Un poem de Louise Glück

Am căutat poeme scrise de Louise Glück după momentul anunțării cîștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură. Mi-a plăcut chiar primul pe care l-am găsit, el deschide o colecție de poeme apărută în 2004, și l-am tradus în română.

O închipuire

Am să-ți spun ceva: în fiecare zi

mor oameni. Și ăsta e doar începutul.

Zilnic, în casele de pompe funebre, se nasc văduve noi,

noi orfani. Stau cu mîinile împreunate,

încercînd să se decidă în privința noii vieți.

Apoi, la cimitir, unii dintre ei

pentru prima oară. Le e teamă să plîngă,

alteori să nu plîngă. Cineva se apleacă,

șoptindu-le ce să facă mai departe, ceea ce ar putea însemna

rostitul cîtorva vorbe ori

aruncarea unor bulgări de pămînt peste mormîntul deschis.

Și după toate astea, fiecare se întoarce acasă,

iar casa este deodată plină de vizitatori.

Văduva stă pe canapea, foarte solemnă,

așa că oamenii se aliniază pentru a se apropia de ea,

uneori îi iau mîna, alteori o îmbrățișează.

Ea găsește cîte ceva de spus fiecăruia,

mulțumindu-le, mulțumindu-le că au venit.

În inima ei, ar vrea să plece.

Vrea să fie înapoi la cimitir,

înapoi în rezerva de spital. Știe

că nu e posibil. Dar e singura ei speranță,

dorința să se întoarcă. Doar puțin,

nu atît de demult cum ar fi căsnicia, primul sărut.

A Fantasy

I’ll tell you something: every day

people are dying. And that's just the beginning.

Every day, in funeral homes, new widows are born,

new orphans. They sit with their hands folded,

trying to decide about this new life.

Then they're in the cemetery, some of them

for the first time. They're frightened of crying,

sometimes of not crying. Someone leans over,

tells them what to do next, which might mean

saying a few words, sometimes

throwing dirt in the open grave.

And after that, everyone goes back to the house,

which is suddenly full of visitors.

The widow sits on the couch, very stately,

so people line up to approach her,

sometimes take her hand, sometimes embrace her.

She finds something to say to everbody,

thanks them, thanks them for coming.

In her heart, she wants them to go away.

She wants to be back in the cemetery,

back in the sickroom, the hospital. She knows

it isn't possible. But it's her only hope,

the wish to move backward. And just a little,

not so far as the marriage, the first kiss.

Acasă la Paul Goma

 

Vinerea trecută ar fi împlinit 85 de ani. Nicio urmă a trecerii lui.

Blocul se reabilitează. Reabilitarea lui Goma mai așteaptă.

Vis cu primarul din Arșița

Am citit zilele trecute Arșița lui Cosmin Perța, apărută în 2019 la Editura Paralela 45, și m-a impresionat toată punerea în scenă, amestec de real și fantastic cu o linie de demarcație practic imperceptibilă. Multe dintre personaje îți intră pe sub piele, întîmplările terifiante te urmăresc toată ziua, iar multe dintre imaginile aparent post-apocaliptice sînt apocalipsa însăși. Binele și răul încearcă împreună supraviețuirea într- o poveste cum nu prea s-a scris în literatura română. Am închis cartea după ultima pagină și am crezut că îmi voi vedea mai departe de ale mele. Pînă azi-noapte, cînd am visat că eram în mijlocul unei adunări în care recunoșteam multe fețe, iar vorbitorul nu era altul decît primarul Arșiței, parte componentă a comunei Florența.

Real și imaginar la Vitalie Ciobanu

Prozele scurte din volumul Zilele după Oreste, apărut la Humanitas în 2019, mi-au dezvăluit un Vitalie Ciobanu diferit de cel care scrie cele mai lucide analize ale vieții politice din Basarabia. Prozatorul se simte ca peștele în apă imaginînd povești și construind personaje într-adevăr memorabile, așa cum scrie pe coperta a patra a cărții. Sînt oameni care tînjesc după plecare ca Ilona, care mi-a amintit de personajul cu același nume din Pădurea spînzuraților, scriitorul Radu Baltazar și aventura lui nocturnă cu taxiul sau Costică Vizir care visa cu ochii deschiși la America. Sînt apoi cei care chiar pleacă așa ca Oreste, profesorul de estetică devenit dughenar de antichități, Alexandru Palade, bătrînul traducător al lui Llosa sau Justin, tînărul plecat într-o croazieră exotică în care îi atrage și pe prietenii lui. Destinul tuturor acestora ridică un nor de tristețe care plutește deasupra celor șapte proze, semn că realitatea se strecoară hoțește în lumea imaginară a literaturii și ne amintește de vechiul dicton grecesc, Panta rhei.

Atelierul lui Brâncuși

Circulă în aceste zile de izolare multe invitații de a vizita muzee. Eu vă propun să vizitați un atelier. Cel din Paris, al lui Brâncuși. Veți avea ocazia să petreceți în Impasse Ronsin cîteva ore în preajma unui geniu. Veți vedea cum se naște zborul dintr-o bucată de piatră, o să asistați la punerea în scenă a procesului pe care Brâncuși l-a intentat statului american în 1927 și o să-l însoțiți în vizita la Tîrgu Jiu unde, alături de Arethia Tătărăscu, soția prim-ministrului de la acea vreme, va pune la punct toate detaliile pentru ridicarea ansamblului Monumentul Eroilor. O să vă întîlniți și cu alți mari artiști, cum sînt Amedeo Modigliani, James Joyce, Ezra Pound, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Maria Tănase. Toate aceste daruri vă sînt oferite de Moni Stănilă, autoarea biografiei romanțate Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărută anul trecut la Polirom. Notițele de jurnal, adevărate contrapuncte ale poveștii, ne demonstrează că Moni Stănilă este, înainte de toate, poetă. Așa cum poet este, de fapt, și Brâncuși.

Caragiale în direct

Am citit prima carte din noua colecție de biografii romanțate ale unor celebri oameni de cultură români, apărută la Polirom. Am început cu Caragiale, pe care îl iubesc din copilărie. Bogdan-Alexandru Stănescu îl iubește cu siguranță și el. Caragiale. Scrisoarea pierdută, cartea publicată anul trecut, este o minunată dovadă. Scrisoarea pe care Caragiale i-ar fi adresat-o lui Paul Zarifopol, dar care nu ar mai fi fost trimisă niciodată, este pretextul perfect pentru BAS să facă o radiografie a vieții scriitorului, punîndu-se atît de bine în pielea lui, că am avut multe momente cînd eram convins că citesc chiar rîndurile lui Caragiale. Multe portrete memorabile, cum sînt cele ale lui Eminescu sau Mateiu Caragiale, multe pagini de un umor spumos și ironie vitriolantă definesc o carte reconfortantă, după a cărei lectură, cititorii de orice vîrstă vor redescoperi actualitatea literaturii lui Caragiale și vor descoperi, dacă nu au făcut-o pînă acum, mîna sigură de prozator a lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

Poeți În Cântători

Am postat pe canalul meu de Youtube o înregistrare de la lectura pe care am avut-o la Trei Bețivi Bar în data de 18 decembrie 2019, alături de violonista Marina Pingulescu, în cadrul evenimentului Poeți În Cântători, organizat de Călin Torsan.

https://www.youtube.com/watch?v=8NBuomDaAL8

Omul cu fluier

Cine l-a văzut pe Călin Torsan pregătindu-și instrumentele de suflat înaintea unui concert, știe cîtă pasiune există în acele gesturi. Așa cum colegii lui de trupă, Marina Pingulescu, Andrei Bălan sau Alexandru Hegyesi, își acordează viorile și chitarele, Călin parcă își pregătește copiii pentru școală, asigurîndu-se că arată perfect atunci cînd ies pe ușă. Se vede că e un mețeriaș. Spectacolul începe înainte să se audă primele note. Fluierul este pentru el un prieten, pe care l-ar cinsti oricînd cu un păhărel de răchie sau de lapte bătut, așa cum a văzut că fac fluierașii de pe la stînele din Ardeal. Omul cu fluier, carte apărută la editura Martor în 2017, nu este doar o istorie a instrumentelor muzicale cu care omul s-a însoțit prin viață din zorii antichității sau o istorie personală a muzicantului Călin Torsan. Cartea de față este o excursie minunată prin toată lumea, de la Istanbul la Nagoya, trecînd prin Hamelyn sau Maastricht. Este memorabilă întîlnirea cu bătrînul japonez ce construia fluiere, care încîntat de colecția lui Călin îi trimite băiatului de dincolo de dealuri un instrument ieșit chiar din mîna lui. Aproape fantastică este și întîmplarea cu orbul din Istanbul a cărui lamentare fermecătoare din fluier îl duce la câțiva pași de podul peste strâmtoarea unde, ca două femei curioase, Europa și Asia se înghesuiau să pipăie metrajul bleumarin al panglicii de apă, fluierătoarea însăilată din două materiale diferite părea simbolul bun de pus pe efigia cetății. Călătoria ne poartă și prin literatura română și cea universală, de la poezia populară pînă la Caragiale, Macedonski, Arghezi sau Bacovia și de la Homer pînă la Rabelais și Turgheniev. Completarea grafică a textului cu fotografii din Arhiva de imagine a Muzeului Național al Țăranului Român și cu ștampile și desene alese de Cosmin Manolache întregește volumul. Îi știam umorul fin din Ulcele pe uluci, miniaturile cu smalțul la vedere apărute în 2015 la Casa de Pariuri Literare. Aici am descoperit pasiunea cercetătorului și a colecționarului de sunete, a omului care indiferent dacă face muzică sau literatură, o face cu dăruire. Ca să-l întrebi de sănătate, caută omul pe la casa lui. Dacă vrei să afli despre fluiere, mai nimerit este să le găsești în cântece. Acest volum nu bate la porți de teama ivărului. N-a întrebat nimic pe nimeni. Nu este tratat de muzică. Între copertele sale mijesc ochii mai multor cărți pe unde fluierul și-a nimerit popasul. Aici se poate citi cum s-a mai scris despre. Omul și trișca lui – sistem. Brânză cu roșii – alt sistem. Nu mai e loc, adică, de altceva. Se poate, cu fluierul la brâu, răzbi prin veacul de singurătate.

Observator Cultural la 20 de ani

Observator Cultural împlinește la sfîrșitul lunii 20 de ani. În tot acest răstimp și-a cîștigat prestigiul unei publicații în care echilibrul și măsura au fost principiile pe care toți jurnaliștii care scriu în paginile revistei le-au respectat. Observator Cultural nu este doar o publicație care semnalează cele mai importante evenimente din spațiul cultural românesc, este și o tribună unde se dezbat cele mai importante idei din societatea românească. Premiile Observator Cultural, decernate în cadrul unei Gale care se desfășoară de obicei la Teatrul Odeon, au devenit repere ale anului cultural. Proiectul Observator Lyceum atrage an de an tot mai mulți elevi într-o campanie de promovare a lecturii și a scriitorilor români contemporani în școli. Scopul nostru este să zgîlțîim inerția, să stimulăm competiția culturală, să axcționăm pe termen mediu și lung în sensul schimbării mentalității generale, scrie Carmen Mușat pe coperta a patra a volumului Spiritul critic în acțiune. Observator cultural 4x4, apărut în 2016 la Casa de Pariuri Literare, datorită editorului un cristian. Tot un cristian a fost și producătorul filmului documentar 10xObservator Cultural. O istorie a revistei Observator Cultural, apărut în 2013. Au fost 20 de ani rodnici și dacă astăzi, societatea românească a făcut pași importanți în direcția democrației liberale de tip occidental, acest lucru i-l datorăm și acestei construcții culturale de mare ținută intelectuală cum este săptămînalul Observator Cultural. La mulți ani!

Linia subțire

Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Editura Cartea Românească, 2006

Se spune că poezia trebuie citită în gînd, că numai astfel i se pot pătrunde tainele, iar plăcerea celui care o citeşte este maximă. Orice tălmăcire cu voce tare ar face să îi scadă din inefabil. „Cinema la mine-acasă”, volumul lui Robert Şerban, apărut la Cartea Românească în 2006, contrazice această prejudecată. Vocea omului de televiziune reuşeşte să reţină atenţia ca şi cum ai asculta o piesă de teatru radiofonic, iar muzica lui Ilie Stepan însoţeşte discret discursul poetic şi se pliază perfect pe atmosfera sugerată de cuvinte.

Robert Şerban îşi împarte cartea în cinci cicluri, Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa şi Prietenia. Poemele ar fi putut face parte fiecare din alt capitol, existînd un fir conducător care le uneşte într-un tot unitar. O linie subţire, linia de demarcaţie dintre viaţă şi moarte, motto-ul luat de la poetul Ion Chichere, fiind sugestiv: „ce e grozav este că suntem morţi / cu aceeaşi putere cu care suntem vii”.

Încă de la primul poem (Ca să pot scrie), moartea este prezentă pe masa de scris: „scriu repede-repede şi apăsat / iar cuvintele umplu / coala subţire / cum bulgării de pământ / un mormânt proaspăt”.  Moartea despre care scrie Robert Şerban nu este nici hulită cu violenţă ca la Mircea Dinescu, nici acceptată cu resemnare: „scriu despre moarte / cu uşurinţa cu care înfig cuţitul de la doi / paşi” (Din apropiere) sau „cred în steaua mea / pe care tocmai o văd / cum cade / fără zgomot” (Crez). Moartea trăieşte între coperţile acestei cărţi. Trăieşte în gesturi, în detalii, cum ar fi bocetul femeii care mătură frunzele în curtea dintre blocuri „şi sunt sigur că e o femeie / şi nu altceva / fiindcă doar ele jelesc întotdeauna / într-un fel sau altul / morţii” (Bocet). Amintirea revoluţiei trăite ca militar în termen personifică şi ea moartea, „îmbăţoşată şi revoluţionară”.

Altă prezenţă, de data aceasta mai difuză, dar repetîndu-se tot ca un leit-motiv, este singurătatea. Copilul care se ascunde în clopotul mare al bisericii, rugîndu-se să nu moară nimeni şi să nu fie nici sărbătoare, este copleşit de „limba care atârnă imobilă şi ucigătoare” „în clopotul cel mare e negură / dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea” (Mă ascund). Singur este şi bărbatul din majoritatea poemelor de dragoste. El priveşte femeile de cele mai multe ori de pe margine, erotismul gesturilor şi al privirilor desfăşurîndu-se cu maximă intensitate interioară: „privesc în revista pe care doamna o răsfoieşte grăbită / de câteva ori / îmi vine să-i spun / stai, stai puţin / dar nu atunci când hârtia se umple de imagini colorate / ci când buzele şi limba îi umezesc degetul / cu care dă paginile mai departe” (Instantaneu) sau „acasă / în singurătate / sau alături de vreo femeie / plâng uneori la filme” (Cinema la mine-acasă). Acut şi terifiant se manifestă singurătatea în poemul „Femei”: „o femeie singură / alta cu un copil / o alta cu un câine / alta singură / alta cu un bărbat / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură”. Distanţa dintre el şi ea este foarte bine redată în „Scrisorile lungi”: „primesc de la tine scrisori lungi / cu puţine cuvinte / cum numai fetele sărace ştiu să scrie / ... / nu ţi-am răspuns niciodată / iar pâinea pe care ţi-o aduce în fiecare zi poştaşul / nu are expeditor”. 

Viaţă, moarte, dragoste, singurătate. Nu putea lipsi Dumnezeu, chiar dacă El nu vorbeşte cu nimeni: „nu-mi fac sânge rău / fiindcă aud că Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni / despre nici unul dintre noi” (Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni). Singurătate, dragoste, moarte, viaţă. Toate adunate în gesturi observate cu fineţe de ceasornicar: „am să-mi las câteva zile / obrajii nebărbieriţi / nu din comoditate / nu din frondă / ci fără nici un motiv / aşa cum câteodată / las să-mi treacă viaţa” (Gest). Robert Şerban ne invită în universul lui interior, să urmărim un film despre noi, la urma-urmei. Nu rataţi această şansă.

29 ianuarie 2007

Drept de autor

Sîmbătă 18 ianuarie 2020 am fost invitatul Georgetei Drăghici în emisiunea Drept de autor la Radio România Cultural. Am discutat despre literatură într-o atmosferă caldă și destinsă. O experiență pe care aș repeta-o oricînd.

https://radioromaniacultural.ro/poetul-florin-halalau-la-drept-de-autor-simbata-18-ianuarie-2020-ora-16-30/