Interviu cu Prof. Dr. Nicolae Constantinescu

În comunism, dezinteresul pentru ceea ce se întîmpla altora ne-a înstrăinat unii de alții

Evenimentele sîngeroase care au marcat revenirea României la democrație la sfîrșitul secolului trecut au încă multe necunoscute. Finalizarea dosarului Mineriadei din iunie 1990, precum și redeschiderea dosarului Revoluției ne dau speranțe că se va afla adevărul și că, în sfîrșit, vinovații vor plăti. La o distanță de aproape 30 de ani, sînt în continuare foarte importante pentru memoria colectivă mărturiile celor implicați direct în desfășurarea evenimentelor de atunci. Aceste mărturii se constituie ca documente și probe atît de necesare pentru înțelegerea a tot ceea ce s-a întîmplat în acele zile devenite istorie. Am purtat o discuţie cu Prof. Dr. Nicolae Constantinescu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, martor ocular și participant activ la cele mai importante momente din istoria postcomunistă a României.

Florin Hălălău: Domnule Profesor, sînteți implicat în foarte multe acțiuni de natură civică, vă aflați printre intelectualii cărora le pasă de ceea ce se întîmplă în jurul lor. De unde atîta energie?

Nicolae CONSTANTINESCU: De la Cel de Sus. În după amiaza zilei de 21 decembrie 1989, era o zi de joi, am început să  operez răniţii împuşcaţi din Piaţa Universităţii şi am ieşit din sala de operaţie duminică 24 decembrie la prânz. Am operat în perioada 21-27 decembrie 22 de răniţi şi am simţit în mine o forţă ieşită din comun. Aceeaşi forţă a avut-o şi tatăl meu care în 1941 pe frontul de Est a operat încontinuu două zile şi două nopţi. Eu am operat tineri, tatăl meu a operat soldaţi majoritatea tineri. Probabil că dorinţa de viaţă a acestor oameni aflaţi în floarea vârstei a fost una din sursele energiei extraordinare de care am dat dovadă. În cele două zile şi trei nopţi nu am mâncat decât pâine cu brânză telemea şi am băut foarte multă apă. Atunci, operând acei tineri frumoşi, m-am hotărât să nu mai tac.

FH: Ați intrat în atenția opiniei publice, operînd ca medic chirurg la Spitalul Colțea tinerii împușcați în seara zilei de 21 decembrie 1989. Cît de mult v-au marcat acele zile de groază și speranță?

NC: Am declarat imediat după acel carnagiu că eu am fost un om şi un chirurg înainte de decembrie 1989 şi că am devenit alt om şi alt chirurg după evenimentele pe care le-am trăit. Tata a participat ca medic chirurg pe trei fronturi: în 1916 fiind student în anul II la Institutul Medico-Militar a primit responsabilitatea serviciului de Triaj din gara Vaslui, unde  a efectuat amputaţii distale (mâini, picioare), ghidându-se după un manual de Medicină Operatorie al lui Farabeuf, apoi a fost chirurg pe frontul de Est şi pe frontul de Vest. El mi-a spus aşa: Băiete, singurii care beneficiază de un război sunt fabricanţii de arme şi chirurgii; fabricanţii de arme fiindcă îşi pot perfecţiona armele din mers, iar chirurgii fiindcă ceea ce au de tratat pe front, nu o să vadă niciodată pe timp de pace. Totală dreptate a avut tatăl meu, fiindcă în decembrie ’89 ne-am confruntat cu o complexitate de plăgi greu de imaginat. În calitate de secretar al Societăţii de Chirurgie din Bucureşti am organizat în 15 februarie 1990 o şedinţă de comunicări la care toate clinicile / secţiile de chirurgie din Bucureşti (doar patru medici nu au răspuns apelului meu) au prezentat câte o comunicare privind rănile de glonţ şi soluţiile pe care le-au adoptat la peste 700 de răniţi. Ca notă generală, toţi comunicatorii au menţionat complexitatea acestor plăgi. La Spitalul Colţea, echipa de chirurgi a operat 92 de răni prin armă de glonţ, înregistrând doar trei decese. S-a vehiculat ideea de a-i lăsa pe morţi să-şi doarmă somnul de veci şi să-i lăsăm pe istorici să analizeze şi aprecieze evenimentele din decembrie ’89. Bine, bine dar ce facem cu supravieţuitorii rămaşi fără o mână, fără un picior, fără o parte din ficat, fără splină, fară rinichi? Fiindcă dacă nu desţelenim hăţişul juridic care-i apără pe adevăraţii responsabili de măcel, atunci asemenea grozăvii se vor repeta mai devreme sau mai târziu, dată fiind lipsa de implicare a justiţiei.

FH: Ce ați simțit în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990 cînd ați fost pus în fața unor fapte neverosimil de asemănătoare?

NC: Exact ceea ce v-am spus mai sus. Am simţit că nu avem justiţie, că nu mai există sesizarea din oficiu a procurorilor, care au văzut ca şi mine de sus de la Colţea oameni bătuţi cu sălbăticie, capete sparte, oameni călcaţi pur şi simplu în picioare. Imaginea care mă urmăreşte şi acuma este a bătrânului Ioan Ciorobea adus la Colţea în ziua de 15 iunie 1990 la ora 17,15 cu ochiul stâng curgându-i pe obraz. Văzuse un grup de mineri călcând în picioare o femeie, le-a atras atenţia, la care unul dintre mineri i-a băgat vârful unei bâte în ochiul stâng. Dacă s-ar fi soluţionat juridic evenimentele din decembrie ’89, nu s-ar mai fi întâmplat cele din iunie ’90. La insistenţele mele, şeful Direcţiei Sanitare a Capitalei mi-a pus la dispoziţie un desfăşurător cu răniţii din 13-15 iunie. Au predominat traumatismele cranio-cerebrale (57,8%) la o populaţie cu vârste cuprinse între 20-40 de ani (68%). Lipsa de implicare a factorului juridic în cele două evenimente neverosimil de asemănătoare după vorbele dvs. m-a făcut ca în februarie 1992 să redactez o plângere depusă  la Procuratura Militară şi semnată de 33 de profesori, conferenţiari şi medici primari chirurgi, prin care în calitate de martori avizaţi ai infracţiunilor de tentative de omucidere şi vătămare corporală gravă ne consideram obligaţi să cerem începerea urmăririi penale pentru stabilirea persoanelor responsabile şi aplicarea legilor în vigoare faţă de cei care le-au încălcat. Nici un răspuns timp de 25 de ani, pentru cei 15 semnatari care am rămas în viaţă! O copie a plângerii am dus-o şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a considerat-o act de bază în solicitarea pe care a făcut-o României în noiembrie 2008 pentru redeschiderea celor două dosare, al Revoluţiei şi al Mineriadei. Pentru mine este un mare semn de întrebare pasivitatea condamnabilă a corpului de procurori din România. Să mă explic: pentru ca un caz să ajungă în faţa judecătorilor este necesară fie plângerea părţii vătămate/păgubite, fie sesizarea venită de la un organ de anchetă fie aşa zisa sesizare din oficiu făcută de procurori în absenţa primelor două eventualităţi. Păi unde au fost procurorii în decembrie ’89, dar mai ales în iunie ’90, când s-au comis sub ochii lor fapte penale mergând până la omucideri? Probabil că li s-a dat ordin să nu intervină, dar iată că şi la spitalul Colţea în după amiaza zilei de 21 decembrie 1989 pe scara principală stătea tov. Purdel, secretarul comitetului PCR Sănătate, cu ordinul expres de a nu ne lăsa să  intrăm să operăm pe bandiţi, pe elementele turbulente împuşcate în Piaţa Universităţii sub ochii noştri. Nici nu vreau să mă gândesc ce soartă am fi avut dacă Ceauşescu nu ar fi căzut! Această întrebare mă frământă de 27 de ani: de ce nu s-au aplicat legile pentru sancţionarea unor fapte vădit penale? Atât vechiul, cât şi noul Cod Penal incriminează în termeni foarte clari infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, având un capitol special privitor la infracţiunile contra ordinii şi liniştii publice. Dacă ar fi să ne referim la Mineriada din iunie 1990, ea intră sub incidenţa art. 364 Cod Penal, care sancţionează cu închisoare de la 1 la 5 ani organizarea, aderarea sau sprijinirea grupurilor formate din mai mult de trei persoane în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni. Vechiul Cod Penal, care era în funcţiune în 1990, sancţiona cu închisoare şi lăudarea în public a faptelor antisociale, dar acest articol a fost scos din noul Cod Penal. De ce oare? Nu cumva acest nou Cod Penal a trebuit să fie ajustat pentru a-l exonera de orice vină pe preşedintele României din iunie 1990? Aceeaşi imixtiune în legislaţia ţării pentru albirea unor culpabili am văzut-o şi în ianuarie 2017.

FH: V-ați afirmat din primele zile ale lui 1990 apartenența la idealurile democratice, devenind în luna noiembrie a aceluiași an membru fondator al Alianței Civice. Mai este nevoie astăzi de o asemenea organizație?

NC: Am fost membru fondator al Alianţei Civice, participant la prima Conferinţă Naţională din 13-15 decembrie 1990 şi apoi din 1991 am fost membru fondator al Partidului Alianţei Civice, din care am demisionat în 1993, ca urmare a direcţiei socialist-liberale pe care vroia să o imprime Nicolae Manolescu, preşedintele partidului. Uriaşele manifestaţii din ianuarie-februarie ale acestui an dovedesc cu prisosinţă că România are în continuare nevoie de o structură organizatorică, care să fie capabilă să preia nemulţumirile justificate ale populaţiei faţă de o serie de încălcări grosolane ale convieţuirii sociale, faţă de distorsionarea conţinutului unor legi scrise sau nescrise. Mitingul de 600.000 de persoane din februarie 2017 a arătat că oamenii nu mai suportă minciuna, bunul plac şi trasul pe sfoară. Manifestările din acest an desfăşurate în toate oraşele mari, care au culminat în Bucureşti, au arătat cu prisosinţă nevoia unei organizări, a unei coordonări pentru ca forţa străzii să se poată transforma în element de influenţare decisivă a puterilor executivă şi legislativă. Dar totul trebuie să înceapă cu conştientizarea importanţei aplicării ştampilei de vot, odată la patru ani, forma cea mai benignă de reintroducere în România a normalităţii, a firescului, a principiului valorii în selectarea celor chemaţi să ne reprezinte în Parlament.

FH: Ați fost consul general al României la Los Angeles în timpul administrației Emil Constantinescu și ați contribuit la acceptarea României ca membru NATO, lucru întîmplat abia în 2004. A fost simplu să faceți lobby într-o perioadă în care România încerca să scape de imaginea dezastruoasă lăsată de regimul Iliescu?

NC: În vara lui 1997, după reuniunea de la Madrid la care s-a decis extinderea NATO, fără ca România să fie acceptată, în ţara noastră a venit Bill Clinton, care i-a promis lui Emil Constantinescu accesul ţării noastre în NATO la următoarea lărgire a organizaţiei. El i-a cerut însă intensificarea lobby-ului făcut de români în America pentru a convinge cât mai mulţi membri ai Congresului de legitimitatea acestei solicitări. Şi această acţiune trebuia să fie desfăşurată în principal pe căi diplomatice. SUA se întind pe 3 fusuri orare aşa încât este dificil ca din Washington DC, de pe coasta de est să se influenţeze opinia publică din San Francisco, Los Angeles, Seattle sau San Diego. Întrucât România avea un consulat pe malul Pacificului, la Los Angeles, am acceptat înalta cinste de a-mi reprezenta ţara în calitate de Consul General, fiind condus de preceptul lui Cicero din De Legibus: salus populi suprema lex esto (salvarea poporului să fie legea supremă). Am ţinut mai multe prelegeri în care am insistat asupra necesităţii vitale ca România să fie primită în NATO. Bineînţeles că nu au lipsit întrebările privitoare la solicitarea mea. Am avut o inspiraţie care s-a dovedit profetică : NATO inseamnă construirea zidurilor şi acoperişului Casei România. Uniunea Europeană nu ne poate da, în cel mai bun caz decât mobilă, care însă nu ne apără de viscol sau furtuni. Comparaţia mea a fost preluată pe posturi de televiziune. După luările mele de cuvânt, am fost invitat în noiembrie 1998 să particip la o demonstraţie de aprovizionare în zbor a unor avioane de vânătoare Phantom. Am provocat reacţii şi din ţară. Astfel, în ziarul Los Angeles Times din 10 mai 1999, a apărut un articol scris de Adrian Năstase, pe vremea aceea vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, articol care părea a exprima punctul de vedere al României despre situaţia de la ora aceea din Kosovo (Perspectives on Kosovo. The view from Romania). Citez: bombing by NATO, an alliance in which we have so much faith, ensures wrong results while abandoning fundamental precepts […] NATO appears to have changed into an organization prone to use bombs in lieu of diplomats (prin bombardamentele efectuate de NATO, o alianţă în care avem atât de multă încredere, se vor obţine rezultate nedorite întrucât se abandonează precepte fundamentale […] NATO s-a schimbat într-o organizaţie care foloseşte bombe în loc de diplomaţi). Am fost întrebat despre acest articol, care a produs stupefacţie în comunitatea românească. Am răspuns că Năstase este vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi că el reprezintă opoziţia, adică Partidul Social-Democrat, al cărei lider este Ion Iliescu. Este simptomatică în acest context declaraţia făcută de Dmitri Rogozin, la vremea aceea preşedinte al Comisiei de Politică Externă din Duma de Stat (preluată de Ziua din 31.05.2001): NATO nu aduce bunăstare, ci tancuri şi tunuri. În America nu am avut o viaţă uşoară, trebuind să mă lupt cu prejudecăţi sau informaţii distorsionate greu de imaginat. În 9 octombrie 1999 am fost invitat de departamentul de Ştiinţe Umaniste şi Sociale al UCLA la simpozionul intitulat Genocidele din sec XX: confruntaţi cu faţa diavolului, la care s-au prezentat genocidul armean, holocaustul, genocidul din Rwanda şi genocidul din Bosnia-Herţegovina. La întrebarea mea de ce nu s-a menţionat genocidul comunist, autor a milioane de victime, mi s-a replicat că eu nu ştiu conţinutul noţiunii de genocid, care cuprinde purificarea populaţională pe motive etnice, religioase, culturale sau economice în timp ce comunismul a avut o conotaţie exclusiv politică. Am răspuns dând ca exemplu Republica Moldova, de unde între 1940 şi 1953 (anul morţii lui Stalin) au fost deportaţi dincolo de Cercul Polar de Nord aproape 1,5 milioane de oameni din care după 1953 s-au mai întors mai puţin de 10%. Mi s-a răspuns textual că dau date false. După câteva zile am primit un telefon de la o participantă care atesta spusele mele printr-un film despre genocidul făcut de Stalin cu populaţia armeană. Situaţia nu este simplă. La terminarea simpozionului am primit invitaţia pentru o nouă conferinţă Reinventing Marxism, ţinută de Howard Sherman profesor emerit la universitatea din Riverside, California. În bibliografie, Manifestul Partidului Comunist de Marx şi Engels. Iată unde poate duce lipsa informaţiilor de la faţa locului!

FH: S-au împlinit la începutul acestui an 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, principalul obiectiv al clasei politice de la noi. Dar ținînd cont de faptul că încă există două state românești la aproape trei decenii de la căderea Cortinei de Fier, credeți că unirea cu Republica Moldova este cel mai important proiect de țară în acest moment? Cum vedeți desfășurîndu-se procesul de reunificare a țării?

NC: Cu armata a 14-a în coastă, cu o mass media aservită intereselor Rusiei, este greu pentru populaţia Moldovei să iasă din sfera de influenţă a Moscovei. Eu am verificat lucrul acesta pe viu. În seara de 26 august 1991 citeam o carte când am auzit la buletinul de ştiri de la miezul nopţii, că a doua zi pe 27 august Parlamentul RSS Moldoveneşti va supune la vot declaraţia de independenţă faţă de URSS. Eu am sărit ca ars şi i-am spus nevesti-mii care citea lângă mine: Ce declaraţie de independenţă, când au fost ei independenţi? Ei sunt români. Am de la tata un album cu fotografii de la eliberarea Basarabiei. După fiecare etapă rămânea în urmă câte un cimitir cu ostaşi români, care-şi dăduseră viaţa. Nevastă-mea îmi replică: Te dai mare aici lângă mine. De ce nu te duci să le spui acolo ce îmi spui tu mie? Şi atunci m-am sculat şi am pornit cu maşina în crucea nopţii. Am ajuns la Chişinău după o suită de peripeții, dar ajutat de Dumnezeu şi am reuşit să spun în Parlament că Moldova este una singură de la Nistru la Carpaţi şi face parte din trupul României. Vacarm mare. S-a votat independenţa, iar în afara Parlamentului, în Piaţa Ştefan cel Mare, la cuvântul unire erau aplauze slabe. Prima condiţie a reunificării este o Românie prosperă, serioasă, cu o infrastructură dezvoltată, care să-i atragă pe basarabeni. E ca la fenomenul de osmoză care are un circuit unidirecţional: de la soluţia diluată spre soluţia concentrată. Deocamdată constatăm că nu sunt coapte condiţiile unirii.

FH: Sînteți redactor coordonator al revistei Memoria, care va împlini foarte curînd 100 de numere de apariție neîntreruptă din 1990 încoace. Cred că este mai mult decît o revistă a gîndirii arestate, este o instituție a verticalității românilor și o adevărată carte de istorie contemporană. Cum este posibilă existența acestei publicații în condițiile nepăsării autorităților?

NC: Revista Memoria dăinuie de peste 25 de ani datorită eforturilor financiare excepţionale din partea a doi sponsori români din străinătate, care îşi doresc în continuare anonimatul. În 26 sau 27 decembrie 1989 am fost obligat să amputez o parte din membrul inferior unui poet din Braşov, Adrian Hamza. Ceauşescu fusese executat, limbile începuseră să se dezlege. Mi-a povestit că fusese deţinut politic şi toate chinurile la care fusese supus. M-am îngrozit. Auzeam pentru prima dată aceste grozăvii. După puţin timp m-am întâlnit cu Banu Rădulescu şi am convenit că ceea ce se întâmplase în închisorile comuniste trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice. Am fost membru fondator al Fundaţiei şi revistei Memoria. În februarie 1995, Banu Rădulescu m-a solicitat să prezint la Muzeul Ţăranului Român o cuvântare cu titlul 6 martie 1945 - ziua gândirii arestate la români. Iniţial l-am refuzat fiindcă aveam din ce în ce mai mult impresia că trăim din nou vorbele lui Ioan Botezătorul vox clamantis in deserto (glasul celui care strigă în pustiu), deci la ce bun o nouă conferinţă când conducătorii României sunt surzi şi opaci la orice vorbă care nu le convine. Într-una din zilele sfârşitului de februarie a lui 1995 pe la 12 noaptea văd o nouă emisiune din Memorialul Durerii, realizată de Lucia Hossu-Longin privind soarta elevilor din ultima clasă de liceu de la Radu Negru din Făgăraş, care s-au hotărât să plece la partizani. Cineva a trădat şi toţi elevii au fost ciuruiţi, după care trupurile lor au fost târâte demonstrativ prin sate legate de căruţe. Lucia Hossu vorbeşte cu sora unuia din cei ucişi, Andrei Haşu, acuma femeie bătrână, care îi povesteşte: L-au dus pe Andrei al nostru la Făgăraş, la casa rece. Câteva zile l-am rugat pe miliţianul care-l păzea să mă lase să-l grijesc, da’ nu mi-a dat voie, deşi Andrei era mort. Dar vedeţi doamnă, românii nu sunt oameni fiindcă se vând. Declaraţia bătrânei m-a cutremurat şi m-am aşezat la masă unde am scris: 6 martie 1945 - ziua demnităţii arestate la români. Am echivalat acest nou titlu cu supravieţuirea prin pierderea bărbăţiei. Dorinţa de supravieţuire a celor mai mulţi români, dorinţă justificată, a făcut loc compromisului manifestat cel mai frecvent prin tăcerea în faţa nedreptăţii. În comunism, dezinteresul pentru ceea ce se întîmpla altora ne-a înstrăinat unii de alții şi ne-a îndepărtat de Dumnezeu, deschizând larg porţile delaţiunii, instituţionalizată încă din şcoală ca un act patriotic. Spuneam atunci că a considera că vina pentru toate ororile întâmplate după 1945 o poartă doar sovieticii sau evreii, ungurii şi ţiganii este tot atât de incomplet ca şi afirmaţia că toate relele din România de astăzi se datoresc maşinaţiunilor externe. Să fim odată bărbaţi şi să ne asumăm responsabilitatea istoriei pe care am trăit-o aşa fiindcă nu am avut curajul şi priceperea să o trăim altfel.

FH: În 2015, pentru prima dată în ultimii aproape 70 de ani, s-a sărbătorit oficial ziua de 10 mai, ca Zi Națională a Regalității. Sînt tot mai multe voci în societatea românească pentru revenirea la monarhie. Există chiar o acțiune în justiție care susține că schimbarea prin forță a formei de stat la 30 decembrie 1947 a fost ilegală. Ce șanse sînt ca România să redevină regat?

NC: Monarhia constituțională care a funcţionat în România până la 30 decembrie 1947 era forma de stat în care Regele veghea la o strictă separare între puterile legislativă (Parlamentul), executivă (Guvernul) şi judecătorească (întreg corpul de magistraţi). Regele fiind deasupra intereselor de partid acţiona astfel ca nici una dintre aceste puteri să nu încalce Constituţia (acţiune denumită trias politica). Vă rog să comparaţi monarhia constituțională cu situația actuală în care un preşedinte al Curţii Constituţionale compromite întreaga structură pe care o conduce prin atitudinea lui partizană în favoarea partidului care se află la putere. Independenţa reală a Regelui i-a deranjat dintotdeauna pe comunişti şi de 27 ani pe postcomunişti. Furia lui Ion Iliescu din anii ’90 a influenţat decisiv orice informaţie legată de regalitate, a continuat mistificările grosolane despre cele 30 de vagoane cu care Regele Mihai ar fi plecat din ţară. Subtextul era acoperirea jafului instituţionalizat prin Sovromuri practicat de sovietici. O altă mistificare priveşte ziua de 10 mai, zi a Independenţei şi Regalităţii pentru români. Ea trebuia să dispară din memoria românilor. Astfel, în albumul România - istoria în documente, editată în 1992 de un colectiv din care a făcut parte şi Ioan Scurtu, se prezintă doar stenograma din 9/21 mai 1877 în care Adunarea Deputaţilor a votat independenţa ţării, dar nu şi actul semnat a doua zi în 10/22 mai de Principele Carol, care consfinţea această independenţă în calitatea lui de şef al statului. În lucrarea dedicată Memoriilor Regelui Carol I, apărută în 1994 la editura Machiavelli, ziua de 10 mai este transformată în 22 mai. În perioada în care am fost Consul General al României la Los Angeles am primit prin curier de la Ministerul Afacerilor Externe cartea A History of Romania, editată de Centrul de Studii Române de la Iaşi de  un colectiv din care făceau parte, alături de Ioan Scurtu, printre alţii Florin Constantiniu, Ioan Aurel Pop şi Larry L. Watts. Citez din pagina biografică a lui Carol I: a fost adus în România de Ion C. Brătianu şi proclamat prinţ în 22 mai 1866 […] decizia de independenţă a fost ratificată de Carol I la data de 22 mai 1877 […] în 22 mai 1881 România a fost proclamată Regat şi Carol I a fost încoronat ca primul Rege al României. În josul paginii se menţionează cu perfidie că Regele a murit la 27 septembrie / 10 octombrie 1914, fiindcă acum cele două cifre nu mai aveau semnificaţie! Deci în loc de 10/22 mai, am asistat la o suită de încercări puerile de a scoate din istoria recentă data de 10 mai. Cred că principala semnificaţie a acestei zile de primăvară trebuie să fie sărbătorirea Independenţei de Stat a României. 27 de ţări îşi serbează chiar Ziua Naţională cu ocazia Zilei Independenţei, printre care Statele Unite ale Americii, Argentina, Brazilia, Chile, Filipine, Finlanda, Indonezia, Letonia, Lituania, Peru, Polonia, Uruguay. În ceea ce priveşte revenirea la Monarhia Constituţională în România consider că trebuie pornit de la suita de ilegalităţi ale trioului Gheorghiu Dej-Petru Groza-Mihail Sadoveanu, care au patronat abdicarea cu forţa a Regelui şi instaurarea Republicii printr-un act profund neconstituţional şi ilegitim. Procesul pe care-l declanşăm are ca scop lămurirea românilor asupra modului samavolnic cu care s-a acţionat în dispreţul legii pentru a se instaura regimul comunist în România, din care noi încă nu am ieşit. Iată un exemplu elocvent pentru această ultimă afirmaţie: constatând în anul 2015 existenţa în parcul Carol din Bucureşti a busturilor lui Alexandru Sahia, scrib al ideologiei comuniste şi al lui Theodor Neculuţă - poet proletcultist, am înaintat un memoriu către Ministerul Culturii pentru demontarea lor. Răspusul primit pe 29 septembrie 2015 sub semnătura lui Constantin Stere director general adjunct la Direcţia Generală Juridică şi Patrimoniu Cultural este deconcertant: Comisia Naţională pentru Monumente de For Public a respins în unanimitate cererea mea întrucât meritele literare ale celor două personalităţi nu sunt de ignorat, iar opera lor nu intră sub incidenţa prevederilor legii nr 217/2015 (lege care condamnă doar fascismul şi mişcarea legionară dar nu şi comunismul).

FH: Cu activitate de cîteva decenii la catedră, ați susținut întotdeauna rolul foarte important al educației în dezvoltarea societății românești. Cum vedeți că se petrec lucrurile astăzi în acest domeniu? Sînteți optimist?

NC: Pornesc răspunsul la întrebarea dvs. având în faţa ochilor o fotografie de grup făcută cu colegii din clasa XI-a de la Liceul Spiru Haret (pe atunci Liceul de Băieți nr. 9) din Bucureşti. Pe unul din ziduri la intrarea în liceu este o lozincă aparţinând lui Lenin : Școala în afară de viaţă şi politică este o minciună şi o ipocrizie. Îndemnul din această lozincă a fost pus în preactica educațională cu vârf și îndesat, așa încât politica a fost folosită în şcoli şi înainte şi după 1989, iar cei mai vizaţi au fost profesorii de limba română şi cei de istorie, care trebuiau să aplice politica partidului. Dacă ar fi să mă dau pe mine ca exemplu iată ce pot să povestesc: noi suntem patru fraţi, eu fiind cel mai mic. Fratele cel mare a vrut să continue meseria tatălui, dar a fost respins la intrare având dosar de fiu de medic militar, dar care avea şi cabinet de consultaţii acasă. A fost admis la medicina veterinară. Sora mea a dat examen de intrare la Arhitectură, dar la desenul după natură i s-a schimbat nota 10 în 4 şi a fost admisă doar la Facultatea de Exploatare şi Industrializare a Lemnului. Alt frate a dat examen la Facultatea de Medicină Veterinară, dar nu a fost primit în anul I decât la Zootehnie. Eu m-am prezentat la examenul de intrare la Facultatea de Medicină în 1953, anul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc la Bucureşti. După ce am dat actele, secretara mi-a spus că au primit ordin de la Ministerul Educaţiei că absolvenţii de liceu cu Diplomă de Merit sunt admişi fără examen. Schimbarea de optică de care eu am beneficiat s-a datorat prezenţei marelui număr de străini la Festival, care trebuiau să vadă o faţă umană a comunismului. Însă roata s-a întors la terminarea facultăţii cu ocazia Examenului de Stat. Eu am terminat cei 6 ani de studiu cu media generală 10, la Examenul de Stat am luat nota 10 la disciplinele de profil medical, iar la socialism ştiinţific examinatorul (conf. Grigore Popescu) mi-a cerut notiţele după care vroiam să vorbesc şi mi-a dat 8,50. Anul următor l-am întâlnit la mare şi mi-a spus că fiind fiu de doctor nu puteam să fiu primul pe ţară. În 1962 am dat examen de secundariat pentru specialităţile chirurgicale şi am obţinut note maxime la chirugie scris şi oral, iar la nota socială mi s-a dat 17 (notele erau de la 1-20) fiindcă nu eram membru de partid şi a trebuit să lucrez ani buni prin policlinici, adică să nu operez, tocmai când eram în floarea vârstei, la maxim de potențial.

Se pune problema şi aşa m-au forfecat şi copiii mei: de ce nu am protestat. Păi să dau numai două exemple din liceu. La istorie mi se dă la teză: Despre originile poporului român. Eu fac o teză foarte documentată. Când vine cu tezele, profesoara mă cheamă şi mă întreabă de unde am avut datele? Eu i-am răspuns că din cartea de Istorie a lui C. Giurescu. Profesoara s-a făcut foc, mi-a spus că este o carte interzisă şi că risc să-mi văd părinţii în puşcărie. La limba română ni se dă subiectul: Lupta pentru pace în poezia actuală. Eu mă cam aşteptam la subiectul ăsta aşa că am învăţat pe dinafară un material cu acelaşi titlu apărut în revista Studii şi cercetări literare. După mai multe pagini de elogii aduse ideologiei comuniste am terminat ultimul rând din teză cu etc. etc. Profesorul mi-a dat notă maximă şi mi-a spus să mă duc acasă şi să o pun pe foc.

Fiindcă tot se vorbeşte despre reforma învăţământului eu aş pune astfel problema: ce putem face şi cine ar trebui să scoată politica din şcoli. Ar fi două lucruri unde să se umble: la  calitatea profesorilor şi la calitatea manualelor. Profesorii (inclusiv directorii instituţiilor de învăţământ) ar trebui numiţi şi promovaţi pe criterii exclusiv profesionale, care să ateste valoarea lor. Profesorul Palade (premiant Nobel) pe care l-am vizitat la San Diego, mi-a spus că atât de mare era grija pentru calitatea profesorilor încât în anii ’30 când s-a pus problema înfiinţării unei catedre de biochimie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în lipsa unui român de valoare a fost adus profesorul Boivin din Franţa. Nu este admisibil să avem profesori sau directori care la examenul de promovare, în ciuda unor note sub cele de trecere să rămână pe post! Calitatea profesorilor este cea care dă valoarea unei generaţii de elevi. Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara, spunea Spiru Haret. Rolul inspectorilor şcolari ar trebui să fie unul decisiv. Ei trebuie să evalueze periodic la faţa locului calităţile profesionale şi pedagogice ale profesorului, astfel încât elevul care a absolvit o materie să aibă cunoştinţele de bază ale respectivului obiect de studiu. Calitatea manualelor trebuie să indeplinească două condiţii de bază: să conţină informaţia necesară conform programei analitice şi să o prezinte într-un mod cât mai accesibil pentru a fi însuşită. Competiţia dintre autorii de manuale o vor stimula profesorii, care să folosească şi să recomande manualele cele mai apropiate sistemului lor de predare. Toate acestea cer din partea profesorilor un efort continuu, respect şi dragoste pentru meseria de profesor şi pentru elevi. M-aţi întrebat dacă sunt optimist. În una dintre lungile mele discuţii cu profesorul Palade, regretatul savant mi-a spus că a studiat genomul poporului român, popor care seamănă cu Pasărea Phoenix, adică are capacitatea de a renaşte din propria cenuşă. La reţinerile mele mi-a replicat să lăsăm cât mai mulţi tineri să plece afară din ţară. Cu cei ce se vor întoarce se va crea noua Românie serioasă şi responsabilă. Privind deci lucrurile prin mintea lui Palade vă pot răspunde: Da, sunt optimist cu privire la viitorul ţării mele.

Interviu publicat în Observator Cultural nr. 882/2017 și Memoria nr. 102-103/2018

Minunaţii ani de vinil

În decembrie 1978, de Crăciun, am primit primul meu pick-up, Unitra, şi cîteva discuri: Eine kleine Nachtmusik, Sugar Baby Love (cu orchestra lui Dan Mîndrilă), Tony Christie, James Royal, Marius, Olimpia şi Mihai, Mircea Vintilă. A fost doar începutul unei colecţii care avea să cuprindă cele mai importante lucrări clasice, mult rock românesc, jazz atît cît se găsea în magazine, seria Alexandru Andrieş. Cînd am început să colind singur magazinele de discuri, la începutul anilor ’80, aveam întotdeauna la mine pungi de plastic de lăţimea discurilor cu 33 de turaţii şi un traseu prestabilit, după ce coboram din troleibuz la Universitate: Simfonia de lîngă Librăria Eminescu, Romanţa vizavi de Palatul Telefoanelor, Muzica sau un magazin de pe Calea Victoriei aproape de intersecţia cu Calea Griviţei, unde cumpăram discuri occidentale la pachet cu rebuturi Electrecord care nu se vindeau. Dar astea erau excepţii, discuri străine găseam mai mult de prin alte ţări socialiste: cehoslovace de la Supraphon şi de la Opus, dederiste de la Eterna, bulgăreşti de la Balkanton, poloneze, ungureşti, ruseşti de la Melodia (cu accent pe o). Cehii de la Olympic erau vedeta Supraphonului, nişte muzicieni de rock de primă mînă. În seria Electrecordului de Formaţii Rock i-am descoperit pe Celelalte Cuvinte, Timpuri Noi, Pro Musica sau Hardton, pentru a cărui solistă vocală, Georgeta Tudor, făcusem în liceu o pasiune secretă (am văzut-o cum arată abia acum doi ani, pe internet!). Sora unei colege de clasă era vînzătoare la raionul de discuri din Bucur Obor. Era o poziţie similară celei de măcelar, adică un privilegiu pe care nu îl aveau mulţi în comerţul socialist. Făcea rost de discuri care nu apucau să apară pe raft, vînzîndu-se direct din depozit. Era bătaie pe ele în clasă. Regret şi acum un Queen – Greatest Hits de care am aflat după ce se dăduse şi un The Shorts (Comment ça va, Annabelle) pe care mi l-a suflat o colegă de sub nas. Am trecut la rock cu ajutorul lui Andrei Hruban, colegul meu de bancă din liceu. La pick-up-ul lui am ascultat prima dată Iris, albumul lor de debut în care Cristi Minculescu făcea furori cu vocea sa inconfundabilă. Mi-am făcut apoi un caiet despre trupele româneşti de rock, folosind informaţii pe care le găseam în Săptămîna sau în almanahurile anuale ale Scînteii Tineretului. Din Andrieş învăţasem primele lui discuri pe de rost, fredonînd pe unde apucam, împreună cu prietenul meu cel mai bun (şi coleg de clasă) Valentin Iordache, spre exasperarea celor din jurul nostru. Am ascultat pînă ce le-am tocit şanţurile Fata din vis a celor de la Compact, Eşarfă în dar de la Mircea Baniciu sau albumul albastru scos de Sfinx. Am înregistrat de pe Unitra pe casete ORWO, selecţii din albumele Beatles pe care mi le-a împrumutat Toni Niculescu (coleg de facultate la Chimie) sau un disc original Back in Black  al celebrilor ACDC, considerat peste ani de revista Sunete şi Rock FM cel mai bun album rock din istorie. Cu muzică mai nouă, luam casete-pirat de la un mic magazin din Piaţa Sfîntu Gheorghe. Apoi mi-am schimbat pick-upul cu un Concert (făcut de fraţii noştri din RDG) cu care am intrat în lumea nouă de după 1989, unde discurile de vinil au lăsat treptat locul altor suprafeţe, mai generoase în a stoca sunete.

text apărut în Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism, Editura Polirom, 2014

2018. Scurt jurnal de cititor

Îl ador pe Woody Allen și cînd am auzit că Orașul vorbește despre el, am ciulit urechea. Filmele lui preferate sînt Cetățeanul Kane și Hoții de biciclete. Cînd îi ai ca maeștri pe doi mari regizori ca Orson Welles și Vittorio de Sica și la asta se adaugă talent, inteligență și umor, nu pot ieși decît filme nemaipomenite. Am trimis SMS-ul cu titlurile celor două filme și numele regizorilor și am avut bucuria să cîștig cartea-interviu Woody Allen în dialog cu Stig Björkman, apărută la Publica în 2012, traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu. Mulțumesc, Radio România Cultural!

Am rămas cu imaginea cailor de plastic arzînd în sobă, odată cu toate iluziile copilăriei. Am revăzut ușița sobei de teracotă la aeroport, în finalul distopiei care dă titlul volumului. O carte cu personaje care se caută, înainte de a se lăsa cu totul întunericul. De citit. Ciprian Măceșaru, Și se făcu întuneric, Next Page, 2018.

Constantin Abăluță, Trecerea în alt ocean, Casa de Pariuri Literare, 2018. O carte tulburătoare a unui mare poet.

Andra Rotaru - Tribar - Nemira/Vorpal - 2018. Un experiment poetic la capătul căruia tu, cititorul-cobai, strigi că mai vrei.

O splendidă antologie din poezia Norei Iuga apărută în limba germană, tradusă de Ernest Wichner, Ruxandra Chișe, Georg Aescht și Nora Iuga. Un gest superb al Casei de Pariuri Literare cu ocazia Tîrgului de Carte de la Leipzig din aprilie, unde România a fost invitată de onoare.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult citind jurnalul lui Radu Vancu este umanul care iese la suprafața fiecărei pagini. Dincolo de obsesia literaturii, care ar putea părea tema principală. Fricile, bucuriile, neliniștile omului din spatele cărților pe care le-a scris și pe care le-a citit. Cu personaje ca Sebastian, Cami, frînghia tatălui. Cu John Berryman, Mircea Ivănescu, Horia Patapievici, Claudiu Komartin. O lectură, de multe ori, la limita suportabilului. "Micuțele fraze scrise [...] m-au ajutat să-mi administrez și cancerul real al scrisului, și pe cel imaginar al corpului." O carte care te îmbogățește în orice cheie ai citi-o. Radu Vancu, Zodia Cancerului, Humanitas, 2017.

Orice ar fi, nu ai niciun motiv să te temi. Un Cartier de colecție, cuprinzînd trei volume, dintre care unul inedit. O carte în care poezia este mai vie ca oricînd. Claudiu Komartin, Maeștrii unei arte muribunde, Cartier, 2018.

Citesc dialogul lui Ștefan Mardale cu Nelu Stratone. Amintiri dinainte de Revoluție și o radiografie muzicală a anilor de după. Ștefan Mardale scrie o muzică rock inteligentă, cu versuri care nu te lasă indiferent. Component la începutul anilor '90 al trupei timișorene Foileton, împarte cu Sorin Chifiriuc și Roata discul Formații rock 13. Cu Sorin Chifiriuc a fost coleg de trupă după zece ani. În CRI GRI, trupa pe care o conduce și în prezent și alături de care a înregistrat muzică de cea mai bună calitate. Căutați-le muzica, cumpărați-le albumele, mergeți la concertele lor. Iar dacă aveți copii atrași de muzică, Ștefan este profesor la Rockschool. Îi va învăța nu numai tehnică muzicală, dar mai ales cum să recunoască muzica adevărată. Mă bucur că am avut ocazia să-l ascult live și că acum îi pot citi gîndurile. Nea Fane de la Rockschool. Ștefan Mardale în dialog cu Nelu Stratone. Casa de Pariuri Literare, 2017.

Stările intense ale Oanei Cătălina Ninu sînt adevărate montagnes russes pentru cititor. Cum spune și Cosmin Ciotloș pe coperta a patra: ceea ce nu atinge paroxismul nu e îndreptățit să treacă în pagină. Viața, moartea, dragostea, îndoiala, frica, toate sînt prinse în vîrtejul acestei cărți devoratoare, în care desenele Arabellei Krebs completează perfect textele. La 13 ani după Mandala, noul volum al Oanei, apărut la Casa de Pariuri Literare, confirmă o poetă de mare forță. Felicitări, Oana!

Ioana Vintilă decupează realitatea cu o precizie surprinzătoare pentru o debutantă. O maturitate precoce și un cinism ofensiv, deloc blazat, traversează cartea, justificînd încrederea celor care au premiat-o la concursul de debut organizat de Casa de Editură Max Blecher. Altfel spus: a new star is born!

Memoria orașului

Revin la o idee despre care am scris acum 11 ani și pe care o reiau aici: 

21 noiembrie 2007

Urmează staţia Ceauşescu. Peronul pe partea stîngă

Metrorex pare o piedică în calea uitării binefacerilor comunismului. Parcurgînd numele staţiilor, observi cu uşurinţă că la metrou timpul a stat în loc. Există în continuare denumiri de fabrici, unele dintre ele dispărute demult. Republica, Semănătoarea, Timpuri Noi, IMGB. Alte staţii poartă denumiri vechi, în ciuda faptului că respectivele pieţe sau străzi şi-au schimbat între timp numele. Piaţa Muncii, Armata Poporului, Păcii, 1 Mai. Aşa stînd lucrurile, cred că ar fi foarte potrivit ca numele uneia dintre staţii să fie dat de cel care a inaugurat metroul acum 28 de ani, ctitorul acestei realizări deosebite a României socialiste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Să spunem staţia Izvor, pentru că oricum cartierul nu mai există, fiind demolat de acelaşi ctitor.

Între timp, s-a mai schimbat cîte ceva. Semănătoarea se numește Petrache Poenaru, Armata Poporului a devenit Lujerului, iar IMGB este acum Dimitrie Leonida. În acest an cînd sărbătorim centenarul, ar fi frumos să îi omagiem pe cei care au înfăptuit România Mare, redenumind alte stații de metrou:

1. Păcii – bulevardul Păcii, care era cuprins între Valea Cascadelor și A1, se numește astăzi Iuliu Maniu. Și stația de metrou ar fi bine să primească numele lui Iuliu Maniu;
2. Piața Muncii – numele pieței a fost schimbat acum vreo 25 de ani în Eudoxiu Hurmuzachi. Pentru că se găsește la capătul bulevardului Basarabiei, stația ar putea fi redenumită Pantelimon Halippa, președintele Sfatului Țării care a votat la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România;
3. Laminorului – fabrica Laromet nu mai există. Stația ar putea primi numele lui Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei care a votat la 28 noiembrie 1918 unirea Bucovinei cu România;
4. Timpuri Noi – fabrica a fost demolată, s-au construit pe acel amplasament clădiri de birouri. Cum ar fi ca stația să fie redenumită Regele Ferdinand?;
5. Tineretului – aflată nu departe de stația amintită anterior, ar putea fi Regina Maria. Astfel, pe magistralele 1 și 2, Ferdinand și Maria ar fi urmate de Piața Unirii;
6. 1 Mai – stația se află pe calea Griviței, iar fostul bulevard Filantropia (paralel cu aceasta) nu se mai numește 1 Mai de la începutul anilor ’90. Ion I.C. Brătianu, primul președinte al Consiliului de Miniștri al României reîntregite, ar fi un nume mai potrivit.

Nu știu pe cine ar deranja dacă 6 stații din cele 53 ale metroului bucureștean ne-ar aminti de un moment important al istoriei noastre.

100 de ani

O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III, Zaharia Trahanache)

Mă întreb și eu ce principii mai are societatea noastră în 2018. Cu excepția (notabilă, dar pentru care meritele noastre sînt mai mici decît credem) intrării în Uniunea Europeană (intrare, mai greu cu integrarea!), anii care au trecut de la căderea comunismului au adus puține schimbări față de așteptările pe care le aveam în decembrie 1989. Vîrfurile clasei politice sînt aproape la fel de lamentabili ca ultima garnitură a ceaușismului și cu cît sînt mai lamentabili, cu atît amnezicul nostru electorat îi votează mai abitir. Fundația pe care încercăm să construim ceva este șubredă. Elitele vechi au fost decapitate în primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar formarea unor elite noi după 1989 a fost sabotată prin politici ticăloase de alungare din țară a celor mai capabili dintre tinerii instruiți.

 Din cei 100 de ani scurși din 1918, România a trăit 52 de ani sub dictatură. Din februarie 1938 pînă în decembrie 1989. Mulți români de astăzi regretă regimul comunist, care se întinde pe cea mai lungă perioadă, 45 de ani. Pentru cei mulți, pentru care libertatea cuvîntului este o abstracție absolută, faptul că statul este condus cu mînă de fier este un lucru benefic. Cei 29 de ani care au trecut de la sfîrșitul de jure al comunismului nu au adus clarificări în ceea ce privește modul în care ne dorim să arate România. Avem o societate conservatoare în sensul rău al cuvîntului, majoritatea oamenilor se opun oricărei schimbări, cît de mici. Avem, este adevărat, și o aripă radical-progresistă, agresivă și intolerantă în aceeași măsură ca tabăra adversă. S-a văzut cel mai bine acest lucru în campania care a precedat referendumul eșuat pentru schimbarea Constituției (nu știm exact ce avea să se schimbe, întrebarea a fost prea vagă și prea ticăloasă).


Primul lucru care trebuie stabilit fără jumătăți de măsură este adoptarea unei noi Constituții, cea actuală avînd prea multe ambiguități. În primul rînd, trebuie pusă în discuţie forma de guvernămînt. Republica este contestabilă, ca moştenitoare a republicii comuniste impuse cu pistolul în 1947. Revenirea la monarhia constituţională ar fi cea mai potrivită alegere. În mod normal nu ar fi necesar un referendum, atîta timp cît nici renunţarea la monarhie nu s-a făcut prin consultare populară. Dar ce mai reprezintă astăzi monarhia, după plecarea Regelui Mihai? Tare mi-e teamă că prea puțin. Trebuie redefinit rolul Parlamentului, instituție fundamentală, dar și cea mai hulită a statului român. Acesta trebuie să rămînă bicameral așa cum a fost gîndit acum mai bine de 150 de ani, dar cu atribuţii diferite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi cu mai puţini membri, în conformitate cu scăderea populaţiei. Nu instituția parlamentară trebuie pusă în discuție, ci oamenii pe care partidele politice înțeleg să-i trimită acolo, oameni de cele mai multe ori nepotriviți pentru a face legi.

Sărbătorim 100 de ani de la formarea unui stat care a durat mai puțin de 22 de ani, din decembrie 1918 pînă în iunie 1940. Istoria ne-a fost potrivnică, integritatea teritorială a națiunii române nu a putut fi menținută. De altfel, în spațiul public se vorbește mai puțin despre 27 martie și 28 noiembrie, datele la care aniversăm alăturarea Basarabiei și Bucovinei. Cel mai mare pericol pentru statul român este indiferența celor care îl populează astăzi. Să rămînem obiecte, nu subiecte ale istoriei, cum spunea Emil Cioran. Să îi lăsăm pe alții să facă ceva în locul nostru, să iasă vecinul la proteste ca noi să-i omorîm liniștiți capra. Și să ne mai lase Europa asta cu toate regulile ei, să nu se mai amestece în treburili noastre interne, așa cum bine sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în mai toate cuvîntările sale. Naționalismul prost înțeles și confundat cu patriotismul ne va îndepărta tot mai mult de aspirațiile compatrioților noștri de acum un secol.

Catedrala

Am ieșit pentru prima dată din țară acum 20 de ani, în 1998. Am vizitat o parte din sudul Germaniei, inclusiv capitala Bavariei, München. Prima metropolă europeană pe care aveam s-o văd în carne și oase. Nu departe de Marienplatz, piața centrală a orașului, unde se află și primăria cu celebrul ei ceas cu figurine, Glockenspiel, se află Frauenkirche, catedrala închinată acum 500 de ani Fecioarei Maria. Nu intrasem pînă atunci într-o catedrală de asemenea măreție. M-a copleșit prin înălțimea fizică și spirituală care nu strivește, ci te ridică. Am simțit așa cum a scris Octavian Paler în Aventuri solitare: într-o catedrală din Evul Mediu european ai o amețeală metafizică.

Dumnezeu ne-a fost interzis nouă românilor aproape o jumătate de secol. S-au demolat mănăstiri și biserici, mulți preoți au pătimit pentru credința lor și au murit în închisorile comuniste. Ateismul totalitar a încercat să rupă toate legăturile cu Cel de Sus și să creeze un om nou fără niciun Dumnezeu. Imaginea credincioșilor în dimineața de Paști, mergînd cu lumina Învierii pe străzile cufundate în beznă ale Bucureștiului de la sfîrșitul anilor ’80, ne arată foarte clar că experimentul n-a reușit. Ideea construirii unei catedrale românești nu aparține acestei generații. Ea a încolțit din momentul în care România a devenit Regat, în 1881 și face parte din proiectul de țară al mai  multor generații. Așadar, faptul că Bucureștiul va avea și el o catedrală monumentală pe mine mă bucură.

Raiul și iadul

Am văzut recent două expoziții care ne arată cele două fețe, diametral opuse, ale oamenilor. În expoziția de la Muzeul Național al Țăranului Român, Colecția Mușat. O geografie spirituală a incoanei pe sticlă transilvănene, apare omul care își propune apropierea de Dumnezeu prin pictura religioasă. Iconari ca Simion Poienaru din Laz, Ursu Broina din Stoboru sau Matei Popa din Vale au căutat în reprezentarea divinității să exprime ce este mai bun și mai înălțător în sufletul omenesc. Dragoste, bunătate, puritate. Aspirația către rai, ca formă de supraviețuire într-o lume, atunci și acum, cu multe cărări întortocheate.

Dar nu la mare distanță de zona aceasta a Făgărașului există Piteștiul. Unde s-a desfășurat, probabil, cel mai îngrozitor experiment din istoria europeană a comunismului. Memorialul Închisoarea Pitești, organizat de niște oameni entuziaști ca Alin Mureșan, Lucian Vasile și Maria Axinte, ne povestește fapte îngrozitoare, pe care o minte normală nu le poate înțelege. Experimentul pus la cale de Alexandru Nicolschi alias Boris Grünberg și aplicat de  Eugen Țurcanu a coborît în cele mai întunecate unghere cunoscute vreodată. Acolo a fost iadul. Cînd am citit în 1990 cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, mi-a fost foarte greu să duc lectura pînă la capăt.

Simion Poienaru și Eugen Țurcanu. Oameni ai aceleiași Românii.

Ștefan Hălălău - Fragmente din scrisori

4 septembrie 1941

Îţi scriu dintr-un şanţ din faţa Odesei unde stau de 9 zile, dar zile de iad nu altceva. Nu te impresiona şi nu vorbi, căci Dumnezeu e mare şi are grijă de noi toţi până la sfârşit.

Eu sunt bine până în prezent şi mă gândesc numai la voi cu tot sufletul şi orice este de natură materială pentru mine în prezent nu mai are absolut nici o valoare, ci numai voi îmi staţi în faţa mea tot timpul şi numai pentru voi trăiesc şi vreau să trăiesc.

De ziua ta, Miorica, te sărut şi-ţi urez sănătate deplină în primul rând şi apoi noroc, căci cu aceste două nu piere omul.

Pe Măriuca sărut-o mult pentru mine şi-i urez tot sănătate şi noroc, minte multă şi cuminţenie ca să ne bucurăm amândoi de ea.

De ziua voastră să vă înveseliţi şi să faci poftele Măriuchii toate, dar absolut toate să se bucure şi ea pe deplin. Regret că nu pot fi la prima ei zi de şcoală, dar să dea Dumnezeu s-o înceapă cu noroc şi aşa să meargă până la sfârşit.

14 octombrie 1941

Mă găsesc tot în faţa Odesei blestemate, unde a fost cimitirul armatei româneşti. Ruşii au început să fugă din Odesa şi cred că în curând se va termina şi cu această nenorocire care a costat atâtea vieţi. Eu cred că am scăpat numai datorită rugăciunilor voastre către atotputernicul Dumnezeu, căci am fost în situaţii din care numai Dumnezeu te scapă.

În război eu am făcut isprăvi mari. Am fost citat prin ordin de zi şi am fost decorat cu „Coroana României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară şi am fost propus la decorare cu „Steaua României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară. Sunt singurul din toată Divizia care am aceste decoraţii. Regimentul a fost la înălţime şi chiar azi spunea Generalul că se descoperă ori de câte ori întîlneşte un ostaş al Regimentului 54 artilerie. Deci n-am fost un nepricopsit.

Şi la Fălciu am făcut lucruri mari, dar am plecat şi nu mai ştiu ce s-a ales, totuşi faptele rămân.

Pe 2 octombrie a fost o zi groaznică, dar şi glorioasă, căci inamicul a atacat cu 42 de care de luptă (tancuri) grele şi a pătruns până în poziţia unui divizion al meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, a fost ceva neînchipuit de înălţător, dar 22 de care au fost complet distruse de ai mei, 12 au fost distruse de un divizion vecin, iar restul au fugit înapoi. Pe pământ care de luptă cu mitraliere, tunuri şi aruncătoare de flăcări, iar sus aviaţia care ne prăpădea. Cred că în iad este mai bine decât era aici, totuşi nici un soldat sau ofiţer nu s-a clintit de la postul său, cu toate că unele tancuri au trecut peste baterii şi s-au întors tunurile înapoi de le-am distrus, cu toate că pe unii îi arseseră flăcările de vii şi cu toate că numărul morţilor şi al răniţilor creştea.

A fost ceva sublim. A fost ultima încercare a ruşilor de a scăpa din cleşte, dar n-a reuşit căci a doua zi i-am dat mult înapoi şi de atunci au început să se retragă şi să plece din front. S-a dus faima de regimentul meu în toată ţara. Am trei ofiţeri decoraţi cu „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decoraţie de război, am toţi ofiţerii decoraţi, subofiţerii la fel, iar trupa (sergenţi, caporali, soldaţi) au peste 150 de decoraţi cu virtutea militară de război care-i echivalentă cu „Mihai Viteazul” pentru ofiţeri şi încă circa 400-500 cu alte decoraţii de război.

Am muncit, m-am sacrificat, dar m-am uzat aproape complet. Am slăbit, cred, circa 22 de kg şi am căpătat o sciatică la ambele picioare, aşa că abia aştept să vin acasă să mă duc la Herculane.

21 mai 1945

Ileana tatii scumpă,

Azi e ziua ta şi mă gândesc la tine. Îţi urez sănătate şi noroc în viaţă. Să creşti mare, să fii cuminte, să înveţi bine şi să nu uiţi niciodată că eşti româncă şi cu suflet românesc, să-ţi iubeşti ţara mai presus decât viaţa ta. Aceasta este urarea ce ţi-o face tatăl tău.

2 mai 1956

Un om când şi-a pierdut averea, serviciul etc. a pierdut foarte mult, când şi-a pierdut familia, prietenii, a pierdut extrem de mult, nici nu se poate spune în cuvinte cât a pierdut, dar când a pierdut moralul (echilibrul) a pierdut totul, se destramă şi cade şi firul vieţii se rupe.

Nu trebuie să te decepţionezi şi nici să te dezarmezi în faţa greutăţilor sau nemulţumirilor oricât de mari ar fi.

Noi trebuie să luăm lumea şi oamenii aşa cum sunt ei, nu cum am dori noi să fie, căci sunt mai mult răi decât buni, mai mult canalii decât de caracter, mai mulţi mincinoşi decât sinceri, mai mulţi hoţi decât cinstiţi, mai mulţi care siluiesc dreptatea, decât cei drepţi etc., în general mai mulţi imorali decât morali.

Aceasta fiind situaţia, noi totuşi trebuie să stăm între ei, fie că-i avem îndrumători, egali sau îi conducem şi marea înţelepciune este să ştim să înlăturăm, pe cât putem, răul când vine de la cei mai mari ca noi sau egali şi să nu-l facem celor mici şi nimănui, iar alteori să ne resemnăm când nu putem face altfel.

Sigur, când orice nemulţumire nu e dreaptă, suferim mai ales când se întâmplă să aibă consecinţe grele asupra noastră, dar nu trebuie să supraestimăm răul şi nici să-l subestimăm şi mai ales să avem marea înţelepciune de a înţelege filosofia vieţii: că totul trece şi se uită, adevărul mai curând sau mai târziu tot va ieşi la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei, iar omul să-şi păstreze nealterat echilibrul raţiunii clare, căci numai aşa se menţine şi echilibrul fiziologic şi prin asta sănătatea, buna dispoziţie, puterea de muncă, puterea de rezistenţă etc.

Un dezamăgit se pierde repede, fiindcă îşi pierde echilibrul judecăţii clare; numai cel cu echilibrul perfect rămâne tare în orice situaţie s-ar găsi, oricâte înfrângeri va suferi, dar mai târziu tot va triumfa şi atunci va simţi plăceri pe care nu la pot avea nemernicii care fac rău, indiferent pe ce treaptă a scării sociale se găsesc.

Viaţa e făcută s-o trăim, nu s-o pierdem şi nu trebuie să facem plăcere celor ce ne sunt împotrivă prin pieirea noastră sau prin supărarea noastră, ci trebuie să-i depăşim prin atitudinea noastră tare şi prin rezistenţa noastră la loviturile lor mişeleşti; fiindcă prin asta îi înfricoşăm mai mult, îi desperăm sau le producem supărări grele, tot datorită faptelor lor.

Gândiţi-vă la curba vieţii mele cu atâtea maxime şi mai ales minime şi vă veţi da seama cât de tare a fost echilibrul meu sufletesc: a fost de cremene şi înalt cât un munte şi n-a putut nimeni să-l dărâme şi nici nu-l va dărâma până voi închide ochii.

Dacă hoitul în momente extrem de grele părea că se clatină, sufletul (echilibrul raţiunii) l-a dominat, stăvilind orice pornire spre cădere, întărindu-l şi pe el cu forţa necesară să reziste.

Eu în viaţă n-am avut alt sprijin decât pe Dumnezeu şi munca mea.

Când s-a întâmplat ca munca mea să fie nesocotită sau subapreciată, eu deşi am fost nemulţumit, totuşi am rămas tare, gândind că cei care au făcut acest lucru, fie că l-au făcut inconştient, fie că au avut obligaţii să le facă din considerente meschine, legături etc., dar eu conştient de adevăr nu m-am lăsat prins de decepţii, ci din contră mi-au dat o forţă şi mai mare de a lupta şi de a învinge şi am triumfat.

Viaţa este aspră şi trebuie învinsă şi trăită şi să ne-o facem noi cât mai plăcută pentru sufletul nostru, căci destul ne-o amărăsc alţii.

Eu i-am ajutat pe toţi când am putut şi neamurile şi pe străini, iar recunoştinţă din partea lor nu cer, căci de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.