoi reflex: şi tu ce faci de Revelion? Îi răspund că nu fac nimic, că nu-l fac în nici un fel, îl las nefăcut, să-l facă alţii şi pentru mine. Oricum, nefăcut nu rămâne.” (30 decembrie 1995).

Lectura acestei cărţi mi-a facilitat întîlnirea cu o seamă de scriitori importanţi ai literaturii române, precum şi cu oamenii din spatele cărţilor pe care le-au scris. M-a cucerit în mod special unul dintre ei, un om cald care ştie să vadă esenţialul din întîmplările vieţii. În iunie 2011, Gabriel Dimisianu a primit Premiul Naţional pentru Literatură.

Lansare de carte

Duminică la ora 1 lansez pe piaţă asigurările mele de viaţă, despre care vor vorbi Nora Iuga, Felix Nicolau şi Robert Şerban. Gazdă primitoare va fi standul 376 al editurii Brumar, situat la cel mai înalt nivel (7.70) al Tîrgului Gaudeamus de la Romexpo. Vă aştept pentru că trăim vremuri în care o asigurare prinde bine la casa omului, darămite un volum întreg.

A început generaţia zecistă a poeţilor

Primii au fost şaizeciştii. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana apăreau într-o perioadă de dezgheţ cultural, în care se încerca refacerea legăturilor cu poezia interbelică. Deşi o generaţie nu durează doar 10 ani, au apărut şaptezeciştii ca Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Virgil Mazilescu. Împărţirea literaturii în decade a continuat firesc (dacă acceptăm această regulă) cu optzeciştii (cei mai importanţi dintre ei găsindu-se în antologia lui Alexandru Muşina), nouăzeciştii, cu Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Iustin Panţa în prim plan şi douămiiştii, strînşi de Marin Mincu într-o nouă antologie generaţionistă. Conform teoriei, generaţia 2000 a expirat la sfîrşitul anului trecut, chiar dacă poeţii ei mai au multe de scris. Se naşte o nouă promoţie. Eu aş numi-o zecistă. Andrei Dósa cu cartea sa Când va veni ceea ce este desăvârşit ar putea reprezenta un punct de plecare. Cine se mai aliniază la start? (ca s-o parafrazez pe optzecista Elena Ştefoi).

Salonul European de Bandă Desenată

Am fost acolo după reclama pe care i-a făcut-o Bogdan Lipcanu. Merită să mergeţi. Eu am redescoperit-o pe Livia Rusz, cea care mi-a bucurat copilăria cu Mac şi Cocofifi. L-am revăzut şi pe Tintin, în cărţile care sînt acum reeditate în limba română de către M.M. Europe. Pînă duminica viitoare mai aveţi timp să ajungeţi acolo.

Opapa

Am învăţat multe de la el. Dreptatea în primul rînd. Ca avocat, nu a vrut să lucreze în Penal. N-ar fi putut reprezenta criminali şi infractori. Apoi ordinea, atît în gîndire, cît şi în viaţa de zi cu zi. Corectitudinea, punctualitatea, cuvîntul dat. Dragostea pentru Viena. Limba germană. Eleganţa. Sînt 30 de ani de cînd nu-i mai simt căldura decît în vis.

Clubul de lectură

Vă aştept sîmbătă 12 noiembrie 2011 în Shift Pub, la ora 2 imediat după prînz, să vorbim despre cum e să trăieşti în, lângă şi cu poezia la fiecare pas (Andrei Ruse).