marți, 24 decembrie 2013

Poveste de Crăciun


Pe suprafaţa tare, din lemn, a căluţului, apăru un semn mic, ca o cruce. Apoi puse jucăria la loc printre hainele îmbătrînite, nepurtate de multă vreme. Închise uşa dulapului şi realiză în clipa aceea că toate poveştile auzite pînă atunci despre existenţa lui Moş Crăciun sînt doar minciuni. Avuseseră dreptate cei ce-i spuseseră că darurile primite sînt de fapt din partea părinţilor. Acest lucru se adeverise. Cum altfel se putea explica prezenţa căluţului de lemn mult dorit, tocmai în săptămîna Crăciunului, bine ascuns privirilor indiscrete în dulapul devenit dintr-o dată ostil? Copilul se simţi trădat şi toată bucuria adunată bob cu bob în timpul anului şi care urma să explodeze rotundă şi întreagă în seara de Ajun se stingea într-o bosumflare tipică vîrstei. Nici împodobirea bradului nu avu darul să-i scadă deziluzia, nici apropierea serii şi nici colindele care se auzeau de afară şi răzbăteau prin ferestrele îngheţate, pline de căldura urătorilor. Cînd fu chemat de părinţi în camera pomului ştia deja ce avea să urmeze. Intră şi văzu de la uşă, printre alte cadouri frumos rînduite sub crengile bradului, căluţul de lemn pe care sperase pînă în această ultimă clipă să nu-l regăsească acolo. Se apropié, dezamăgit de farsa pe care simţea că o trăieşte şi cum copiii nu-şi pot ascunde sentimentele în spatele unei măşti ipocrite, luă cu tristeţe căluţul în braţe. Dar pe lemnul frumos şlefuit, căutînd semnul ştiut, făcut cu mîna lui cu cîteva zile înainte, nu găsi nimic. Rămase nemişcat neştiind ce să creadă. Afară, în dreptul ferestrei, un personaj înaripat, îmbrăcat în alb, îi făcu cu ochiul. Şi întrezări pe cerul acelei nopţi de decembrie depărtîndu-se silueta unei sănii, cea mai frumoasă şi adevărată sanie pe care o văzuse vreodată şi cum probabil nici nu există alta pe lume.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Sorin Theodoru




Era înalt, atletic, cu o mustaţă impozantă, iar cînd intra în clasă ne impunea instantaneu respectul. Niciodată la orele lui nu era gălăgie. Mi-a fost profesor de istorie şi diriginte în liceu. Unul dintre cei mai liberi oameni într-o perioadă cînd a fi liber era un delict. La ore, ne vorbea şi despre istoria care nu se învăţa în mod obişnuit la şcoală, despre regii României, despre partidele politice antebelice, despre Ion Antonescu. Se vorbea pe la colţuri că fusese profesor universitar, dar din cauza faptului că era incomod, fusese trimis (spre norocul nostru) la munca de jos. Era o încîntare să îl ascultăm în orice împrejurare, chiar şi la reprizele de sortat cartofi unde era pus întotdeauna pe glume împreună cu prietenul lui Îngeraş, profesorul de AMA. Am aflat că după 1989 s-a întors acasă în Banat, la Găvojdia, să-şi recapete cele 42 de hectare de pământ ale bunicului său. Nu le-a recuperat, dar a devenit directorul Casei de Copii, continuîndu-şi cariera de profesor pentru care a fost hărăzit. Dacă spun că a fost ca un tată pentru noi, poate suna ca un clişeu, dar cei care l-au cunoscut ştiu că nu este deloc aşa.

duminică, 13 octombrie 2013

Expert în blues şi nu numai






Un nou album semnat de Alexandru Andrieş a devenit o obişnuinţă a fiecărei toamne. Anul acesta nu face excepţie de la regulă. A apărut “Blues Expert” din colaborarea firmei de producţie “Black Crow Music Production” şi a casei de discuri “A&A Records”. De altfel, începînd cu albumul “Verde-n faţădin 1998, toate produsele Andrieş au apărut cu concursul celor două companii.
         Din nou, se întîlnesc pe acest disc muzicieni de primă mînă, care cîntă cu plăcere şi un extrem profesionalism în acelaşi timp. Impresia pe care o dă ascultarea acestui album este de lucru forte bine pus la punct. Selecţia cîntecelor a făcut-o probabil Maria Ioana Mîntulescu, aşa cum o face încă de la debutul discografic al lui Andrieş, cu excelentele „Interioare” din 1984. Şi a ales şi de data asta foarte bine.
         Împătimiţii de Andrieş vor recunoaşte în „Sînt un derbedeu” cîntecul „Blues cu compresor” apărut pe caseta video „Cît de departe” (1993) şi filmat într-un concert la Teatrul Odeon. „Îmi place vinul...” este o nouă variantă la mai vechile „Îmi place Lia” (de pe „Vecinele mele 1,2,3”, 1992) sau „Îmi place Gelu” (de pe „Azi”, 1990), cu o interpretare de zile mari a aceleiaşi Maria Ioana Mîntulescu. „Tudy de la Bucureşti” este un omagiu pentru unul dintre cei mai vechi colaboratori ai lui, bateristul Tudy Zaharescu, instrumentist de excepţie venit şi el din zona jazzului ca şi Eugen Tegu, Cristian Soleanu, Mircea Tiberian sau George Baicea. Nu se poate să nu-ţi aminteşti de „Blues pentru claviaturi” (tot de pe „Vecinele mele 1,2,3”), melodie dedicată lui Harry Tavitian.
         Mass media i-a făcut publicitate cîntecului „A.M. Blues”, o ironie subtilă adresată vedetei de televiziune Andreea Marin. Ca şi în cazul cîntecului „Fără titlu” (apărut pe single-ul „Nimic nou pe frontul de est”, 1993 şi cîntat în concert la „Cerbul de aur”), cu vădit mesaj antiprezidenţial, se mai scrie despre Andrieş, presa ignorîndu-l în genere în detrimentul unor „artişti” mult mai bine văzuţi (şi din păcate ascultaţi) de către publicul larg.
         Andrieş cîntă însă în continuare şi o face foarte bine. La anul se împlinesc 30 de ani de cînd a urcat prima dată pe scenă şi 20 de la apariţia acelor minunate „Interioare”  (probabil cel mai bun produs muzical al său). Va fi o sărbătoare pentru toţi iubitorii de muzică bună.
         De pe copertă, Mişu din Lipscani ne îndeamnă să ascultăm acest disc de ascultare şi înveselire. Mai ales că „nici un fel de animal, fie el domestic sau sălbatic, nu a avut de suferit în timpul înregistrărilor la Blues Expert”. Ba chiar cred că s-au simţit bine.

Octombrie 2003

duminică, 22 septembrie 2013

Lussac. De Lussac




Îl ascultam pe Cristian Teodorescu la Radio România Cultural cum povestea că şi-a ascuns primele poezii, renegîndu-le. Mi-am adus aminte de primii mei ani de liceu, cînd sub influenţa lui Alexandre Dumas, am început să scriu un roman de capă şi spadă. Titlul lui, similar cu numele eroului principal, era Henri de Lussac. Era perioada cînd învăţam la chimie despre legile gazelor, enunţate de Gay-Lussac şi Boyle-Mariotte, savantul francez împrumutîndu-i numele mai tînărului său conaţional. Henri urma să participe la un turnir pentru a deveni cavaler. Acţiunea se petrecea în timpul domniei unuia dintre mulţii regi care au purtat numele de Ludovic. Am scris într-un caiet studenţesc cîteva capitole, am desenat chiar şi blazonul familiei de Lussac, după care chimia avea să cîştige pentru o vreme bătălia cu literatura.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Din nou despre "Toba de tinichea"


Eram parcat pe Calea Moşilor din Chişinău, citeam Toba de tinichea, vizavi era un autoservice, reclamă îi făcea un mecanic de tablă care ţinea în mîini, aţi ghicit, o tobă de tinichea! Chiar totul este literatură?

sâmbătă, 31 august 2013

fetiţa cu chibrituri



stătea nemişcată
minute în şir
pe scenă

m-am gîndit
cum m-aş simţi
în pielea ei
şi a început
să mă mănînce
foarte tare
nasul

club A, 30 august 2013

miercuri, 24 iulie 2013

Note de lectură


Două vorbe despre Oskar Matzerath, eroul Tobei de tinichea, romanul care l-a făcut celebru pe Günter Grass. Copilul s-a oprit din creştere la trei ani şi priveşte acum viaţa de pe margine. Este un foarte bun observator, dar de multe ori se rezumă doar la această ipostază. Grass alternează povestirea la persoana I cu cea la persoana a III-a, accentuînd senzaţia de ieşire din pielea personajului şi transformarea într-un comentator neutru al faptelor. Eu însumi cînd citesc, mă transpun într-un spectator mirat de cîte se întîmplă în jurul lui Oskar, ca şi în jurul meu. Ajuns la jumătatea acestei cărţi minunate, tradusă impecabil de Nora Iuga, mă ascund de lumea agitată de afară într-o poveste în care fiecare poartă după sine propria tobă.

duminică, 7 aprilie 2013

Neajunsurile unei libertăţi pripite


Vasile Alecsandri îi scria în 1880 lui Ion Ghica despre moartea unui prieten din copilărie, unul dintre robii ţigani ai familiei scriitorului de la Mirceşti, Vasile Porojan,. În această epistolă, Alecsandri îşi aminteşte momentul eliberării din robie a ţiganilor de pe moşie, după moartea părinţilor săi. Ce s-a întîmplat după euforia de moment: Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger şi au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei… Această întoarcere de bună voie la sclavie, m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din născare şi m-am convins că precât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite.

sâmbătă, 23 martie 2013

Româna anapoda XXIV


Genul epistolar a îmbogăţit literatura română cu foarte multe pagini extraordinare. Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sau corespondenţa dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu sunt doar două exemple elocvente. Nu trebuie însă să fii scriitor pentru a trimite scrisori. Felul cum începi o scrisoare anunţă relaţia pe care o ai cu destinatarul ei. Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, îşi scriau Veronica şi Eminescu, Iubite amice, i se adresa Ghica lui Alecsandri. Pînă astăzi, în corespondenţa scrisă, s-au păstrat apelative ca Stimate Domn, Dragii mei sau Iubiţi colegi. Numai că astăzi avem la dispoziţie computerul. Este mult mai simplu şi mai rapid să trimiţi o scrisoare electronică. Adică, un e-mail. Care este tot o scrisoare şi care trebuie să respecte toate regulile referitoare la scrierea unei scrisori, aşa cum sînt ele învăţate în primele clase primare. E-mailul nu este o convorbire telefonică pe care s-o începi cu Salut! sau Bună ziua! De aceea îi rog pe cei care îmi trimit e-mailuri să mi se adreseze mai bine cu Băi, Florine. Nu este tocmai politicos, dar măcar este corect.

duminică, 24 februarie 2013

Harta gastro-bahică a Bucureştiului



Ca locuri de întîlnire ale bucureştenilor, restaurantele sau cîrciumile au supravieţuit pînă astăzi, deşi multe dintre ele nu mai există. Mai deunăzi căutam liceul Ion Creangă, iar ca punct de reper ni s-a spus Budapesta, adică intersecţia dintre Mărăşeşti cu Dimitrie Cantemir. Localul a dispărut de ani buni, acolo este acum un magazin Domo, dar probabil că numele capitalei maghiare îi va rămîne încă mult timp de acum încolo. Pentru locuitorii Titanului punctele centrale sînt Alba, Miniş (astăzi Carrefour), Diham (trecut prin stadiul de Sheriff’s), Rucăr. Piaţa Iancului este cunoscută ca Mediaş (acum InterMacedonia), Drumeţul este şi astăzi locul de întîlnire al suporterilor Stelei din Drumul Taberei, iar Cina însemna pentru mulţi Piaţa Palatului. Anii din urmă încearcă să impună noi branduri, cum ar fi Mc-ul de la Unirii sau Dristor Kebap. Ultimul ameninţă deja supremaţia Budapestei. Pînă la înlocuirea definitivă, trecem printr-o perioadă de simbioză. Descrierea exactă care ni s-a făcut locului în care se află liceul Ion Creangă a fost de fapt Dristor Kebap Budapesta.

sâmbătă, 9 februarie 2013

mă uit pe youtube




la gherasim luca
cum recită pasionat
încerc să salvez
mi se spune că nu am cum
gherasim luca
nu mai poate fi salvat

luni, 21 ianuarie 2013

Licitaţie pentru Tudor Jalbă-Şoimaru



Tudor nu este un copil bolnav, el are potenţialul de a învăţa orice. Metoda este totul. Are 3 ani şi a fost diagnosticat cu o formă de autism care poate fi ameliorată cu ajutorul terapiei zilnice. Povestea lui o puteţi afla pe propriul site. Ceea ce vreau să vă rog este să veniţi duminică 27 ianuarie 2013, dimineaţa la ora 10, la locul de joacă Riţa Veveriţa din cartierul Titan, intrarea Horbotei nr. 12, bl. 2, parter, sectorul 3, la un Talcioc Urban Caritabil. Detalii mai găsiţi pe Jurnal de Talcioc Urban şi pe Facebook. Orice obiect donat îi va mări şansele de recuperare.

joi, 17 ianuarie 2013

După douăzeci de ani


Aveam 25 de ani. Nu cunoşteam personal pe nimeni din lumea literară. Trimisesem cîteva texte la Adevărul Literar şi Artistic, sperînd să mă remarce cineva. Val Vâlcu, titularul poştei redacţiei mi-a răspuns în termeni mai mult decît politicoşi, ca să  nu spun entuziaşti, şi m-a invitat la redacţie pentru un debut cinstit, gospodăresc. Mi-a spus să mă gîndesc la un pseudonim şi cum n-am găsit nimic potrivit, m-a botezat el Vameşu, după titlul uneia dintre poeziile publicate. Acum, la 20 de ani distanţă, pot spune că literatura mi-a dat viaţă, dragoste, prieteni. Cine-şi poate dori mai mult?

vineri, 4 ianuarie 2013

Ce ar trebui să prevadă noua Constituţie




În primul rînd, trebuie pusă în discuţie forma de guvernămînt. Republica actuală este contestabilă, ca moştenitoare a republicii comuniste impuse cu pistolul în 1947. Revenirea la monarhia constituţională ar fi cea mai potrivită alegere. În mod normal nu ar fi necesar un referendum, atîta timp cît nici renunţarea la monarhie nu s-a făcut prin consultare populară. Dacă s-ar face un referendum în rîndul unei populaţii rămase la stadiul istoriei învăţate în şcoala comunistă, acesta ar da cîştig de cauză republicii.

Chiar şi aşa, trebuie eliminată ambiguitatea referitoare la atribuţiile preşedintelui. Traian Băsescu, al cărui comportament politic a compromis definitiv instituţia prezidenţială, a fost beneficiarul unei Constituţii gîndite în 1991 pentru Ion Iliescu. O struţo-cămilă semiprezidenţială care a permis derapajele (la limita legii) ale celor doi preşedinţi. Prin urmare, cred că soluţia este o republică parlamentară, care ar reda prestigiul unei instituţii fundamentale a statului de drept, Parlamentul. Referendumul din 2009 a pus problema Parlamentului într-un mod tendenţios, Traian Băsescu subliniind caracterul toxic al acestuia. A fost cel mai grav atac din ultimii ani la instituţiile statului, tocmai al celui care striga mai tare că este apărătorul acestora. Dacă la acel referendum s-ar fi pus întrebarea dacă mai avem nevoie de Parlament, astăzi am fi avut un regim prezidenţial autoritar.

Parlamentul trebuie să rămînă bicameral, dar cu atribuţii diferite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi cu mai puţini membri, în conformitate cu scăderea populaţiei. Preşedintele ar fi ales de către camerele reunite ale Parlamentului, iar funcţia sa ar fi de reprezentare, ca în Germania sau Italia, fără a putea impune după bunul plac miniştri, prim-miniştri, procurori,  judecători sau şefi de sală. Vom intra astfel în normalitate, chiar dacă se vor supăra bizonii pentru că nu-şi vor mai putea alege singuri tătucul.