joi, 10 august 2017

Cum am ratat să văd Pulp Fiction

Cînd m-am întors din oraș nu era încă 11. Am parcat ca de-obicei pe locul meu și am urcat. Pe Pro TV începea Pulp Fiction. Filmul m-a prins de la primele scene. Tarantino era tare de tot. Dacă ar fi fost carte, aș fi spus că nu puteam s-o mai las din mînă. Aproape că nu auzeam zgomotul făcut de o alarmă auto. Cred că abia după un sfert de oră am deschis geamul cu gîndul de a striga și eu la zăpăcitul care nu cobora să o oprească. Surpriză! Dacia mea Nova avea un început de incendiu în zona radiatorului, iar oamenii care aveau mașinile parcate în apropiere începuseră să le mute. Am coborît într-un suflet, în protbagaj aveam un stingător, așa că în cîteva minute focul era doar o amintire. Numai că vecinii alertaseră între timp Pompierii, Poliția și Salvarea, așa că în scurt timp aveam să dau declarații despre  cum am stins focul și dacă am bănuieli că incendiul ar fi putut fi provocat de cineva. După ce s-au liniștit cu toții și m-am putut întoarce în casă, filmul se terminase. Urma să aflu ce aveau să facă Bruce Willis, Samuel L. Jackson, John Travolta și Uma Thurman altădată. A doua zi, a venit electricianul să se uite la mașină. A luat foc de la instalația electrică! Cine v-a lucrat aici? Nimeni, răspund, mașina e nouă, nu am avut probleme de genul acesta pînă acum. Tot lucru de mîntiuală fac și acum, după venirea francezilor! Greșiți, mașina e fabricată cu cîteva luni înaintea privatizării, încerc eu să-l informez. Ce, credeți că acum sînt mai breji? Tot la fel lucrează, au asta în sînge și Fane Tensiune își șterse fruntea de sudoare, semn că nu mai era nimic de lămurit în privința modului de lucru al muncitorului român.

luni, 7 august 2017

Prin ţara cu vamă interioară

Glasul roţilor de tren începe să cînte în ruseşte imediat ce ai trecut Prutul la Ungheni. Elevatoare puternice, mînuite de DJ autohtoni cu funingine pe faţă, ridică vagoanele ca pe nişte discuri de vinil pentru a le reaşeza pe temelii mai solide, de fabricaţie sovietică. E ca şi cum ai intra într-un muzeu şi ţi se oferă papuci protectori. Nu să te protejeze pe tine, ci pardoseala şi covoarele.
Primele impresii le culegi încă de la plecarea din Bucureşti, cînd ţi se cere, în româneşte totuşi, biletul la urcarea în tren şi apoi îi auzi pe însoţitorii de vagon vorbind între ei ruseşte. Vagoanele ar vorbi între ele în aceeaşi limbă, aşa se mulţumesc doar cu inscripţiile în litere chirilice care le împodobesc. Geamurile din compartiment nu se deschid pentru ca nu cumva călătorii să se răzgîndească şi să facă vreun gest necugetat. Nu “e pericoloso sporgersi” pentru că pur şi simplu este imposibil. Doar pe culoar ne înghesuim la geamurile care se deschid după sistemul “unul da, unul nu”.
Odată trecut de vamă, ai senzaţia că te afli în aceeaşi ţară frumoasă. Dealuri molcome care te duc cu gîndul la poezia Anei Blandiana, pajişti pe care pasc cirezi de vite, mult verde proaspăt care îţi spală retina obosită. Satele basarabene nu diferă de cele din restul României. Aceleaşi case, aceleaşi unelte primitive cu care oamenii scot din pămînt hrana cea de toate zilele, aceeaşi sărăcie care se încăpăţînează să ne apese. Sapele cu care oamenii ieşiseră la munca cîmpului păreau a fi făcute toate din lemn.
Chişinăul e altfel. Oraş european prin amploare şi întindere, cu străzi fermecătoare în centru, cu bine şi rău, cu reconstruita clopotniţă a Catedralei, dar şi cu umbra lui Lenin din faţa sediului guvernului. Ştefan cel Mare te priveşte din toate părţile, şi de pe soclul statuii de la intrarea în parc, cît şi de pe toate bancnotele de lei moldoveneşti. Limuzinele pe care le vezi la tot pasul împînzesc oraşul cu aere şi fumuri occidentale. Privindu-le, nu ştii dacă n-ai trecut cumva printr-o uşă secretă în alt colţ al Europei.
Toţi basarabenii ştiu ruseşte. Nu toţi ruşii vorbesc însă româneşte. Dacă înscrisurile de tot felul sînt bilingve, se mai găseşte cîte un şofer de taxi cu care nu te poţi înţelege decît în limba celui mai puternic. În aceeaşi limbă se vorbeşte şi la posturile de radio care te însoţesc în călătoriile mai lungi sau mai scurte cu microbuzul. Şi este foarte ciudat să auzi nume proprii româneşti, cum ar fi Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrîn, deportate între cuvinte ruseşti.
Mergînd spre nord, dai însă peste nume cu sufixe identice în toate cele trei părţi ale Moldovei. Cosăuţi, Cernăuţi, Rădăuţi. Istoria aceasta nedreaptă nu a putut şterge şi rădăcinile comune. De sus, din cetatea Sorocii, privind Nistrul, îţi dai uşor seama că seamănă mult mai mult cu un rîu de frontieră decît Prutul.
Întorşi la Ungheni, reluăm procedura de aliniere la celălalt tip românesc de ecartament. Se vede că muncitorii sînt români, deşi au documente de identitate ale Republicii Moldova. Modul lor de lucru te face să te simţi acasă. Vameşii ieşeni controlează trenul de parcă ar avea informaţii că se transportă arme sau droguri. Zelul militar cu care îşi fac datoria ar împiedica şi o muscă să pătrundă pe teritoriul României fără încuviinţarea lor. Cînd se dă semnalul de plecare şi primeşti înapoi paşaportul, simţi durerea paginii pe care s-au impregnat cele patru ştampile de ţară românească.


Iunie 2003

joi, 20 iulie 2017

Meşteşugul contemplaţiei


George Almosnino, Fotoliul verde. Antologie de poezie 1971-1995,
Editura Paralela 45, 2013

Immanuel Kant nu a părăsit niciodată Königsberg-ul, dar a gîndit un sistem filosofic care a cucerit lumea. Mi-am amintit de Kant citind antologia alcătuită de Nora Iuga din poezia lui George Almosnino. Un poet care şi-a scris cărţile, privind lumea de la fereastra apartamentului său din cartierul Titan. L-am citit prima dată pe George Almosnino într-un grupaj din România Literară acum vreo 20 de ani. I-am adăugat numele în lista de poeţi care contează. Lumea imaginată de Nino din fotoliul său verde a ieşit de multe ori mai bună decît cea exterioară. O lume pe care o contemplă, ştiind că nu o va putea schimba: „vine o vreme / meşteşugul contemplaţiei”. O lume pe care o aduce la dimensiuni minimaliste: „dacă seară de seară în linişte am privi / cum minutul se lasă mângâiat / pe muchiile sale reci / tot astfel frunzele gudurându-se / schelălăind la piciorul unui câine mai mare”. O lume pe care a simţit-o pînă la durere şi pe care a părăsit-o mult prea devreme. 

Atmosfera este de multe ori apăsătoare, intimitatea camerei întorcîndu-i-se împotrivă: „mi-e frică de scaunul acela / pe care mi-am pregătit / hainele de duminică”. Alteori, notaţia fulgurantă de jurnal punctează scene de mare intensitate emoţională: „marea adusă pe fundul unui pahar / în camera muribundului / atât s-a putut prinde cu linguriţa”. Cînd părăseşte fotoliul, scenografia se mută într-o rezervă de spital: „soră arde-ţi inelul / bărbile morţilor / se strecoară prin el”, „Fără păsări pădurea are mirosul / coridoarelor de spital.” Pe drumul spre Marea linişte (aşa cum se intitulează ultimul volum, postum, din 1995), cele două maluri se întrepătrund: „Ce poate mortul dori în viaţă? / aerul apa focul şi cerul / poate altunde.” sau „se scrie un necrolog / se plânge în faţa cortinei / se bârfeşte în spatele ei / se mulţumeşte omului / vieţii / morţii”. Un poem care merită citat în întregime este strânge firimiturile mamă: „cineva încearcă la uşă / mamă / strânge firimiturile de pe masă / ascunde-mi vapoarele de hârtie / în coşul cu rufe / pune glastra cu flori pe noptieră / ochelarii aşază-i peste albumul familiei / aranjează-ţi un zâmbet pe faţă / spune-i că abia m-ai născut / dorm / cineva încearcă la uşă.”.

Un om discret, care ar fi meritat o mai mare recunoaştere în timpul vieţii. Eugen Negrici scrie în prefaţa cărţii despre strania voluptate a subestimării. Prietenii alături de care a visat poezia, Constantin Abăluţă, Valeriu Mircea Popa, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Florin Mugur, alcătuind laolaltă o boemă literară în anii friguroşi şi întunecaţi ai sfîrşitului de comunism, l-au apreciat la adevărata valoare şi au scris la vremea lor despre cărţile pe care le-a publicat. Jumătate a unei familii de scriitori, George Almosnino va rămîne în posteritate şi prin portetul pe care i-l face Nora Iuga în postfaţa antologiei, portret la rîndul său antologic: „Sigur, omul ăsta al meu care vorbea atât de puţin despre viaţa lui căra după el un camion plin cu role de film mut.”

Text apărut în Ateneu nr. 1(533)/2014

marți, 9 mai 2017

10 Mai

Sărbătoare naţională pînă la instalarea comunismului, 10 Mai însemna venirea pe tron ca domn al Principatelor Unite a lui Carol I în 1866, proclamarea independenţei în 1877 şi proclamarea României ca regat în 1881. Trei aniversări care au marcat devenirea modernă a ţării. La capătul domniei Regelui Carol I, România era una dintre ţările civilizate ale Europei, iar unirea cu cele trei provincii aparţinînd de facto statului român (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) a venit ca un lucru firesc.
            După război nu s-a mai vorbit despre 10 Mai. Tot ceea ce ţinea de regalitatea României a fost trecut la index. Peste 80 de ani de istorie s-a dat cu buretele şi din toată acea perioadă au rămas doar cîteva date. Se vorbea despre independenţă, dar data fusese mutată pe 9 Mai, despre răscoala din 1907, despre eroismul armatelor române în primul război mondial, dar nici o vorbă despre Mareşalul Alexandru Averescu. Generaţii întregi de tineri au crescut cu istoria falsificată a lui Roller şi a discipolilor acestuia şi s-a şters astfel din memoria colectivă o perioadă însemnată din istoria poporului român.
            A existat un moment de graţie al monarhiei după Revoluţia din 1989. De Paşti în 1992, cînd întors în ţară după o absenţă de aproape jumătate de secol, Regele Mihai a reuşit să scoată în stradă sute de mii de bucureşteni (după alte surse chiar un milion). Am să citez din excelentul articol „De ce regi?” scris de Gabriel Liiceanu cu acel prilej, apărut mai întîi în revista 22 şi reluat apoi în volumul „Apel către lichele”: „Mîngîiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mîngîieri uriaşe nu se putea naşte din altceva decît din disperarea iubirii regăsite. Discursul regal s-a încheiat cu o declaraţie de iubire lipsită de emfază, austeră chiar. I s-a răspuns că este, la rîndul lui iubit. De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire şi care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a plecat şi de ce s-a strigat, zadarnic, în urma lui, „nu pleca”? Pesemne pentru că trăim de patruzeci şi cinci de ani într-o poveste urîtă şi pentru că vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paşti, peste scenariul unei iubiri neconsumate.”
            Cum mai percep românii ziua de 10 Mai? Cu indiferenţă, ca tot ceea ce li se întîmplă în ultimii ani. Regele Mihai s-a întors în ţară, dar prezenţa sa nu mai impresionează ca în 1992. Radu Duda, intitulat pompos „Alteţa Sa Principele Radu de Hohenzollern Veringen, este un fel de ambasador (se pare chiar membru al guvernului) şi face lobby pentru integrarea europeană a României. Se prea poate ca acest lucru să fie benefic, dar mie prea îmi miroase a „pupat toţi piaţa endependenţi”.
            Aş încheia cu o anecdotă. O vecină a mamei mele de la sfîrşitul anilor ’40, născută pe 10 Mai, începuse să spună că ziua ei este de fapt pe 9 Mai. Chestionată în legătură cu această curioasă schimbare, femeia aceasta (un personaj, la urma-urmei, foarte pitoresc) a răspuns senin: „Tot ce era înainte 10 Mai, acum e 9 Mai!” Femeia intuise fără să vrea că timpul fusese dat înapoi. Şi nu numai cu o singură zi. Că România trecuse la ora de iarnă în plin august şi decalajul dintre noi şi restul Europei libere avea să crească vertiginos în următorii zeci de ani. Să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă? Nu ne-ar mai ajuta la nimic.

10 Mai 2003

joi, 30 martie 2017

De ce ţin cu Steaua

Pentru un băiat, mai ales pentru un băiat, modelul de urmat este tata. Nu fac excepţie şi recunosc că multe dintre convingerile pe care le am i le datorez lui. Încă din copilărie, cînd abia aşteptam să se întoarcă de la serviciu şi de cele mai multe ori adormeam înainte să ajungă acasă, îi consideram spusele literă de lege. Aşa am ajuns cu timpul să colecţionez timbre şi vederi, să-i citesc pe Marin Sorescu şi Ana Blandiana, să ascult Bach şi să înţeleg că muzica lui se apropie cel mai mult de dumnezeire. Şi să îmi placă fotbalul. Ţin minte şi acum că una dintre rugăciunile pe care le spuneam seara era „Dă-i Doamne mamei serviciu (întrerupsese pentru creşterea mea) şi lui tata concediu”, pentru a petrece cît mai mult timp împreună.
            Tata Mare nu era mare amator de sport. Mergea totuşi pe la meciurile pe care UTA le juca acasă, la Arad, cînd bunicul meu era detaşat acolo cu serviciul, ca medic militar. Tata i-a urmat cariera în medicină, dar s-a apropiat mai mult şi de fenomenul sportiv, încă din copilărie. Echipa cu care ţinea şi care era una dintre cele mai bune din acea perioadă, era Carmen, patron fiindu-i Ionel Mociorniţă, fiul lui Dumitru Mociorniţă, proprietarul unei celebre fabrici de încălţăminte. Carmen s-a luptat chiar cu UTA pentru cîştigarea campionatului din 1947 şi a terminat pe locul 2.
            În vara aceluiaşi an, echipa s-a desfiinţat şi locul ei în campionat a fost luat de ASA, care avea să-şi schimbe denumirea succesiv în CSCA, CCA şi din decembrie 1961 în Steaua. Avînd în vedere că cei mai importanţi jucători de la Carmen au trecut la ASA, tata a devenit suporterul acesteia. Fără să fie un împătimit al stadionului, a trăit febra meciurilor cu Dinamo, reuşita turneului în Anglia şi meciul naţionalei cu Iugoslavia (1-0 la Belgrad) din 1956, cînd CCA a dat 11 jucători (Voinescu, Toma, Apolzan, fraţii Zavoda, Bone, Onisie, Cacoveanu, Gheorghe Constantin, Tătaru, Alecsandrescu), seria de cupe cîştigate cu Ştefan Covaci pe bancă la sfîrşitul anilor '60.
            Am făcut ochi pe echipa din 1975. Aveam 8 ani, discutam la şcoală şi în faţa blocului despre fotbal cu băieţii, jucam pe aleile dintre blocuri şi în curtea şcolii, aveam  mulţi prieteni care ţineau şi ei cu Steaua. Antrenor era atunci Emerich Jenei, cel care avea să cîştige peste 11 ani Cupa Campionilor. Jucătorii îi ştiu şi acum, mai ales că tata mi-a cumpărat o fotografie cu ei (prima dintr-o colecţie). Iordache, Moraru, Anghelini, Sameş, Vigh, Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu IV, Zahiu, Ion Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir, Năstase.
            N-am jucat niciodată bine. Eram de cele mai multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze calităţile de dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în poartă! Cînd jucam la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada, jucam în apărare şi îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe şortul negru numărul 2, numărul lui Teo Anghelini, fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia unul dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu. Astăzi pare de necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină pentru un meci „demonstrativ” şi mă pot lăuda că am jucat în aceeaşi echipă cu el.
            Cu tata am fost pentru prima oară pe un stadion, evident în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu Mureş. A fost 2-1 pentru Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) şi eu nu mă mai săturam să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura dintre iarbă şi gazon, despre care credeam pînă atunci că este o suprafaţă necunoscută, de culoare gri. Se juca atunci în sistemul 4-3-3, într-o formulă ofensivă, cînd încă nu se inventase fotbalul total, iar atacanţii erau pur şi simplu atacanţi. Nu se ajunsese la sumele fabuloase care se învîrt acum în fotbal, iar plăcerea de a juca era parcă mai mare.
            Am intuit naşterea unei echipe mari a Stelei în vara lui 1983, la Cupa „Steaua. Revenise ca antrenor Jenei, iar ca jucători de atac fuseseră transferaţi Lăcătuş şi Piţurcă. După 2 ani recîştigau titlul şi porneau în campania europeană, sfîrşită atît de frumos. Îmi amintesc cum am pariat calificarea în fiecare tur cu un coleg de facultate, luîndu-i de fiecare dată cîte o bere, inclusiv după finala cîştigată cu Barcelona. Balint, Belodedici, Iovan, Duckadam, Bölöni, Majearu, Rotariu, Hagi, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Adrian Ilie, Panduru, Gâlcă, Dorinel Munteanu. O parte din lista de mari jucători care au jucat pentru Steaua. Stilul impus de Steaua în fotbalul românesc a fost bazat pe frumuseţea jocului ofensiv, pe un fair-play desăvîrşit, recunoscut şi premiat de UEFA în 1986, cît şi pe dăruirea totală în teren.
            Ataşamentul faţă de Steaua s-a consolidat cu trecerea anilor, iar astăzi îmi dau seama că nu aş fi putut ţine cu altă echipă. Plăcerea de a vedea un meci cu tata a rămas la fel de mare, mai ales că trăim fiecare partidă cu toată intensitatea. Nu sîntem genul de privitori neimplicaţi şi indiferenţi. Punem multă pasiune, suferim şi ne bucurăm, sărim în sus la goluri, ne luăm cu mîinile de cap la ratări, contestăm deciziile arbitrilor care ne sînt potrivnice, sîntem 100% implicaţi. Hai Steaua!

duminică, 2 octombrie 2016

Rockerii

Diana Iepure: Când am vrut să folosesc în titlul interviului cu Doru Ionescu cuvintele lui: “Şi oricum, publicul de rock e calitativ mult deasupra celorlalte categorii de melomani (mă refer la dance, pop...), prin urmare, şi mai deschis la nou.”, ai zis că i-aş putea jigni pe cei care nu gustă acest gen de muzică. Acum, după ce am asistat la lansarea din ClubA, în compania protagoniştilor cărţii şi i-am ascultat vorbind aievea şi cântând în secvenţele de film din arhiva TVR, pot afirma chiar mai mult, parafrazându-l pe Doru Ionescu. Interpreţii de muzică rock sunt calitativ mult deasupra celorlalte categorii de interpreţi ( mă refer la dance, pop...) Excepţiile doar confirmă regula...Ca să fiu înţeleasă corect, precizez că am în vedere România.

Florin Hălălău: Da, rockerii au un orizont cultural larg. Şi îmi amintesc de nişte vorbe de duh spuse de Florian Pittiş. Invitat de Iosif Sava la o serată muzicală, a fost întrebat de amfitrion cum de un intelectual ca el ascultă rock, când există muzica lui Bach. Răspunsul a fost: “Diferenţa dintre noi, domnule Sava, este că eu ascult şi Bach’’. M-am bucurat să-l văd pe Florian Pittiş în seara asta vorbind despre rock.


DI Sunt sigură că Doru Ionescu nu a avut scopul să rămână în istoria rockului românesc, dar, oricum, va rămâne prin ce şi-a propus şi a reuşit să realizeze. Aşa cum numele unui critic literar rămâne lângă numele scriitorilor pe care i-a promovat sau desfiinţat, aşa numele acestui om, care scoate din arhivele televiziunii fragmente de muzică excelentă şi adună într-o carte roadele pasinii sale, va rămâne legat de numele celor care au făcut istoria rockului în România.

FH Ţin în mână primul volum, de peste 400 de pagini, dedicat istoriei rockului românesc şi mi-aduc aminte, la fel ca Robert Turcescu în prefaţa cărţii, cum vânam înainte de revoluţie informaţiile despre trupele rock în Săptămâna şi Viaţa studenţească. Era o sărbătoare la sfârşit de an, când apăreau almanahurile diverselor publicaţii, să devorez filele cu scurte articole ilustrate. În afara concertelor şi a discurilor, era singura modalitate de a afla câte ceva despre acest gen de muzică. Aşteptam un an să citesc trei rânduri.

DI Ei, acum multă lume va putea citi sute de pagini. E bine că sub egida Humanitas Educaţional au început să apară astfel de cărţi. Şi gusturile se educă. Aşa cum ziceai tu că îţi e dor de un Bucureşti pe care nu l-ai cunoscut, aşa îmi e dor mie acum de o muzică pe care, din păcate, nu am cunoscut-o. Crezi că poţi deveni rocker şi după 30?

FH Niciodată nu e prea târziu.

DI Eu totuşi sunt de părerea că, dacă astfel de muzică s-ar difuza mai frecvent la radio, la televiziuni, tinerii ar îndrăgi-o. Sau, cel puţin, ar înţelege că mai există şi altceva decât ce se promovează azi. Nu mai dau nume ca să nu zici că insult pe cineva.

FH Pentru mine este surprinzător faptul că rockul a intrat într-un con de umbră. Că sunt tot mai puţini tineri care se regăsesc în muzica aceasta. Invazia de muzică proastă din media românească nu este o explicaţie suficientă. Atunci când există oameni ca Florian Pittiş, Andrei Partoş, Doru Ionescu, Paul Nancă, s-ar putea organiza un circuit de conferinţe similare celor susţinute de dirijorul şi compozitorul american Leonard Bernstein, intitulate „Cum să înţelegem muzica”. S-ar câştiga în acest fel mulţi simpatizanţi.

DI Oare Ministerului Culturii ar respinge o asemenea de idee?

FH Mai ales că actualul ministru a fost, până de curând, preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor şi face parte din această lume a muzicii de calitate...

DI Să revenim la atmosfera din ClubA, de la lansarea Timpului chitarelor electrice.

FH Mi-a făcut plăcere să-i văd şi să-i aud vorbind pe Iulian Vrabete, Mircea Baniciu, Andrei Oişteanu, Nicu Alifantis, Mircea Florian, Dan Chişu, Florin Silviu Ursulescu, Mişu Cernea, Mircea Drăgan, Doru Tufiş, Costin Petrescu, Doru Stănculescu, Nicoleta Păun şi pe Florian Pittiş moderând discuţiile.

DI La un moment dat, Florian Pittiş s-a întrebat de ce TVR nu ar propune celor interesaţi de rock CD-uri cu imagini de arhivă.
Mulţi iubitori de rock din ţară şi din lume ar cumpăra istorie pe CD.

FH La mine istoria rockului românesc e pe discuri de vinil. Mă opream, în drum spre facultate, la magazinele Simfonia (astăzi desfiinţat) şi Muzica, având întotdeauna cu mine o pungă de mărimea unui LP. Aşa s-au adunat discuri cu Roşu şi Negru, Sfinx, Iris (primul lor disc l-am ascultat la colegul meu de liceu Andrei Hruban), Compact, Holograf, Metropol, Post Scriptum, Celelalte Cuvinte, Florian din Transilvania (Tainicul vârtej, cumpărat dintr-un magazin din Piaţa Lahovari, atunci Cosmonauţilor, cu prietenul meu Valentin Iordache), reeditările Phoenix, seria de discuri Formaţii rock, toate apărute la singura casă de discuri Electrecord. Îmi notam sârguincios într-un caiet nume de grupuri, de lideri şi solişti, titluri de cântece, pentru a suplini golul de informaţie. Acum, am cartea lui Doru Ionescu.

DI Avem cartea lui Doru Ionescu.
Carte care i-a adunat, în seara lansării la clubA, pe mulţi dintre rebelii, nonconformiştii muzicii anilor ’60-‘70.. Mi s-a transmis şi mie emoţia şi bucuria lor.

26-27 ianuarie 2006

vineri, 30 septembrie 2016

Cîmpulung cu 25 de ani în urmă

Luni dimineaţa. Gara Basarab. Valiză din lemn, împrumutată. Mă întîlnesc cu Duţu Gîlea, pe care îl cunoscusem la vizita medicală. Mergem cu trenul pînă la Goleşti. În gară, un bufet cu votcă ieftină. Suntem deja vreo zece. De aici, schimbăm pentru Cîmpulung cu o cursă locală. În compartimente, bănci de lemn. Se asortează cu valizele. Ajungem pe strada I.C. Frimu şi ne aliniem în curtea cazărmii. Primim efectele. De azi sîntem militari. TR-işti, adică militari cu termen redus. 6 luni. Era 30 septembrie 1991. Am stat în Cîmpulung aproape 4 luni. În acea iarnă, temperatura în dormitorul comun ajungea, încălzită de 30 de suflete, la 6 grade. La sfîrşitul lui ianuarie 1992, tot plutonul TR a fost mutat la Măgurele, lîngă Bucureşti. Tot jandarmi. Ceea ce mi-a rămas în amintire este drumul pînă la poligonul de tragere, situat la o distanţă de 15 km dus-întors. Şi faptul că am învăţat să joc bridge. Camarazii cu care m-am înţeles cel mai bine au fost Cristi Bojincă, Mugurel Ilie, Silviu Pisculungeanu şi Nicu Predeşel. Dacă vreunul dintre ei îşi caută numele pe google, poate ajunge şi pe-aici.

vineri, 26 august 2016

Dictatura violenţei




Atunci cînd se ajunge la moarte de om, nu mai putem vorbi despre sport. Un tînăr de 18 ani a fost lovit în cap cu un obiect (baston, sticlă, nu ştiu sigur) şi a murit la spital. A fost lovit pentru că purta un fular cu însemnele echipei Dinamo. Criminalul ar face parte dintr-o grupare radicală de ultraşi ai Stelei sau Rapidului (nici acest lucru nu este lămurit). Dar mai contează? Oare aceşti huligani pot fi numiţi suporteri?

Îmi aduc aminte de cameramanul jandarmeriei, călcat în picioare la Cluj. Nu îi provocase cu nimic pe suporterii lui U, l-au atacat doar ca să se distreze sau poate ura faţă de forţele de ordine a fost prea mare. Nu ştiu dacă acel băiat a mai putut să-şi reia vreodată viaţa obişnuită.

George Galamaz, pe cînd juca la Steaua, a fost atacat pe teren la Ploieşti. Meciul a fost suspendat, iar Galamaz l-a dat în judecată pe aşa-zisul suporter al Petrolului. Jocul sorţii a făcut ca peste puţin timp, Galamaz să devină jucătorul echipei ploieştene. Ultraşii i-au pus drept condiţie a acceptării transferului (!), renunţarea la acţiunea în justiţie. Jucătorul a acceptat, iar conducerea Petrolului a tăcut mîlc.

Eric Bicfalvi a jucat 5 ani la Steaua. S-a transferat apoi în Ucraina. În iarnă a semnat cu Dinamo. A marcat în poartea Stelei. La sfîrşitul meciului, a fost chemat de galeria dinamovistă să strige împotriva Stelei. A refuzat. Nu pentru că era încă stelist. Ci pentru că este un om civilizat. Din acel moment a devenit persona non grata în Ştefan cel Mare. În vară a plecat de la echipă.

Violenţa este întreţinută de tot felul de oameni care s-au apropiat de fotbal numai pentru că acesta aduce bani şi faimă. Personaje sinistre, certate cu legea şi cu bunul simţ. Nişte frustraţi, pînă la urmă.

A-ţi iubi echipa favorită nu presupune să-ţi urăşti rivalii. Adversarii nu sînt duşmani. Nici javre, nici ciori şi nici oi. Sînt doar sportivi care poartă alte culori şi care îşi fac meseria ca orice alţi profesionişti. Cînd vom înţelege acest adevăr elementar?

sâmbătă, 30 aprilie 2016

Revanşa Bisericii



Una dintre constantele politicii pe care o au făcut-o regimurile comuniste a fost negarea lui Dumnezeu. Siguri pe ei şi pe superioritatea filosofiei marxiste, comuniştii au crezut că pot inocula în conştiinţa popoarelor ateismul. Că n-au reuşit, stau dovadă imaginile jurnalelor de actualităţi din 1941, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, cu ţăranii care dezgropau icoanele ascunse de furia bolşevică. De altfel, în Uniunea Sovietică, a fost una dintre cele mai crunte represiuni împotriva bisericii şi slujitorilor acesteia. 
            România nu a făcut excepţie. Gheorghiu-Dej a umplut închisorile cu preoţi şi înalţi ierarhi ai Bisericii (Ortodoxe, Romano-Catolice şi Greco-Catolice), în care majoritatea şi-au găsit sfîrşitul ca martiri, iar Ceauşescu şi-a manifestat cu perseverenţă diabolică plăcerea de a demola biserici sau a le muta în spatele unor clădiri noi. În cartea „Bisericile osîndite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989”, apărută la Editura Anastasia în 1995, se face o trecere în revistă a tuturor lăcaşelor de cult ortodoxe, demolate sau mutate în acei ani. Au căzut Mânăstirea Văcăreşti, Mânăstirea Cotroceni, Biserica Enei, Biserica Sf. Vineri (în ciuda credincioşilor care au încercat cu prezenţa lor să o salveze, Elena Ceauşescu a insistat să fie dărîmată „porcăria”), Mânăstirea Pantelimon. Altele au fost translate, Mânăstirea Mihai Vodă, Biserica Sf. Ioan Nou, Biserica Cuibu cu Barză. Părintele Galeriu scria în prefaţa cărţii: „A lovi într-o biserică înseamnă a lovi în Casa Părintelui ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui neam sfinţit în Duhul Sfînt. A lovi într-un asemenea locaş înseamnă a lovi în cel mai sfînt loc al fiinţei neamului, înseamnă a lovi în puterile lui spirituale, în credinţa care este stînca de rezistenţă, în nădejdea care-l înaripează, în iubirea divină care-i dă viaţă, care-i susţine viaţa.
            Bucureştiul a pierdut în acei ani nu numai construcţiile propriu-zise ale bisericilor, dar şi încrederea că mai putem scăpa din coşmarul comunist. Priveam neputincioşi la prăbuşirea zidurilor sfinte şi odată cu acestea a speranţelor că vom ieşi vreodată din tunelul roşu. Într-o perioadă în care lipsa alimentelor, a căldurii, a curentului electric era privită ca o stare de normalitate, loviturile aplicate Bisericii au fost cel mai greu de suportat. Au căzut sub şenilele regimului ceauşist 20 de biserici ortodoxe, şase sinagogi şi temple de rit mozaic, precum şi trei case de rugăciuni ale cultelor baptist, penticostal şi adventist. Opt biserici ortodoxe au fost translate.
            După Revoluţie, unele biserici au fost reconstruite. Sf. Spiridon Vechi din Piaţa Naţiunilor Unite sau Doamna Oltea din Str. Barbu Văcărescu. Altele vor rămîne doar în amintirea celor care s-au închinat şi s-au rugat în ele, cum ar fi Alba Postăvari, Spirea Veche sau Izvorul Tămăduirii, demolate pentru a face loc ruşinoasei Case a Poporului.
Am crescut într-un cartier în care bisericile erau foarte puţine. Balta Albă sau Titan s-a dezvoltat după al doilea război mondial, astfel că a rămas cu bisericile existente în perioada în care pe aceste locuri se afla comuna Dudeşti-Cioplea. Mergeam în copilărie la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Bd. Sălăjan (astăzi Grigorescu), una dintre puţinele din cartier. De altfel, nu-mi imaginam Titanul cu siluete de biserici printre blocuri şi mi se părea normal să le văd doar atunci cînd mergeam în centrul oraşului.
 Într-o perioadă în care unii văd în instituţia Bisericii un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor şi care cer scoaterea icoanelor din şcoli şi a religiei dintre materiile de studiu, a început construcţia de noi biserici, de data aceasta în faţa blocurilor, nu ascunse în spatele cutiilor gri ale socialismului. Tot mai multe, ele se integrează în arhitectura oraşului şi îi redau profilul spiritual. În Titan, există acum biserici noi în Parc, la Potcoava, pe Barajul Rovinari, lîngă Policlinică, pe Bd. Basarabia, pe Str. Gheorghe Petraşcu, pe Str. Ciucea şi sînt aproape finalizate cele de pe Str. Rîmnicu Sărat sau Bd. 1 Decembrie 1918. Este o revanşă a Bisericii în faţa istoriei şi un semn că Dumnezeu îşi duce mai departe lucrarea Sa, într-o epocă în care ateismul militant din anii comunismului este înlocuit de grija excesivă a diverşilor corecţi politici pentru libertatea conştiinţelor noastre. Eu, unul, prefer ca şi Petre Ţuţea, „o babă murdară pe picioare, care stă în faţa Icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel, ateu.

Eseu publicat în revista Cuvântul nr. 1(367)/2008

duminică, 20 martie 2016

Româna anapoda XXV


Dacă vreau un pateu cu brînză sau cu carne, merg la patiserie. Sau la covrigărie, unde în ultima vreme se vînd şi astfel de produse. Sau la Fornetti. În schimb, dacă am poftă de o tartină cu pastă de ficat, îmi cumpăr de la un oarecare magazin alimentar o conservă de paté. Orice ar spune DEX-ul, nu mă voi aştepta niciodată să găsesc într-o cutie de tablă preparate de patiserie. Unele neologisme ar trebui să rămînă nealterate, ele fac oricum bine limbii române, îmbogăţind-o cu arome delicioase.

joi, 25 februarie 2016

Legea morală a domnului Manolescu


Am citit cu stupefacţie un fragment dintr-un dialog mai amplu dintre Daniel Cristea-Enache şi Nicolae Manolescu (intitulat cu perifidie Legea morală!), în care are loc o demascare în cel mai pur stil stalinist. Cel supus judecăţii este Paul Cernat, care  a susţinut din punct de vedere estetic cea mai recentă carte de poezie a lui Marius Ianuş. Nu cred că i se poate imputa lui Paul Cernat, un onest intelectual de stînga, o simpatie cît de mică pentru mişcarea legionară. Şi totuşi, cei doi critici fac un adevărat caz, ajungînd să vorbească despre posibilul caracter de fenomen al urâtei afaceri Ianuş-Cernat. Din păcate, atitudinea lui Nicolae Manolescu nu este singulară în ultima vreme. Conduce discreţionar Uniunea Scriitorilor, cheltuieşte banii publici primiţi de la Ministerul Culturii fără a da cuiva socoteală, s-a înconjurat numai de yesmen şi îi discreditează pe toţi cei care nu îi împărtăşesc părerile. Mai mult, alcătuieşte liste negre aşa cum făcea Corneliu Vadim Tudor imediat după Revoluţie. Iar limbajul mafiot folosit în dialogul cu D.C.-E. l-ar face invidios chiar şi pe Giovanni Becali: E nevoie, sunt convins, doar de puţin timp până când nu vom mai auzi de un ins certat cu logica şi cu bunacuviinţă ca Ianuş. Nu atât de uşor de neutralizat este Cernat. Nicolae Manolescu, criticul liberal din anii celui mai negru ceauşism, vorbeşte despre neutralizarea unui adversar literar! Dar ticăloşia merge mai departe, desfiinţînd literar, exact cum au procedat securiştii cu Paul Goma, pe scriitorii incomozi pentru actuala conducere a U.S.R. Se foloseşte de Alex Ştefănescu pentru a-l ataca pe Ştefan Agopian. Alex Ştefănescu, care a scris elogios despre romanul lui Codin Maticiuc, celebrul Poponeţ! Se foloseşte de Mircea Mihăieş pentru a pune eticheta de antisemit pe Grupul pentru Reforma U.S.R. Scrie el însuşi o cronică negativă la Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu, pentru a-l pedepsi că s-a autorecuzat de la Premiul Eminescu. Ultima ispravă a venit la şedinţa extraordinară de marţi a Consiliului U.S.R.: Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere formată din Mircea Mihăieş (Preşedinte), Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu (membri) a prezentat raportul privind încălcările statutului U.S.R. de către unii membri ai U.S.R. şi a propus o serie de măsuri. Consiliul a dezbătut propunerile Comisiei şi a hotărât prin vot următoarele sancţiuni: excludere din U.S.R., pentru grave încălcări ale statutului şi ale deontologiei (Dan Mircea Cipariu, Grigore Şoitu); avertisment, pentru comentarii antisemite (Daniel Vorona) şi găzduire de comentarii antisemite (Paul Cernat); avertisment, pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R. (Florin Iaru); suspendare din funcţia de preşedinte de Filială, pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R. (Peter Sragher). Legea morală a lui Nicolae Manolescu este aşadar eliminarea scriitorilor care au altă părere decît a domniei sale. Urât mai îmbătrânesc bărbaţii din literatura română! spune Claudiu Komartin. Aş adăuga că dintr-un mare şi respectat critic literar, Nicolae Manolescu a ajuns un om foarte mic. Pentru cei care nu am trăit terifianţii ani 50, face un remake. La fel de abject ca originalul.

miercuri, 10 februarie 2016

Moartea unui mare poet



        A murit Mariana Marin! Deschizînd astăzi pagina de internet a „Observatorului cultural”, am aflat această veste care m-a cutremurat. Am pierdut unul din cei mai de seamă scriitori români contemporani.
          Am avut privilegiul de a o cunoaşte pe Mariana Marin. Am locuit pînă de curînd în acelaşi bloc „dintr-un celebru cartier proletar”. Nu am avut curajul să-i bat la uşă înainte de 1989 şi să îi arăt susţinerea pentru disidenţa ei faţă de regimul comunist. Este unul din lucrurile pe care mi le reproşez şi astăzi. Monica Lovinescu îi amintea numele de multe ori în emisiunile sale de la „Europa Liberă”. O admira ca poet şi ca om căruia îi pasă ce se întîmplă în jurul lui. Şi mai ales care ia atitudine. Au fost atît de puţini în vremurile acelea că îi poţi număra pe degete. Mariana Marin a fost unul dintre ei.
          După revoluţie i-am cumpărat cărţile:
Atelierele (1980-1984), Cartea Românească 1990, Mutilarea artistului la tinereţe, Editura Muzeul Literaturii Române 1999, Un război de o sută de ani, Editura Axa Botoşani 2001 (reeditarea volumului de debut apărut în 1981).
Am fost la Mariana Marin acasă să-i arăt textele mele. M-a încurajat în ceea ce făceam şi mi-a dat spre lectură cîteva cărţi de poezie. Printre ele o antologie din poeţii americani. Pe pagina de gardă a „Atelierelor” mi-a scris „în semn de prietenie şi curaj, 17 iunie 1996”.
Zilele trecute, trecînd pe la chioşcul de cărţi şi reviste literare din faţa Muzeului Literaturii Române, am văzut o carte nouă a Marianei Marin. Am intrat şi am răsfoit-o. Era o ediţie de autor, o strîngere între coperţile unui singur volum a tuturor cărţilor sale. Nu credeam atunci să aflu atît de repede despre stingerea sa.
Atunci cînd se duce cineva apropiat, simţi cum moartea ţi-a zburat pe la ureche. Dumnezeu s-o odihnească şi să ierte o societate care nu ştie decît prea tîrziu sau poate niciodată să-şi cinstească adevăratele valori.

10 aprilie 2003

duminică, 13 decembrie 2015

Dr. Radu Păun (1915-2005)






În acest an s-au împlinit 100 de ani de la naşterea profesorului Radu Păun, medicul care mi-a salvat viaţa în 1978. Fusesem internat la terapie intensivă cu hemoragie digestivă şi nimeni nu ştia cauza. Profesorul mi-a pus diagnosticul de ulcer gastric viral şi apoi, ca urmare a tratamentului adecvat, starea mea de sănătate a început să se îmbunătăţească. Citez dintr-un articol scris de dr. Mihail Mihailide (fost student al profesorului), apărut în Viaţa medicală nr. 42 (1240) din 2013: Radu Păun (1915–2005) a venit în Bucureşti de la Iaşi, după ce a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. Absolvise liceul la Hotin şi Chişinău, Facultatea de Medicină – la Iaşi (fondată la 1 dec. 1879!) şi obţinuse (în 1940) diploma de Doctor în Medicină al Universităţii Mihăilene, cu rezultate excelente. Fusese extern (1938), apoi intern până în 1942, când susţine concursul de medic secundar, fiind încadrat la Spitalul „Sf. Spiridon“, aşezământ medical cu o tradiţie de două secole şi jumătate în îngrijirea bolnavilor. La „Colentina“, începând din 1945, a fost unul dintre apropiaţii profesorului N. Gh. Lupu – devenind conferenţiar. În 1965, promovat – prin concurs – profesor universitar, a fost numit şeful Clinicii Medicale de la Spitalul „Cantacuzino“. […] Profesorul Radu Păun rămâne în Istoria Medicinii pentru temeinica sa pregătire profesională, ştiinţa sa de carte enciclopedică, numeroasele lucrările publicate şi mai ales pentru cele două mari opere destinate învăţământului medical duse la capăt sub redacţia sa: „Terapeutica medicală“ (trei volume) şi „Tratatul de Medicină Internă“ în mai multe volume, apărute la Editura Medicală. Prefaţa la „Terapeutica...“ este un adevărat eseu asupra relaţiei medic–bolnav–terapeut, asupra posibilităţilor moderne de intervenţie salutară în cele mai multe boli, dar şi asupra faptului că efectul terapeutic al medicamentelor se află adeseori alături de cel nociv – adevăr ce trebuie să fie întotdeuna prezent în mintea medicului. Societatea românească îi datorează foarte mult profesorului Radu Păun, iar locul său în istoria medicinii româneşti este binemeritat. Trimit şi eu, ca fost pacient într-un moment delicat al vieţii mele, un gînd de recunoştinţă în amintirea unui medic excepţional, la centenarul naşterii sale.