O Europă în care putem crede

A trecut aproape neobservată în presa românească (cu excepția notabilă a Dilemei Vechi, unde a scris Sever Voinescu), Declarația de la Paris, intitulată O Europă în care putem crede, document al unor intelectuali europeni îngrijorați de soarta continentului nostru. Întrunite la Paris în mai 2017 și dînd publicității textul Declarației în octombrie 2017, aceste personalități fac un apel la recuperarea tradițiilor și a spiritului adevăratei Europe. Documentul atinge subiecte de multe ori tabu in dezbaterea publică, punînd degetul pe rănile provocate în conștiința europeană contemporană de perfida corectitudine politică.

Se vorbește mult despre unitatea europeană, dar, în același timp, în ultimii 25 de ani am asistat la multe mișcări secesioniste care au avut și au darul de a slăbi statele europene. Aceste mișcări sînt întemeiate pe teorii false despre ceea ce dau și ceea ce primesc de la administrația centrală. Despre ce solidaritate putem vorbi la Liga Nordului din Italia, care visează la un stat independent numit Padania? Catalonia a reușit să meargă mai departe decât Țara Bascilor și să convoace de curînd un referendum cu privire la independența provinciei. Există în continuare conflicte mocnite în fosta Iugoslavie. Independența Kosovo nu este recunoscută de către toate statele Uniunii Europene, iar federalismul Bosniei-Herțegovina ascunde și el relații intertenice tensionate între bosniacii musulmani, sîrbi și croați. Conflictul din Cipru rămîne pînă astăzi nerezolvat, nici măcar aderarea părții de sud a insulei la Uniunea Europeană nefiind un factor care să determine reunificarea țării. În fine, Brexit-ul va adînci neînțelegerile dintre provinciile Marii Britanii. Scoția a avut deja un referendum pentru independență, idee respinsă la limită, iar la consultarea cu privire la Brexit a votat pentru rămînerea în cadrul Uniunii Europene. La fel ca Irlanda de Nord, unde se aud tot mai tare vocile care cer unirea cu Republica Irlanda.

Declarația de la Paris încearcă să găsească soluții pentru toate aceste probleme. Să identifice elementele care ne unesc, făcînd apel la moștenirea istorică pe care statele europene o au în comun. Declarația este un document de inspirație conservatoare, care nu se opune progresului, dar nici nu evită să ne arate capcanele deschiderii cu orice preț. Progresiștii falsei Europe seamănă foarte mult cu domnul Nae Cațavencu (Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi nimic alt decât progresul). Sînt intoleranți, nu acceptă alte păreri, sînt posesorii adevărului absolut. Progresul acesta utopic și tiranic, care trece peste orice pentru a încerca să ajungă la o fericire fantasmagorică, îmi amintește de socialismul utopic din secolul al XIX-lea și de falansterul de la Scăieni al lui Theodor Diamant. (3. The false Europe is utopian and tyrannical).

Uniunea Europeană se află într-un moment critic al existenței sale. Ieșirea Marii Britanii, derapajele autoritariste ale Ungariei și Poloniei (România nefiind departe de situația acestora), ascensiunea extremei drepte din Austria (mai ales) și din Germania sînt tot atîtea amenințări și provocări. Falia între vestul care a construit unitatea europeană și estul care încearcă prin integrare să recupereze timpul furat de perioada comunistă se adîncește în loc să se reducă. Problema migrației refugiaților din Orientul Apropiat, dar și din alte zone de conflict ale lumii, nu poate fi ascunsă sub preșul corectitudinii politice. Trăim o criză cum Europa nu a mai cunoscut de la al doilea război mondial. O criză identitară, în primul rînd, pe care nu o putem depăși cu lozincile globalizării (17. Multiculturalism is unworkable). Octavian Paler scria în 1993 în Don Quijote în Est: Eu nu cred că există un european „de nicăieri”. Nu există decât europeni „de undeva”. Europeni din Franța. Europeni din Germania. Europeni din România. Dacă nu ești european „de undeva”, nu ești nimic. Prin urmare, semnatarii declarației nu se opun primirii migranților, numai că imigrația fără asimilare înseamnă colonizare. Obiectivul nostru, al europenilor de undeva, trebuie să fie integrarea noilor veniți și adaptarea lor la modul de viață al societății europene (12. Europe is a shared project).

Dar care ar fi fundamentele Europei în viziunea semnatarilor Declarației? Schimbările pe care lumea le cunoaște în acest început de mileniu au tendința să șteargă cu buretele multe dintre moștenirile de secole ale civilizației europene. Statul-națiune definește cel mai bine Europa. Unitatea în diversitate nu trebuie să presupună pierderea suveranității și a identității naționale. Deficitul de democrație pe care îl provoacă superbirocratizarea de la Bruxelles este o realitate pe care nu ne permitem să o ignorăm. Este o utopie să credem că poate exista o lume multiculturală fără frontiere. Restaurarea adevăratului liberalism, care pune în centrul doctrinei sale individul, este una dintre soluțiile propuse pentru însănătoșirea climatului public (25. We must restore a true liberalism).

Declarația face referire și la rădăcinile creștine ale Europei. Există astăzi tendința de a nega caracterul creștin al națiunilor europene, de a duce în derizoriu credința și de a pune în prim-plan ateismul liber-cugetător (9. Christianity encouraged cultural unity). Numai că acești adeversari ai credinței sînt adversari doar ai religiei creștine, în timp ce alte credințe religioase nu fac obiectul niciunei campanii de denigrare. Scriam pe blog încă în 2007 că în proiectul Constituţiei europene, care era în acea vreme în dezbatere, nu se va face nicio referire la rădăcinile creştine ale Europei. Angela Merkel, cancelarul de atunci și de acum al Germaniei, nu a reuşit să îi convingă pe adepţii corectitudinii politice că nu este nicio ofensă adusă altor confesiuni. Deşi religia majoritară în toate cele statele Uniunii Europene este creştinismul. Or, virtuțile noastre, cu care ne place să ne mîndrim în fața lumii, vin tocmai din creștinism: echitatea, compasiunea, mila, iertarea, împăcarea, caritatea (10. Christian roots nourish Europe).

Orice analiză demografică subliniază sporul negativ al populației pe care îl cunosc toate țările europene. Cum va arăta viitorul Europei, dacă europenii au tot mai puțini copii? De aceea, declarația de la Paris scoate în evidență rolul căsătoriei și al familiei. Discuțiile care au loc astăzi în România despre definirea familiei, discuții care au stîrnit polemici violente și valuri de emoție, se află pe un drum greșit. Ele s-ar canaliza mai bine spre promovarea unor politici sociale care să încurajeze creșterea și educația copiilor (33. Marriage and family are essential).   

Revenirea la tradițiile care au construit istoria Europei și care reprezintă cheia de boltă a civilizației europene, găsirea elementelor comune care ne unesc, fără a șterge diferențele dintre noi, continuarea proiectului european, așa cum a fost gîndit la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, sînt responsabilități ale generației de azi, dacă vrem ca mîine să mai putem vorbi de o Europă așa cum am moștenit-o și noi de la generațiile trecute. Nu trebuie să irosim șansa pe care o avem și libertatea de a acționa așa cum ne dictează propriile conștiințe, atîta timp cît această libertate mai există într-o lume în care schimbarea nu este neapărat spre bine.

Cine sînt semnatarii declarației?

Phillipe Bénéton (1946, Franța), politolog francez, profesor la Universitatea din Rennes și la Institutul Catolic de Studii Superioare. Lucrările sale se referă la filosofia politică, în particular conservatorismul, problematica egalității, democrația liberală, chestiunea opiniei dominante care reprezintă noua morală. A scris despre Machiavelli, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus.

Rémi Brague (1947, Franța), filosof francez, profesor de filosofie medievală arabă și iudaică și specialist în filosofie greacă. Predă filosofie greacă, romană și arabă la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne și la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. Este membru al Institutului Franței, al Academiei de Științe Morale și Politice. Marele premiu de filosofie al Academiei Franceze în 2009, premiul Ratzinger pentru teologie în 2012, cavaler al Legiunii de Onoare în 2013, titular al catedrei Etienne Gilson în 2014. Dintre cărțile sale, au apărut în limba română:

-          Europa, calea romană, traducere de G. Chindea, Ed. Idea, Cluj, 2002

-          Înțelepciunea lumii. Istoria experienței umane a universului, traducere de C. Dumitru, postafață V. Ciomoș, Ed. Tact, Cluj, 2012

-          Capodopera lui Dumnezeu și alte eseuri, traducere de Ana Lăcan, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016

Chantal Delsol (1947, Franța), filosof francez, istoric politic și romancier. Fondator în 1993 al Institutului de Cercetare Hannah Arendt. Este catolică practicantă și se descrie pe sine ca pe un liberal-conservator.

Roman Joch (1971, Cehia), politician ceh, publicist și comentator politic. Se descrie ca liberal-conservator.

Lánczi András (1956, Ungaria), filosof conservator maghiar, politolog, profesor la Universitatea Corvinus din Budapesta, rector al Institutului de Studii Politice.

Ryszard Legutko (1949, Polonia) este un filosof și politician polonez, profesor de științe umaniste, publicist, autor de cărți socio-politice, traducător și comentator al operei lui Platon.

Pierre Manent (1949, Franța), politolog și universitar francez. El predă filosofia politică la École des Hautes Études en Sciences Sociales și la Centre de recherches politiques Raymond Aron. Este, de asemenea, profesor invitat la Colegiul Boston, la Departamentul de Științe Politice. După absolvirea École Normale Supérieure, a devenit asistent al lui Raymond Aron la Collège de France. Este unul dintre fondatorii publicației trimestriale Commentaire unde scrie și astăzi cu regularitate. Manent este o figură cheie a filozofiei politice contemporane franceze, iar lucrarea sa a ajutat la redescoperirea tradiției liberale franceze. Manent este eurosceptic și liberal clasic și a fost numit de publicația The Weekly Standard ca fiind cel mai profund dintre filosofii eurosceptici. Dintre cărțile sale apărute în limba română:

-          Istoria intelectuală a liberalismului, editura Humanitas, 1992, 2003, 2013, traducere de Mona și Sorin Antohi

-          O filozofie politică pentru cetățean, editura Humanitas, 2003, traducere de Mona Antohi

-          Cum de putem trăi împreună. 16 lecții de filozofie politică pe înțelesul oricui, editura Humanitas, 2003, 2017, traducere de Mona Antohi

-          Metamorfozele cetăţii. Eseu despre dinamica Occidentului, editura Humanitas, 2012, traducere de Mona Antohi

-          Musulmanii, obstacolul inedit. Situaţia Franţei, editura Addenium, 2016, traducere de Cristian Preda

Janne Haaland Matlary (1957, Norvegia), politolog norvegian, scriitor și politician, care a reprezentat anterior Partidul Creștin Democrat. Din 2012 este membră a Partidului Conservator. Este profesor de politică internațională la Universitatea din Oslo și a fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe în perioada 1997-2000.

Dalmacio Negro Pavón (1931, Spania), profesor universitar spaniol, membru al Academiei Regale Spaniole de Științe Morale și Sociale. Este avocat, deține o diplomă de licență în filosofie, cât și un doctorat în științe politice. În prezent, este profesor emerit de științe politice la Universitatea CEU San Pablo din Madrid.

Roger Scruton (1944, Marea Britanie), filosof și scriitor englez specializat în estetica și filosofia politică, în special în promovarea ideiilor conservatoare tradiționale. Editor al revistei Salisbury Review, revista politică conservatoare, din 1982 până în 2001. A scris peste 50 de cărți despre filosofie, artă, muzică, politică, literatură, cultură, sexualitate și religie. Dintre cărțile sale apărute în limba română:

-          Spinoza, editura Humanitas, 1996, 2006, colecția Maeștrii spiritului, traducere de Diana Arghirescu

-          Kant, editura Humanitas, 1998, 2006, colecția Maeștrii spiritului, traducere de Laurențiu Staicu

-          Vestul și restul, editura Humanitas, 2003, traducere de Dan Rădulescu

-          Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, editura Humanitas, 2011, 2017, traducere de Dragoș Dodu

-          Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor, editura Humanitas, 2014, 2017, traducere de Teodora Nicolau

-          Despre natura umană şi Dorinţa sexuală. O cercetare filozofică urmează să apară în 2018 tot la editura Humanitas

Robert Spaemann (1927, Germania), filosof romano-catolic german. Este membru al școlii Ritter. Se concentrează pe etica creștină. Este cunoscut pentru munca sa în bioetică, ecologie și drepturile omului. Deși nu este încă tradus pe scară largă în alte limbi, este cunoscut pe plan internațional, iar opera sa este foarte apreciată de Papa Benedict al XVI-lea.

Bart Jan Spruyt (1964, Olanda), istoric olandez, jurnalist și scriitor conservator. Ca una din principalele voci ale conservatorismului intelectual, Spruyt a contribuit la fondarea Fundației Edmund Burke, grupul conservator olandez. Începând cu septembrie 2009, Spruyt predă cultură și istorie la Colegiul Wartburg din Rotterdam.

Matthias Storme (1959, Belgia), avocat, universitar și filosof conservator belgian. În prezent, este profesor universitar la Universitatea din Leuven și la Universitatea din Anvers. Prelegerile sale cuprind subiecte de drept civil, legea falimentului, legea comparativă, procedura civilă și dreptul comunitar european. În afara școlii de drept, predă un curs despre Religia comparativă. De asemenea, scrie pentru mai multe reviste academice și politice.

Textul Declarației, inclusiv în limba română, aici: https://thetrueeurope.eu/

Articol apărut în Observator Cultural nr. 907 din ianuarie 2018

Interviu cu Silviu Tabac

Revenirea Coroanei de Oţel în stema de stat a României este un fapt cultural în primul rând. Nu putem să nu ne bucurăm că într-un sfârşit şi politicul a înţeles că acest simbol nu ţine atât de ideea monarhică, cât de ideea naţională a românilor. 

La 11 iulie 2016, preşedintele Klaus Iohannis a promulgat legea care readuce coroana pe capul acvilei de pe stema României. După mai bine de 25 de ani în care politicienii au tergiversat în fel şi chip acest gest de normalitate. Coroana de Oţel este un simbol naţional şi a fost turnată din ţeava unui tun otoman capturat în Războiul de Independenţă din anii 1877-1878. S-a aflat pe stema României din 1881, anul proclamării Regatului şi până la abdicarea Regelui Mihai I în 1947. Astăzi, Coroana de Oţel este expusă ca parte a tezaurului românesc la Muzeul Naţional de Istorie a României. Am purtat o discuţie cu Silviu Andrieş-Tabac, Heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi specialist recunoscut în cercurile ştiinţifice din România, despre importanţa acestei repuneri în drepturi.

Florin Hălălău: Cum vezi reîntoarcerea coroanei pe stema României, aşa cum au şi alte republici est-europene (Polonia, Serbia, Ungaria şi chiar Rusia)?

Silviu ANDRIEŞ-TABAC: O văd cu ochi buni. Coroana de Oţel este o parte a patrimoniului nostru spiritual şi heraldic de cea mai mare vibraţie. Este un simbol autentic şi foarte scump poporului nostru, invocând jertfa de generaţii adusă pe altarul unităţii şi independenţei naţionale. Merită toată veneraţia cetăţenilor de azi şi de mâine. Sunt foarte puţine simboluri heraldice româneşti cunoscute şi recunoscute pe plan mondial ca fiind primare româneşti, iar Coroana de Oţel este tocmai unul dintre acestea.

Efortul de repunere a ei în circuitul de valori naţionale a fost constant de la 1989 încoace, iniţial cu mai puţin succes, iar acum cu unul aproape total. Şi heraldiştii români, întruniţi în cadrul Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române au pledat, aproape fără excepţii, dintotdeauna pentru restabilirea Coroanei de Oţel în stema de stat, dar nu au fost auziţi de politicieni. Este adevărat că nici noi n-am fost prea bătăioşi şi ne-am retras din câteva polemici care ni s-au părut fără rost. Astăzi apele s-au ales şi Coroana de Oţel a revenit.

Versiunea artistică propusă, însă, nu e cea mai reuşită: ni s-a oferit o coroană cam mică şi cam înghesuită pe un cap de acvilă cam scund, creându-se astfel o disonanţă cu imaginea concretă a păsării heraldice. Se observă că nu s-a dorit „umblarea” la imaginea uzuală a stemei în vigoare. Deşi, această modificare era un bun prilej pentru o îmbunătăţire generală a imaginii grafice (avem exemplul altor ţări ca Germania sau Regatul Unit care periodic dau viziuni artistice uzuale noi ale stemelor lor de stat, fără a interveni în blazonul legal din punct de vedre heraldic), dar şi pentru corectarea unor neajunsuri mai vechi ale stemei de stat. Poate, însă, nu am dreptate şi chestiunea aceasta nu s-a „copt” încă.

FH: Aşadar există diferenţe între stema actuală şi cea statuată în 1921.

SAT: Există mai multe, deşi se poate observa cu ochiul neînarmat că cele două steme sunt într-o legătură organică. Armele heraldice ale Regatului României au fost stabilite prin Legea nr. 3573 din 23 iulie 1921 pentru fixarea Stemei Regatului României, întregit cu ţările-surori unite şi au funcţionat în trei forme: stema mare, adică cea completă, sub pavilion şi coroană regală, care era folosită în actele statale emanate de la Rege, actele internaţionale şi în alte cazuri speciale din Înalt ordin; stema medie, adică fără pavilionul regal timbrat cu coroana regală, folosită de armată şi autorităţile statului; stema mică, cuprinzând scutul-bază cu toate mobilele şi timbrat de „coroana de oţel a României”, folosită în sigiliile oficiale.

Stema mică – cea de bază şi ireductibilă din punct de vedere heraldic – era compusă din trei scuturi, fiecare cu semnificaţia lui. Scutul mare de bază purta în câmp albastru o acvilă cruciată de aur, cu ciocul şi ghearele roşii, încoronată cu o coroană regală de aur şi purtând în gheara dreaptă o spadă de argint cu garda de aur, iar în cea stângă un sceptru de aur, compoziţia fiind definită drept „acvila României, armele Regalităţii române”. Pe pieptul acvilei era aşezat un al doilea scut – „scutul mediu” sau în termeni heraldici „scutul peste tot” – partiţionat în cinci cartiere şi „cuprinzând armele ţărilor surori unite”, adică stemele Ţării Româneşti, Moldovei (cu Basarabia şi Bucovina), Banatului (cu vechiul Banat românesc al Severinului), vechiului Mare Principat al Transilvaniei (cu părţile Crişanei şi Maramureşului) şi Dobrogei. Peste acest scut mediu broşa un al treilea scut – „scutul mic” sau în termeni heraldici „scutul peste toate” – care purta „armele Casei domnitoare de Hohenzollern” (scartelat, de argint şi negru).

Decorurile exterioare ale stemei Regatului, pe lângă coroana de oţel care timbra scutul de bază, mai cuprindeau: doi lei de aur în calitate de susţinători, afrontaţi şi stând pe arabescuri de aur; colanul ordinului „Regele Carol I”; o eşarfă albastră bordată cu aur şi cuprinzând deviza Casei domnitoare, cu litere de aur: „Nihil sine Deo”; precum şi mantoul de purpură căptuşit cu hermină şi timbrat de coroana regală deja arătate.

Stema Românei stabilită prin Legea nr. 102 din 21 septembrie 1992 privind stema ţării şi sigiliul statului, grosso-modo a reluat stema mică din 1921, fără coroana de oţel de pe scutul de bază, fără coroana regală de aur de pe capul acvilei şi fără scutul „peste toate” cu armele Casei de Hohenzollern. Există şi diferenţe de detaliu, artistice şi coloristice, datorate viziunii celor care au decis heraldic în 1992.

Acum a fost recuperată coroana de oţel, dar a fost pusă pe capul acvilei şi nu pe scutul heraldic.

FH: Ce părere ai despre eventuala prezenţă a stemei pe tricolor?

SAT: Din punct de vedere teoretic, dacă un drapel cu stemă actual nu este o simplă banieră armoriată, atunci înseamnă că el este derivat dintr-un alt drapel, identic ca structură şi culori, primar şi fără stemă. Aş accepta aplicarea stemei pe tricolor numai dacă în locul actualului drapel de stat al României, urmând anumite uzanţe internaţionale, s-ar introduce şase însemne vexilare naţionale distincte noi: un drapel civil, un pavilion civil, un drapel de stat, un pavilion de stat, un drapel de război şi un pavilion de război. Astfel, de voie de nevoie pe unul sau chiar pe două din aceste drapele am putea să punem stema ţării, sigur nu pe cele civile care identifică poporul.

Tricolorul vertical albastru-galben-roşu românesc şi panromânesc este cel mai vechi dintre drapelele cu aceleaşi culori, fiind rodul revoluţiei europene de la 1848. România de azi este moştenitoarea lui de drept. Drapelul Andorrei este din 1866, al Ciadului din 1959, al Republicii Moldova din 1990. Ultimul poartă stema ţării tocmai pentru a se uni cu şi în acelaşi timp pentru a se deosebi de tricolorul tuturor românilor şi al României. Mă întreb dacă şi stema de pe steagul Andorrei nu a apărut din necesitatea de a se diferenţia de drapelul românesc, care la acel moment deşi nu era suficient de stabilizat din punct de vedere legal, era totuşi bine cunoscut în spaţiul de cultură franceză şi nu numai. Iar de la 23 aprilie 1867, după legea dată de noul domn Carol I, avem tricolorul de la 1848 pe deplin legalizat. Acest act este unul exemplificator pentru problema care ne interesează azi: la 1867 tricolorul este unic; armele ţării se pun pe drapelul domnitorului, drapelul armatei şi pavilionul marinei de război; pe drapelele gărzilor orăşeneşti în locul armelor ţării se pun însemnele heraldice ale oraşului respectiv şi numărul legiunii; drapelele autorităţilor civile şi pavilionul de comerţ rămân curate.

Faptul că Ciadul invocă lipsa unui tricolor românesc fără stemă în uz la data adoptării tricolorului propriu nu este semnificativ. Din punct de vedere heraldic, un însemn oficializat cândva nu-şi pierde capacitatea de a identifica posesorul lui niciodată, nici dacă acesta piere şi nu mai are descendenţi. În cazul simbolurilor de stat, acestea sunt protejate de ceva vreme la nivel internaţional, chiar şi după scoaterea din uz.

Dacă România va pune stema de stat pe drapelul de stat, cum sugerează diferite voci, un copil care încă nu ştie istoria naţiunilor, dar are cunoştinţe de vexilologie din jocurile pe care le practică, va înţelege că drapelele de stat ale României, Republicii Moldova şi Andorrei sunt derivate din drapelul de stat al Ciadului.

În general, mă uit cu ochi răi la toate iniţiativele de „îmbunătăţire”, „umanizare”, „ajustare” sau chiar „înlocuire” a simbolurilor naţionale, numai dacă acestea nu emană din sânul mediului strict profesionist şi dacă într-adevăr nu au ca scop corectarea unor greşeli istorice sau tehnice.

Simbolurile naţionale, deşi au nişte autori formali, sunt rodul intelectual colectiv al mişcărilor de emancipare naţională şi/sau socială ale generaţiilor care le-au înfăptuit, utilizând aceste însemne. Viaţa le-a scos în prim plan din numeroase soluţii simbolice contemporane şi le-a consacrat, iar nouă nu ne rămâne decât să le păstrăm cu sfinţenie. Abia atunci când generaţia noastră va realiza ceva demn de jertfa înaintaşilor, uimind lumea întreagă (inclusiv Ciadul), abia atunci am putea umbla la simbolurile naţionale. Dar nici atunci nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci. Versurile imnului Japoniei datează din secolul al X-lea...

FH: Cum crezi că ar putea influenţa revenirea coroanei pe stemă disputa monarhie versus republică, prezentă din ce în ce mai acut în dezbaterea politică din România?

SAT: Cred că nici în vreun fel. Sigur, ambele tabere îşi vor dezgoli spadele şi se vor duela ceva timp, etalându-şi argumentele arhicunoscute, dar primenite cu această ocazie. Presa va vorbi o săptămână-două, până se va plictisi, iar publicul cel mai larg nici nu va băga de seamă că a existat o nouă rundă de polemică în problema dată. Revenirea Coroanei de Oţel în stema de stat a României este un fapt cultural în primul rând. Nu putem să nu ne bucurăm că într-un sfârşit şi politicul a înţeles că acest simbol nu ţine atât de ideea monarhică, cât de ideea naţională a românilor. Actul heraldic în discuţie constituie un pas înainte pe drumul nostru spre o societate normală, liberă şi cu un viitor clar de care să se bucure toţi cetăţenii României.

Silviu Andrieş-Tabac este născut în 1969 la Chişinău, dar a copilărit şi studiat în satul Cuhureştii de Sus, raionul Floreşti. Absolvent al Institutului de Istorie şi Arhivistică al Universităţii de Stat de Studii Umanistice din Moscova, 1993. Doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea academicianului Dan Berindei, 1996. A fost director adjunct al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi director adjunct al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Din 2013 este Heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi Şeful Cabinetului de heraldică al Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova. A susţinut în ultimii 20 de ani mai multe cursuri la Universităţile din Chişinău şi Bucureşti. Membru al Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, membru-fondator şi vicepreşedinte (din 2003) al Comisiei Naţionale de Heraldică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova, membru-fondator şi membru al Consiliului ştiinţific (din 1998) al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi, membru-fondator şi preşedinte (din 1999) al Societăţii de Genealogie, Heraldică şi Arhivistică „Paul Gore”, Chişinău, membru-fondator al Societăţii Numismatice din Republica Moldova, membru al Societăţii Numismatice Române, membru al unor societăţi heraldice din Ucraina şi Rusia. A publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice, inclusiv monografiile „Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei” (Chişinău, Editura Museum, 1998), „Introducere în heraldică. Noţiuni generale şi întregiri la armorialul teritorial românesc” (Editura Universităţii din Bucureşti, 2008) şi „Simbolurile Naţionale ale Republicii Moldova (în colaborare; Chişinău, 2010). Este autorul a peste 400 de însemne heraldice, vexilologice, faleristice şi uniformistice înregistrate oficial în Republica Moldova.

Interviu publicat în Observator Cultural nr. 843/2016

Distincţia iederei

Alese cu grijă dintre atîtea sute de clădiri ce desenează oraşul, casele cu iederă primesc acest semn de nobleţe doar dacă-l merită cu adevărat. Există un cult al elitei la această plantă, lipsit de orice ostentaţie şi de aceea poate mai puţin sesizat de către omul de rînd. Acceptînd doar vecinătatea bunului gust şi a rafinamentului, iedera stabileşte o ierarhie a valorilor într-o lume bulversată axiologic. Plantă eminamente urbană, excepţie notabilă fiind doar conacele boiereşti, ea dă garanţia stilului şi siguranţa confortului spiritual. Iedera poate fi asemuită cu frumuseţea unei muzici de cameră, cu silueta gingaşă a unui poem reuşit, cu sobrietatea şi căldura totodată ale unui coridor muzeal, cu picturile renascentiste, cu aristocraţia în cele din urmă. Străzile scăpate de furia înnoirii şi care mai păstrează case pe care iedera mîngîie deopotrivă zidul rece de cărămidă şi ochiul dornic de mîngîiere, sînt tot mai rare. Bucureștiul mai păstrează ceva din strălucirea de altădată, chiar dacă amintirea este tot mai palidă. Legătura cu civilizaţia se mai ţine doar prin delicatul fir al iederei.