Basarabia, ma sœur

 

Parafrazînd titlul conferinţei susţinute de Gabriel Liiceanu în 1997, Sebastian, mon frère, nu vreau să cad în păcatul folosirii excesive a sintagmei fraţii noştri de peste Prut. Este doar un pretext pentru a vorbi despre cîteva personaje feminine ale acestei provincii româneşti, personaje reale, pe care le cunosc şi care prin existenţa lor îmi susţin argumentaţia. Cinci personaje care fac mai mult decît toate manualele de istorie integrată ale regimului comunist de la Chişinău.

Mama mea din Basarabia. Cînd am cunoscut-o pe mama, am avut senzaţia unui déjà vu. Căldura cu care m-a primit, dragostea pe care i-o simt în glas de cîte ori vorbim la telefon, îmi dau senzaţia că port cu mine afecţiunea dumneaei de cînd m-am născut. Se pregăteşte cum nu se poate mai bine atunci cînd mergem la Cosăuţi. Brînză cu smîntînă, răcitură de curcan, şubă, salate de tot felul, ciorbă, pîrjoale, friptură de porc cu cartofi, pîine de casă, cozonac. Probabil că nu doarme toată noaptea pentru a ne pregăti mîncare cum se cuvine după un drum lung. Îţi place, dragul mamii? mă întreabă şi ochii i se umezesc de bucurie că sîntem acolo, măcar şi cîteva zile.

Victoria. Este sora pe care n-o avusesem niciodată şi pe care mi-am dorit-o mereu. Ştiu, în mod neoficial, că a pus o vorbă bună pentru mine, cînd o curtam pe Diana. Pasiunea ei pentru muzică a făcut-o să strîngă o mulţime de discuri de vinil, LP-uri cu muzică clasică, în special de la Melodia, iar cînd a plecat cu familia în Germania, ni le-a dăruit cu generozitate. Am ascultat-o cîntînd la Petrof-ul din apartamentul de la Telecentru, cu pasiune şi talent. Aşa cum cîntase şi Diana la Iaşi Sonetul lui Doga. Este unul dintre cei mai constanţi şi avizaţi cititori ai mei.

Nana Anica. Sora mamei. Locuieşte la cîţiva metri de şcoală şi de casa părinţilor. I se citeşte bunătatea pe faţă. Poartă întotdeauna pe cap un batic înflorat, strălucind de curăţenie. Ziarele ajung întîi la ea şi după ce le citeşte, i le aduce tatei şi comentează împreună ce s-a mai petrecut în politică. M-am gîndit mereu că o fotografie a Nanei Anica ar putea figura pe un album dedicat Moldovei. Este o frumuseţe atît de tristă în ochii ei, ca a ţăranilor pe care i-a filmat Octavian Paler în Lisa natală.

Jenia. Verişoară cu noi, om bun de să-l pui la rană. Probabil de aceea a devenit farmacistă. Este o bucurie să ne revedem de fiecare dată şi să povestim şi să rîdem. Cu Jenia, oricît de supărat ai fi atunci cînd o vezi, uiţi de tot amarul şi cînţi odată cu ea, şi cu mama, şi cu tata, şi cu Nana Anica, şi cu Larisa. Cînd îţi face un dar, se bucură la fel de mult ca tine, cel care primeşte şi faptul că îţi place ce ţi-a adus, o face fericită. Rămîne cu noi întotdeauna pînă seara tîrziu, întrebîndu-ne cu dor nemărturisit ce mai e nou pe la Bucureşti şi visînd probabil la ziua cînd ne va întoarce vizita.

Cristina şi lecţia de românism. Fata unei bune prietene a Dianei, Vica. Am plecat împreună cu ea şi cu Cătălina să căutăm pamperşi. Am ieşit printre blocuri pe Ştefan cel Mare, acolo unde speram să găsim o farmacie deschisă (era duminică seara). Am avut noroc şi am intrat tustrei, dar farmacista ne-a întîmpinat în rusă. N-am înţeles nimic şi atunci, Cristina, foarte hotărîtă, aproape a somat-o pe rusoaică să vorbească româneşte şi a determinat-o să ne servească, chiar dacă a mai strecurat nişte cifre chirilice în răspunsul ei. Într-un Chişinău în care folosirea limbii române tinde să devină un act de curaj, a fost o victorie mică, dar importantă. Educaţia pe care o primeşte de la părinţii ei face ca viitorul să sune ceva mai bine.

25 februarie 2008

La mulți ani, Ana Blandiana!

 

Decembrie 1984. În revista Amfiteatru apar cîteva poezii de Ana Blandiana care produc un cutremur în societatea românească. Revista este repede retrasă de pe piaţă, iar poetei i se interzice să mai publice. Tata a văzut revista la institut şi a transcris poemele. Mi le-a citit seara şi le-a pus apoi între filele antologiei Ora de nisip, apărută în 1983 la editura Eminescu, unde stau şi astăzi. Am cunoscut-o apoi la Alianţa Civică, în 1991. În acea perioadă a dat un interviu în care i s-a pus şi întrebarea cum îşi vede cariera de om politic. Eu nu sînt un om politic, ci un luptător şi nu am carieră, ci destin. Îi datorăm Anei Blandiana nu numai o operă literară remarcabilă, dar şi Memorialul de la Sighet, unde împreună cu Romulus Rusan a făcut un extraordinar muzeu, care ne ajută să nu uităm ce a însemnat comunismul pentru noi. La mulţi ani, Ana Blandiana!

Cartea cu tați

 

Am răspuns cu entuziasm invitației primite de la Robert Bălan, inițiatorul proiectului, și mi-am povestit aventura de a fi tată în această splendidă carte, apărută la editura Trei. Douăsprezece proze și o piesă de teatru vă spun experiențele de viață ale autorilor, cu sinceritate, umor și duioșie. Nu numai pentru că mă laud și eu cu copiii mei, vă recomand călduros cartea, veți petrece clipe minunate în compania ei.

Stan și Bran

 

Am învățat să rîd de mic copil, rîdeam cu bucurie atunci cînd îmi vedeam părinții, iar mai tîrziu, cînd începusem să înțeleg cîte ceva din lumea înconjurătoare, nu-mi aduc aminte de vreo zi din acea perioadă a vieții mele în care să nu fi rîs. Printre cei care mi-au adus bucuria rîsului din toată inima, atunci cînd uiți de orice supărare, sînt Stan Laurel și Oliver Hardy sau Stan și Bran cum i-a botezat cineva în limba română și cum le-a și rămas numele pînă astăzi. Mă uitam cu tata la televizor la minunatele lor scurt-metraje și nu ne mai puteam opri din rîs. Făceau parte din momentele tată-fiu pe care mi le amintesc pînă astăzi cu duioșie. Cînd s-a tradus la noi biografia celebrului cuplu de comici, cartea lui John Mc Cabe apărută în 1977 la editura Meridiane în traducerea lui Constantin Papadopol Calimah, cu un cuvînt înainte al Manuelei Gheorghiu, tata a făcut rost de ea și cînd mi-a adus-o, am sărit în sus de bucurie. La sfîrșit era trecută filmografia lor și bifam cu mîndrie filmele pe care le vedeam, difuzate în fiecare sîmbătă după-amiază la TVR. 

Tata mi-a făcut și un semn de carte special, decupînd caricaturile celor doi dintr-o revistă, lipindu-le apoi de o parte și de alta a cartonului colorat. Pur și simplu îi iubeam amîndoi pentru umorul lor, căldura și umanitatea personajelor, pentru arta lor actoricească desăvîrșită. Big Business (1929), The Perfect Day (1929), Below Zero (1930), The Music Box (1932) sau County Hospital (1932) sînt capodopere pe care le revăd oricînd fără să mă plictisesc și rîd la toate gagurile, chiar dacă le știu pe de rost. 

Finalul cărții ni-l arată pe Stan mulțumit de viața pe care o avusese: Mai mult ca orice, se mîndrea cu dragostea și îngrijirea ce i-o acorda soția sa Ida, care îl veghea cu acea solicitudine specială de care avea atîta nevoie. A împărtășit cu el toate amintirile și probabil că ea a fost cea care i-a dedicat fără să-și dea seama cel mai potrivit epitaf. Relatînd odată întîmplări din viața dusă alături de Stan, ea mi-a vorbit de multe lucruri și a încheiat scurt cu ceea ce părea a fi o reflecție concludentă: „Și, mai ales, a spus ea, ce-am mai rîs împreună!”. Pe 23 februarie se împlinesc 56 de ani de cînd Stan Laurel a devenit nemuritor.

Instituția Memoriei

 

București, noiembrie 1990. Sfîrșitul unui an în care am învățat despre cum se conduce și cum nu se conduce o societate mai mult decît alții într-o viață. Și am citit aproape tot ce se publicase cu privire la istoria cenzurată. Eram student în ultimul an la Chimie și intrînd într-o zi în Librăria Ion Creangă de pe Calea Griviței (vecină cu facultatea) am descoperit o nouă revistă. Apăreau atunci diverse publicații, multe dintre ele efemere.

Memoria, revista gîndirii arestate mi-a atras atenția mai întîi prin eleganță. Încă de la acel prim număr am putut citi mărturii cutremurătoare despre calvarul românilor care nu au acceptat noua ordine instaurată de tancurile sovietice şi au luptat împotriva acesteia. Pagina cu harta înroşită de sînge a închisorilor şi lagărelor, care se numește pînă astăzi Geografia detenţiei, prezintă imaginea hîdă a gulagului românesc. Catalogul celor ucişi în lupta contra comunismului şi În căutarea omului pierdut sînt rubrici în care oameni cunoscuţi şi necunoscuţi formează lungi liste, în speranţa că printr-un miracol cei dispăruţi vor putea fi regăsiţi de familiile lor. Evocarea în paginile ei a ororilor petrecute în închisorile din Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Sighet, Tîrgu-Ocna, Rîmnicu-Sărat, în lagărele de la Canal, Capul Midia, Poarta Albă, Insula Mare a Brăilei, Periprava ne ajută să nu uităm ce s-a întîmplat cu noi şi astfel istoria să nu se mai repete.

Mărturiile despre elita intelectuală și politică a României democratice, despre foştii ofiţeri ai Armatei Regale (organizatori ai Rezistenţei armate din munţi), despre ţăranii care s-au opus colectivizării sau despre preoţii de toate confesiunile au adăugat număr după număr file la dosarul pentru mult speratul proces al comunismului. Cercurile suferinţei, ca cercurile făcute în apa în care a fost aruncată o piatră, patru la număr, descriu patimile deţinuţilor politici în închisoare (primul cerc), ale familiilor acestora (al doilea cerc), ale deţinuţilor după „eliberare” (al treilea cerc) şi ale celor exilaţi în urma represaliilor (al patrulea cerc).

Banu Rădulescu, Micaela Ghiţescu, Gheorghe Derevencu, Ion Drescan, Claudia-Florentina Dobre, Oana Ichim, Nicolae Constantinescu, Cosmin Budeancă sînt cîțiva dintre cei care au transformat Memoria într-o instituție. O instituție care împlinește 100 de numere. Sper ca apariția revistei să continue și ca orice instituție respectabilă să ajungă să sărbătorească și 100 de ani de apariție neîntreruptă.

text apărut în Memoria nr. 100/2018

Valéry Giscard D’Estaing

Ascultam aseară la RFI o corespondență de la Paris a lui Matei Vișniec despre cel mai nou roman al lui Valéry Giscard D’Estaing, Loin du bruit du monde, lansat în urmă cu o lună. Este primul președinte al Franței de care îmi amintesc, un bărbat înalt și distins, cu alură de aristocrat. Semăna mai mult cu familiile regale europene, cu care nu m-aș fi mirat să se fi înrudit. Chiar și după părăsirea Palatului Élysée, a rămas activ în politică, credincios ideilor sale liberale și de consolidare a unității europene, înființînd împreună cu cancelarul R.F.G., Harald Schmidt, Sistemul Monetar European, instituție precursoare a monedei euro. Azi-noapte am aflat că a murit la aproape 95 de ani, plecînd departe de zgomotul lumii, așa cum premonitoriu și-a intitulat ultimul său roman.

Salutări de la Viena!

 

Au fost vremuri cînd oamenii își trimiteau vederi din locurile în care ajungeau, ca semne că se gîndeau la cei cărora le scriau. Erau scrisori mai scurte, însoțite de imagini pe care nu prea aveai altfel ocazia să le vezi. O astfel de vedere a trimis tata în decembrie 1977 de la Viena, la singura ieșire din țară care i s-a îngăduit înainte de 1990, bunicilor mei, la adresa din Geniului 10. Ilustrata cu Votivkirche a stat pe biroul lui Opapa pînă la sfîrșit și a ajuns apoi în colecția noastră.

De două ori Gelu Diaconu

 

Am avut o vacanță de iarnă în care am călătorit. Cu gîndul, prin Bucureștiul anilor '30, '40 și '90 ai secolului trecut. Ghizi mi-au fost Gelu Diaconu și romanul lui, Sebastian, apărut în 2018 la editura Cartier. Deși de dimensiuni mari (are peste 600 de pagini), odată intrat în poveste, cititorul de cursă lungă va găsi multe pagini de răsfăț intelectual. Cel mai reușit personaj mi se pare Paul Sterian, în biografia căruia l-am citit printre rînduri chiar pe Gelu. Cele două fire narative, care își predau ștafeta unul altuia ca într-o cursă atletică, țin trează atenția cititorului tocmai prin această alternanță, care potențează momentele importante ale acțiunii. Este o carte despre vremuri care se pot întoarce oricînd, despre oameni și slăbiciunile lor, despre dragoste și despre speranță. Sebastian poate fi oricare dintre noi, atîta timp cît vom îngădui prezența răului în imediata noastră apropiere. Dincolo de latura sa istorică, romanul lui Gelu trebuie să fie citit ca o pledoarie pentru alteritate, într-o lume tot mai intolerantă.

13 ianuarie 2019

Am citit manuscrisul volumului Mother al lui Gelu Diaconu în vara lui 2015 şi prima impresie a fost foarte bună. Un roman-poem așa cum este și Frigul lui Mihai Ignat. Trimiterile la Pink Floyd şi Beatles se împletesc firesc cu propria poveste. Mi-a plăcut oximoronul dintre apelativul Mami şi duritatea personajului. Replicile ei, în propoziții scurte, sună ca niște sentințe. Au un ritm sacadat, de mitralieră. Dealtfel, mama, la fel ca personajul din The Wall, transcende granița unui părinte autoritar, este simbolul unui sistem care te strivește încă din copilărie doar pentru că te iubește și îți vrea binele. Un Big Brother sau, mai bine spus, Big Mother. Această primă secțiune te năucește. Suficient de mult, ca în partea a doua, fata cu părul verde să-ți sucească de tot mințile. Și apoi să te lase. Așa cum o să facă și Lucy. Iar vocile care rîd tot timpul pe fundal ca un grup feminin de backing vocals întregesc un tablou terifiant. Odată cu intrarea în capitolul 4 (reality bites), coborîm în adîncurile realității, acolo unde ajungem pe culmile deprimării. Eu, unul, m-am simțit mai bine in the sky with diamonds. Gelu Diaconu, Mother, Paralela 45, 2018.

13 martie 2019

Scrisoare de la Opapa

2 iunie 2020

Lieber Lolo,

Citindu-ți amintirile despre casa din Geniului 10, mi-au revenit în minte toate momentele importante ale vieții mele, de dinainte și după stabilirea la București, unde aveam să rămîn pentru totdeauna. Mă uit la pozele pe care le-ai păstrat și îmi amintesc vizita făcută cu tata în atelierul domnului Ehrlich, într-o vreme cînd credeam că nimic rău nu se poate întîmpla și viața mea fericită din Cernăuți va continua așa la nesfîrșit.

Dar a venit războiul, tata a plecat pe front și a murit la scurt timp, lăsîndu-ne singuri, pe mama și pe mine, în fața vieții și a morții. Nu-ți poți închipui cum este să rămîi orfan de tată la numai 13 ani, în timpul unui război cumplit, fără nicio speranță că lucrurile se vor îndrepta vreodată. Am continuat totuși școala, iar după terminarea liceului, mi-am încercat norocul la Viena, ca student la Medicină, visul meu din adolescență. Din păcate, Viena din perioada aceea, secătuită după sfîrșitul războiului care avea să însemne și sfîrșitul imperiului, nu-mi putea oferi condițiile pentru a putea rezista.

Cernăuțiul mi-a dat totul. Am devenit avocat, m-am însurat cu Lily, s-a născut Evy, lucrurile păreau să fi intrat într-o oază de normalitate. Eram tînăr, cabinetul de avocatură mergea bine, atelierul de croitorie al bunicii tale înflorea, mama ta a intrat la școală și îi prevedeam o carieră în medicină, acolo unde eu nu reușisem. Apoi a venit războiul și s-a năruit totul ca un castel de nisip. La prima ocupație rusească, am rămas fără serviciu, profesiunea liberală de avocat era ceva de neconceput pentru sovietici. Mi-au oferit, mai mult în batjocură, un post la un depozit, dar eu nefiind în stare să le învăț limba, m-au dat repede afară. A fost un an de coșmar pentru mine, neștiind dacă se va termina vreodată. Chiar dacă Cernăuțiul a fost eliberat, teama de invazia sovietică nu m-a mai părăsit, așa că în ’44 cînd frontul se apropia periculos de noi, am plecat în refugiu în Banat. Cînd s-a auzit semnalul și trenul s-a pus în mișcare, am simțit dureros că n-am să mai revăd orașul niciodată.

La București aveam să începem o nouă viață, nu e ușor la 44 de ani s-o iei de la capăt. Am stat cîteva zile la Ștefi și Silică, cît am căutat o casă în care să ne mutăm. Nu era un oraș necunoscut pentru mine, veneam în fiecare an în vizită la ei, îmi plăcea aerul lui de oraș mare, important, în care viața se trăia la cote înalte. Aveam nevoie de o casă suficient de mare pentru patru persoane, pentru că mama mea urma să stea cu noi. Nu mi-a fost ușor să aleg, trebuia să țin cont și de faptul că ne grăbeam, nu puteam amîna prea mult mutarea. Și am găsit apartamentul din demisolul casei de pe Geniului 10. Era spațios, avea patru camere mari plus bucătărie și baie și, mai ales, ne puteam muta imediat. N-am stat prea mult pe gînduri și am bătut palma cu colonelul Dimitriu.

Am încercat să fac un cămin din acel apartament, din care am rămas cu doar două camere, după ce, în 1949, am fost obligați să cedăm două dintre ele, bucătăria și baia devenind comune. Norocul a fost că cei din familia Ignat care s-au mutat lîngă noi erau niște oameni cumsecade, cu care ne-am înțeles bine. L-ai cunoscut pe Mircea, băiatul lui Mimi și al lui Rică Ignat, un copil adorabil cu care îmi plăcea să mă joc și astfel să îmi reamintesc de anii copilăriei lui Evy. A fost o perioadă grea, mai ales după ce am fost pensionat la doar 55 de ani, pentru că nu aveam un dosar curat și a trebuit să caut altă soluție pentru a-mi putea întreține familia. Am găsit un post de jurist la Eforie și am stat acolo trei ani. Dar gîndul mi-a fost mereu acasă.

Mi-e dor să mai stau la biroul meu cu o carte în mînă, să mă cufund în lectură și să mă bucur de viață. Mi-e dor să ascult Viena la vechiul meu aparat de radio, așa cum făceam în fiecare seară după ce luam cina cu bunica ta. Mi-e dor să ies în plimbare pe Șoseaua Cotroceni, pînă spre Facultatea de Drept și mai departe, la Catedrala Sfîntul Iosif, apoi pe Calea Victoriei. Am iubit mult Bucureștiul, care m-a primit cu frumusețea lui, ajutîndu-mă să trec peste toate cîte s-au abătut peste familia noastră. Îmi plăcea să vin la voi în Titan, cu troleibuzul luat de la Universitate, era un cartier tînăr, așa cum erau și părinții tăi, veneam cu mare drag să te văd cum crești fericit și îți aduceam de fiecare dată ceva simbolic. Mă bucură gîndul că multe dintre cărțile la care am ținut sînt acum la tine, știind că le iubești la fel de mult.

Mi-e dor de micul meu Cernăuți din Geniului 10, unde am încercat cu puterile mele să-mi trăiesc cît mai demn zilele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Trimite-mi un gînd atunci cînd vei mai trece pe acolo, am să vin negreșit.

Te îmbrățișez cu mult drag,

Deiner Opa

Fragment din Geniului 10, Editura Vremea, 2020

Un poem de Louise Glück

Am căutat poeme scrise de Louise Glück după momentul anunțării cîștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură. Mi-a plăcut chiar primul pe care l-am găsit, el deschide o colecție de poeme apărută în 2004, și l-am tradus în română.

O închipuire

Am să-ți spun ceva: în fiecare zi

mor oameni. Și ăsta e doar începutul.

Zilnic, în casele de pompe funebre, se nasc văduve noi,

noi orfani. Stau cu mîinile împreunate,

încercînd să se decidă în privința noii vieți.

Apoi, la cimitir, unii dintre ei

pentru prima oară. Le e teamă să plîngă,

alteori să nu plîngă. Cineva se apleacă,

șoptindu-le ce să facă mai departe, ceea ce ar putea însemna

rostitul cîtorva vorbe ori

aruncarea unor bulgări de pămînt peste mormîntul deschis.

Și după toate astea, fiecare se întoarce acasă,

iar casa este deodată plină de vizitatori.

Văduva stă pe canapea, foarte solemnă,

așa că oamenii se aliniază pentru a se apropia de ea,

uneori îi iau mîna, alteori o îmbrățișează.

Ea găsește cîte ceva de spus fiecăruia,

mulțumindu-le, mulțumindu-le că au venit.

În inima ei, ar vrea să plece.

Vrea să fie înapoi la cimitir,

înapoi în rezerva de spital. Știe

că nu e posibil. Dar e singura ei speranță,

dorința să se întoarcă. Doar puțin,

nu atît de demult cum ar fi căsnicia, primul sărut.

A Fantasy

I’ll tell you something: every day

people are dying. And that's just the beginning.

Every day, in funeral homes, new widows are born,

new orphans. They sit with their hands folded,

trying to decide about this new life.

Then they're in the cemetery, some of them

for the first time. They're frightened of crying,

sometimes of not crying. Someone leans over,

tells them what to do next, which might mean

saying a few words, sometimes

throwing dirt in the open grave.

And after that, everyone goes back to the house,

which is suddenly full of visitors.

The widow sits on the couch, very stately,

so people line up to approach her,

sometimes take her hand, sometimes embrace her.

She finds something to say to everbody,

thanks them, thanks them for coming.

In her heart, she wants them to go away.

She wants to be back in the cemetery,

back in the sickroom, the hospital. She knows

it isn't possible. But it's her only hope,

the wish to move backward. And just a little,

not so far as the marriage, the first kiss.

Acasă la Paul Goma

 

Vinerea trecută ar fi împlinit 85 de ani. Nicio urmă a trecerii lui.

Blocul se reabilitează. Reabilitarea lui Goma mai așteaptă.