miercuri, 23 noiembrie 2011
Lansare de carte
Duminică la ora 1 lansez pe piaţă asigurările mele de viaţă, despre care vor vorbi Nora Iuga, Felix Nicolau şi Robert Şerban. Gazdă primitoare va fi standul 376 al editurii Brumar, situat la cel mai înalt nivel (7.70) al Tîrgului Gaudeamus de la Romexpo. Vă aştept pentru că trăim vremuri în care o asigurare prinde bine la casa omului, darămite un volum întreg.
joi, 17 noiembrie 2011
A început generaţia zecistă a poeţilor
Primii au fost şaizeciştii. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana apăreau într-o perioadă de dezgheţ cultural, în care se încerca refacerea legăturilor cu poezia interbelică. Deşi o generaţie nu durează doar 10 ani, au apărut şaptezeciştii ca Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Virgil Mazilescu. Împărţirea literaturii în decade a continuat firesc (dacă acceptăm această regulă) cu optzeciştii (cei mai importanţi dintre ei găsindu-se în antologia lui Alexandru Muşina), nouăzeciştii, cu Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Iustin Panţa în prim plan şi douămiiştii, strînşi de Marin Mincu într-o nouă antologie generaţionistă. Conform teoriei, generaţia 2000 a expirat la sfîrşitul anului trecut, chiar dacă poeţii ei mai au multe de scris. Se naşte o nouă promoţie. Eu aş numi-o zecistă. Andrei Dósa cu cartea sa Când va veni ceea ce este desăvârşit ar putea reprezenta un punct de plecare. Cine se mai aliniază la start? (ca s-o parafrazez pe optzecista Elena Ştefoi).
duminică, 13 noiembrie 2011
Salonul European de Bandă Desenată
Am fost acolo după reclama pe care i-a făcut-o Bogdan Lipcanu. Merită să mergeţi. Eu am redescoperit-o pe Livia Rusz, cea care mi-a bucurat copilăria cu Mac şi Cocofifi. L-am revăzut şi pe Tintin, în cărţile care sînt acum reeditate în limba română de către M.M. Europe. Pînă duminica viitoare mai aveţi timp să ajungeţi acolo.
joi, 10 noiembrie 2011
Opapa
Am învăţat multe de la el. Dreptatea în primul rînd. Ca avocat, nu a vrut să lucreze în Penal. N-ar fi putut reprezenta criminali şi infractori. Apoi ordinea, atît în gîndire, cît şi în viaţa de zi cu zi. Corectitudinea, punctualitatea, cuvîntul dat. Dragostea pentru Viena. Limba germană. Eleganţa. Sînt 30 de ani de cînd nu-i mai simt căldura decît în vis.
marți, 8 noiembrie 2011
Clubul de lectură
Vă aştept sîmbătă 12 noiembrie 2011 în Shift Pub, la ora 2 imediat după prînz, să vorbim despre cum e să trăieşti în, lângă şi cu poezia la fiecare pas (Andrei Ruse).
vineri, 4 noiembrie 2011
Calist Arhiereul
Drumul cu troleibuzul din Titan spre centrul oraşului trece pe nişte străzi din vechiul Bucureşti, străzi care în copilăria mea păstrau casele cu parfum interbelic. Dristor, Delea Nouă, Delea Veche, Labirint, Popa Nan. La una dintre staţii, lîngă biserica Delea Nouă, citeam o inscripţie în piatră, pe faţada unei case vechi: Asilul Calist Arhiereul. Toată copilăria am crezut că numele acelui azil era Arhiereul, iar Calist un adjectiv care desemna o calitate necunoscută mie. A fost demolat în 1987, lăsînd pînă astăzi un loc gol la intersecţia căii Călăraşilor cu Delea cea Nouă.
duminică, 30 octombrie 2011
Generaţia „optzeci” la cuţit
Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia „optzeci”, Editura Tracus Arte, 2010
O teză de doctorat este de cele mai multe ori o lucrare ştiinţifică inaccesibilă cititorilor obişnuiţi. Portretul de grup pe care ni-l propune Mihail Vakulovski vine să contrazică această prejudecată, lucrarea lui se citeşte ca un roman (sau ca un rockman anticipînd Tovarăşii de cameră din 2011) cu personaje pozitive şi mai puţin pozitive. Abundă referinţele, fie că este vorba de volume de critică, articole din publicaţiile culturale sau interviuri ale scriitorilor disecaţi. Senzaţia pe care o ai este că autorul a stat ascuns într-un colţ al sălii în care se desfăşura Cenaclul de Luni şi a notat sîrguincios de acolo toate nuanţele lecturilor şi toate reacţiile sălii (ce bine i-ar fi prins broşurile pe care le editează în zilele noastre Institutul Blecher).
„Sub admirabile titluri, ca în romanele englezeşti din secolul XVIII, se desfăşoară capitolele analitice” (Nicolae Manolescu pe coperta a patra). Mihail Vakulovski împarte poezia anilor ’80 în poezia realului (cu subcapitolele realul cotidian – Florin Iaru, Romulus Bucur, Mariana Marin, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Ioan Flora, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, hiper-realul – Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi realul fabulos – Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Mihaiu, Viorel Mureşan, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei), poezia textului (texistenţialistă – Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu şi textualirickă – Nichita Danilov, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Petru Romoşan, Ion Mureşan) şi poezia psihozei – Călin Vlasie, Marta Petreu, Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Ion Stratan, Viorel Padina, Cristian Popescu. Pentru a descrie cît mai exact categoria din care fac parte poeţii comentaţi, el inventează cuvinte cum am mai văzut doar la Paul Goma: texistenţialişti (textuarea existenţială) cînd se referă la Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu, textualirickă, aşa cum este percepută poezia lui Nichita Danilov, Ion Bogdan Lefter sau Ion Mureşan, floriniar…iaeriană, atunci cînd se referă la „celebra & admirabila ironie & ironizare” caracteristică lui Florin Iaru sau urmuzianismul (sau urmuzianietatea!) lui Traian T. Coşovei.
Modul în care poeţii sînt percepuţi trădează faptul că însuşi criticul este înainte de toate poet: „Poezia lui Cărtărescu e comparabilă cu stilul brazilienilor sau al portughezilor, ori, la nivel de club, al Barcelonei, care practică un fotbal artistic, cu foarte multe pase ce ameţesc nu numai adversarul, dar şi spectatorul.”, „Romulus Bucur e, pe teren, un jucător de bază şi care, deşi nu iese în evidenţă, utilitatea şi necesitatea lui sînt recunoscute, iar după meci spectatorii mai degrabă uită de golgheter decît de el.”, „Şi dacă tot tropul de bază al Martei Petreu e comparaţia, cărţile ei sînt ca un tren, vagoanele căruia comunică în permanenţă, are loc o mişcare foarte vivace.” Şi că este postmodern o relevă fragmentele de jurnal inserate în carte, cum sînt cele din capitolele dedicate lui Călin Vlasie, lui Matei Vişniec sau lui Cristian Popescu.
Pregătirea cărţii s-a făcut cu o rigoare germană, se vede că Mihail Vakulovski „ştie tot ce au scris optzeciştii, tot, tot” (acelaşi Nicolae Manolescu) şi de aceea portretul îi iese în cele mai mici detalii, cum sînt spălarea ciorapilor la Caius Dobrescu sau cumpărarea ouălor la Alexandru Muşina. Apar scheme (la Nichita Danilov, Marta Petreu) prin care demersul critic capătă valenţe matematice. Un alt aspect original îl constituie integrarea poeţilor basarabeni Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, poeţi români şi de limbă română, a căror apartenenţă la literatura română nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu a mai fost atît de clar exprimată pînă la Mihail Vakulovski.
Cartea lui Mihail Vakulovski intră în rîndul cărţilor must read despre generaţia optzecistă alături de Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă de Radu G. Ţeposu şi Flashback 1985: Începuturile „noii poezii” de Ion Bogdan Lefter. Faptul că această carte de critică literară poate fi citită ca un roman, o demonstrează proiecţia în viitor a personajelor: „Optzeciştii care, inevitabil, vor îmbătrîni, nu vor deveni nişte acrituri, ci pur şi simplu nişte bătrînei isteţi şi simpatici, vor asculta în continuare Lennon, Morrison, Metallica, Beatles, Nirvana, vor citi şi cita în continuare din Generaţia beat”. Deocamdată, aşa cum i-am văzut la (re)lansările volumelor colective Aer cu diamante şi Cinci, au rămas la fel de tineri.
Cronică apărută în Poesis internaţional nr. 6 / septembrie 2011
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Interviu cu Felix Nicolau
„Am 5 neveste pe care le pun la treabă. Femeile mă ajută să le fac pe toate”
Florin Hălălău: Eşti un intelectual multilateral dezvoltat. Profesor universitar, scriitor, promoter cultural. Cum reuşeşti să le faci pe toate?
Felix Nicolau: Încă de la 27 de ani am fost bigam. Nu m-au prins pentru că, pe vremea aia, acum 89 de ani, nu erau computere. Acum am 5 neveste pe care le pun la treabă. Între timp au venit computerele, autorităţile m-au dibuit ca ilegalist, dar mă lasă în pace. Sunt aşa de bătrân, încât îşi închipuie că nu le mai pot face nimic. Nici măcar la musulmani nu m-au silit să trec. Deci femeile mă ajută să le fac pe toate.
FH: Puţină lume ştie că ai debutat ca poet. Mai scrii poezie?
FN: Dacă chiar vrei să ştii, am gata un volum de poezie, pe care acum îl traduc în engleză. E un motiv ca să nu-l public. Ştiu că te îngreţoşează că încă scriu poezie, dar îţi garantez că e poezie rea şi foarte ironică. Dacă tot nu-ţi convine, ne batem după blocuri sâmbăta care vine.
FH: În care gen literar te mişti cel mai bine, cel mai liber? În proză, în critică?
FN: Cel mai bine mă mişc în proză, pentru că nu am limite. Acum, de când scriu la Academia Caţavencu, am început să mă simt bine şi în critică. Nu ştiu cât va dura euforia asta, pentru că sigur îmi va lua careva gâtul.
FH: Pe mâna femeilor, romanul pe care l-ai lansat anul trecut, îi invită pe cititori să aranjeze capitolele (capotele cum le numeşti tu) după bunul plac. A doua ediţie va ţine cont de eventualele sugestii primite în acest sens?
FN: Cu drag! Cititorul este stăpânul meu. Pentru el renunţ şi la una din alea 5 neveste. Cititorul meu e deşteptăciunea întruchipată, altfel nu văd cum m-ar putea citi. Ăsta e un citat din Cărtărescu, să nu credeţi că mă dau eu mare.
FH: Ai organizat spectacole de slam poetry. Crezi că asemenea manifestări pot avea succes şi în România?
FN: Ar putea avea succes. Şi încă mare. Eu am organizat mai mult decât slam poetry. Am făcut proiecţii, improvizaţii, creative writing etc. Şi le mulţumesc partenerilor mei direcţi: Andrei Ruse şi Marius Surleac. A fost superb, însă nu am avut susţinere financiară pentru promovare. Altfel eram acum preşedintele României.
FH: Îţi place sportul. Cît te ajută la condiţia fizică necesară răspîndirii tale pe atîtea planuri?
FN: Mă ajută enorm, mă şi dărâmă enorm. Tocmai pentru că sunt atât de răspândit, viaţa mea arată ca o cazarmă. E drept că uneori dezertez şi pierd nopţile aiurea, însă sportul e şi o sursă de inspiraţie şi o nebunie plină de libertate. Ce e alcoolul şi ţigara pentru majoritatea creatorilor, astea sunt rolele si fitnessul pentru mine.
FH: Sînt sigur că mulţi dintre cititorii romanului Tandru şi rece ar vrea să ştie ce mai fac tanti Clemanza şi tanti Mizi.
FN: Tanti Clemanza şi tanti Mizi sunt bine merci pe lumea ailaltă, unde mă aşteaptă să-mi sucească gâtu’ şi să-mi dea la gioale pentru felul în care am scris despre ele. În special tanti Clemanza are un uppercut durere! Îmi închipui ce bună e acum, când are timp să dea la sac, pentru că nu mai trebuie să facă piaţa. O să fie vai şi amar de capu’ fantomei mele.
FH: Ţi-ai dat doctoratul cu o lucrare despre Eminescu. În ce relaţii mai eşti cu clasicii?
FN: În relaţii mişto! Eu trăiesc ca un student, citesc pe rupte, deci clasicii sunt amicii mei. Propriu-zis, alea 5 neveste – rămâne între noi – sunt Hölderlin, Creangă, Dante, Cervantes şi Axl Rose. Sau te refereai la altceva?
FH: Cea mai recentă carte de cronici se numeşte Anticanonice. Îţi place să mergi pe contrasens?
FN: Nu, nu-mi place. Ador să fiu un om normal, chiar banal. De fapt, eu apăr normalitatea. Exact de asta am mereu probleme de neintegrare şi scandal. Uite şi de ce nu-mi pot permite să îmbătrânesc – m-ar cotonogi toţi umflaţii ăştia în pene automat. Idee e că sunt un om liber, fără stăpân, care n-am primit mai nimic de la statul român, aşa că nu prea pot fi strâns cu menghina. Nu mă întreba de unde...
FH: Ai un simţ al umorului foarte dezvoltat. Te-ai gîndit vreodată să scrii scenariul unui sitcom?
FN: Măi, eu ţin un curs de creative writing unde predau teoria scenariului. Am colaborat o ţâră şi cu Mediapro la scenarii. Dar n-a ieşit nimic, pentru că erau foarte conformişti. Cât despre sitcom – aş vrea să pot fi o curvă proastă, dar nu mă lasă cele 5 neveste. Însă de scenarii tot o să mă iau. Am vreo 2 mişto în lucru şi am văzut într-o budă că se dau premii mari. Era un afiş. Oriunde mă duc de acum, o să intru la budă, să văd ce concursuri mai sunt.
FH: Îţi mulţumesc.
duminică, 25 septembrie 2011
Interviu cu Florin Dumitrescu
„Mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică”
Florin Hălălău: Ana are mere, Gina are pere. Ce crezi că are poezia ta mai incitant?
Florin Dumitrescu: Pe cei mai mulţi îi incită muzicalitatea, acest – hai să-i zic - înveliş sonor suav şi lejer (lejer la citit, dar anevoios la compus, crede-mă). Nu am niciun resentiment: e foarte OK să fiu citit superficial, e foarte OK să am cronici axate pe stil, pe formalism retoric şi pe concetism. E foarte OK să fiu etichetat ca ăla cu sunetele, cu trilurile, păsăroiul ăla (neo)manierist. Eu sper – şi aproape ştiu – că acele triluri acţionează şi asupra unui strat mai profund al conştiinţelor. E datoria mea să încerc să cuceresc acele tărîmuri. Sînt şi unii cititori – mai puţini – pe care îi incită şi conţinuturile, ceea ce pot descoperi dincolo de acest ambalaj. Există cititori şi critici care ajung la nivelul superior; la acel „joc secund mai pur”; şi lor le mulţumesc – vorba aceea - pentru atenţie. Şi eu vorbesc despre moarte, disperare şi angoasă, fără să mă vaiet însă la tot pasul, fără să trag înjurături din primul vers: îl las pe cititor s-o facă. Cred în transfigurare şi în sublimare artistică. Asta e calea mea; nu zic că e singura cale justă şi nu polemizez cu maşscriiştii, cu personaliştii sau cu douămiiştii. Dimpotrivă, îi citesc cu plăcere şi le sînt recunoscător pentru că şi ei mă întîmpină cu deschidere şi sensibilitate.
FH: Încîntecele pe care le-ai lansat anul trecut la Bookfest au venit la 13 ani după Ana are mere. De ce publici atît de rar?
FD: Cartea din ’97 i-o datorez lui D.S. Boerescu, care m-a propus în acel an pentru Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. El mă ascultase citind în anii ’80, la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin. În anii ’90, DSB era fan Sarmalele Reci şi îmi tot lăuda textele. Îi sînt recunoscător pentru premiu şi pentru carte, dar am rămas apoi cu impresia că fusesem oarecum „confecţionat”, că eram un produs de marketing. Obţinusem o atenţie prea uşoară şi o glorie clar nemeritată. Ţin minte că se făceau seminarii de postmodernism şi teze pe versurile mele... Eram stîrnit întruna să fac scandal, să demolez socluri, să lansez fronde!... Dar îmi era ruşine faţă de literaţii autentici şi faţă de profesorii mei. Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am spus dubiile lui Florin Iaru, care făcuse parte din juriu: mi-a răspuns să nu-mi fac probleme, că îmi meritam premiul. Totuşi, mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică.
FH: Manierismul textelor tale poetice poate şoca la 10 ani de la intrarea în secolul XXI. Cum îţi vine această haină?
FD: Eu credeam că, dimpotrivă, fac parte dintre poeţii molcomi, care nu şochează destul, într-un peisaj literar avid de stridenţe, şocuri şi „revoluţii la minut”. Eu unul mă simt confortabil în această haină manieristă (sau neomanieristă, vorba criticilor), îmi place să jonglez cu procedeele retorice şi să caut acea înţelepciune ascunsă în sunete. Îmi place să sondez acea latură a cuvintelor pe care mulţi oameni şcoliţi se grăbesc să o considere formală, superficială, goală de conţinut... Încerc să adulmec măcar în parte înţelepciunea pe care o deţineau poeţii de altădată şi la care mai acced şi azi unii maeştri, de la Brumaru şi Foarţă pînă la Bican şi Soviany.
FH: Ai debutat în volumul de grup Marfă alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu. Este la modă reeditarea volumelor colective. Anul trecut a apărut Aer cu diamante la Humanitas, anul acesta Cinci la Tracus Arte. Cui i-a venit ideea pentru Marfă 2, apărută la 15 ani după prima?
FD: Se ştie, D.M. Cipariu este, mai mult decât un excelent promotor cultural, un adevărat vrăjitor al relaţiilor dintre scriitori şi diferite instituţii... DMC a avut ideea primului volum Marfă, din 1996, şi tot el ne-a strunit şi acum... şi i-a adus în gaşcă şi pe Robert Şerban, timişoreanul, ca şi pe Mihai Zgondoiu, un multitalent uimitor. DMC-ului îi sînt recunoscător că mă mai scoate astfel din amorţeală, precum şi lui B.O. Popescu, care, cu toată activitatea de neurolog de talie mondială, e sufletul găştii. Noi, „marfarii”, nu îndrăznim totuşi să ne comparăm prima antologie cu volumele optzeciştilor, care – se vede – rezistă în timp ca atare. Noi, ca nouăzecişti, am evoluat mult în aceşti cinsprezece ani şi am hotărît să revenim cu un volum mai acătării, de care să nu ne îndoim. O menţiune aparte merită Sorin Gherguţ, care a bubuit de la început, a fost capul nostru vidia, de care sîntem mîndri.
FH: Lucrezi în publicitate şi eşti autorul unor spoturi binecunoscute. Cine se inspiră de la cine? Poetul de la copywriter sau copywriterul de la textier?
FD: Mai mult decît spoturi, eu am la activ sloganuri, brandname-uri şi strigături comerciale. E o specializare mai grea şi – zic eu - mai respectată în branşă. Am ambiţia că mă pricep la scenarii de spoturi mai bine decît mulţi colegi copywriteri; însă am avut bafta – bună sau rea, nu ştiu - ca, încă din primii ani, să fiu apreciat pentru partea de sloganistică, naming şi retorică, ceea ce m-a canalizat într-o zonă a publicităţii mai lipsită de glorie instantanee, dar poate mai importantă din punct de vedere al efectului durabil, memorabil, de cursă lungă.
Eu unul nu amestec registrul textelor publicitare cu cel al poeziei culte. Amîndouă se alimentează din aceeaşi sursă – formarea şi perfecţionarea mea ca retor, ca meşteşugar al scrisului. Am văzut că mulţi poeţi obişnuiesc să parodieze sau să integreze ca atare în textele lor sloganuri sau formule publicitare celebre, ca într-un fel de atitudine pop-art. Eu nu pot să fac asta. M-am împrietenit cu Simona Tache (care ca poetă semnează Mădălina Tache), după ce am descoperit că scrisese un poem pornind de la sloganul meu pentru Connex Go, „Ce-i al tău e al tău”. La întâlnirile prilejuite de Institutul Francez cu poeţi francofoni, am ascultat un poem foarte dramatic, foarte vehement, al unui poet belgian care s-a lăsat de copywriting şi se răzbună acum pe lumea consumului şi a marketingului. Un fel de Beigbeder liric. Mi-a plăcut, am vibrat la el, dar mi-am dat seama că nu pot scrie aşa ceva. E drept, am unele versuri mai încărcate de ironie anticonsumeristă, dar nu practic aşa ceva în mod regulat sau programatic.
FH: Pasionaţii de muzică te ştiu ca textier al Sarmalelor Reci şi al Direcţiei 5. Cum e să scrii pe muzică?
FD: E un exerciţiu care simt că mă îmbogăţeşte şi mă perfecţionează. Dacă, în ce priveşte textele pentru Direcţia 5 şi - mai demult - Timpuri Noi, e vorba de colaborări rodnice şi pline de satisfacţii, în cazul Sarmalelor Reci e ceva mai mult şi mai important. Nu doar că le semnez exclusivitatea textelor, dar, la debutul Sarmalelor, le-am forjat o ideologie şi o poetică. Într-o vreme eram mai implicat în activitatea trupei, asistam la repetiţii şi îi însoţeam în turnee... Au fost concerte la care am cîntat pe scenă alături de ei, la bongos şi alte „percuţii mici”. Modelul meu era Andrei Oişteanu, care, deşi om de litere şi savant, a fost percuţionistul lui Mircea Florian – şi chiar unul foarte bun! Ce m-a dezvăţat a fost o păţanie din Germania: un spectator de culoare, foarte haios şi dezinhibat, a urcat pe scenă şi m-a rugat să-l las şi pe el la tobiţe. Evident, l-am lăsat: yeah man, cool etc. Ei bine, omul ăla necunoscut, urcat pe scenă ca asistentul voluntar al unui scamator, mi-a dat clasă într-un mod umilitor, lecuindu-mi definitiv veleităţile muzicale. M-am concentrat de atunci numai pe muzica din versuri, pe lucrul cu silabele, diftongii şi cantităţile vocalice. Azi, cînd sînt chemat la lecturi publice, regret că nu mi-am cultivat aptitudinile de showman, că n-am învăţat şi eu să mă acompaniez la chitară...
FH: Cititorii blogului au putut afla că Leonid Dimov este unul dintre poeţii tăi preferaţi. Ce relaţie ai cu clasicii mai vechi şi mai noi?
FD: Pe Dimov l-am descoperit prin Cărtărescu şi multă vreme l-am citit cu ochi cărtărescieni; aşa cum pe Bacovia l-am citit multă vreme prin ocheanul lui I.B. Lefter; iar pe Caragiale l-am receptat, alături de o întreagă generaţie, prin canoanele de lectură ale lui Mircea Iorgulescu (fie-i pomenită amintirea). Dar, cum un mare autor se lasă descoperit şi redescoperit, lecturile şi relecturile succesive îţi dezvăluie noi faţete, „frumuseţi şi preţuri noi”. Apropo de Arghezi: cît am rîs citind cum îl desfiinţa Eugen Ionescu (înainte să-şi franţuzească numele) în Nu, celebra carte-pamflet! Am rezonat întru totul, Arghezi pare într-adevăr vid, inconsistent şi falacios; lasă impresia de vacuitate şi de sofism, dar tocmai asta îi face măiestria... şi măreţia! Am rîs aşadar, împreună cu Ionescu, de Arghezi, după care l-am luat din nou la citit şi l-am preţuit mai mult ca înainte. Multă vreme Nichita Stănescu mă enerva, îl consideram un cabotin trist şi lumea lui poetică mi se părea sufocantă; pînă cînd mi l-a revelat Paul Miclău, marele prof de lingvistică şi semiotică (cunoscut în cercuri selecte şi ca poet). De atunci mă reapropii de Stănescu plin de o uimire nouă, nemaiîncercată. Dar poate Eminescu e cel mai bun caz de rezistenţă la tăvăleala modelor. E bine - e igienic şi util – să îi lăsăm pe tinerii cititori să-l repună în chestiune, să-l parodieze, să-l nege chiar. Acesta e punctul de plecare al unor noi lecturi, updatate, proaspete, fertile. Sînt convins că marile culturi nu sînt cele care abundă în statui şi efigii, ci acelea care permit – chiar stimulează - interpretările critice şi reconsiderările clasicilor.
FH: Te-ai gîndit să scrii o carte despre generaţia noastră, a decreţeilor? Despre copilăria cu desene animate poloneze şi cehoslovace, despre serialele poliţiste sau westernurile de sîmbătă seara?
FD: Propriu-zis, eu am fost conceput înainte să se dea celebrul decret de interzicere a avorturilor. Dar, cum imediat după naşterea mea s-a petrecut baby-boom-ul, practic am nimerit în leatul numeros al decreţeilor şi am fost asimilat cu ei peste tot: la grădiniţă, la şcoală, în armată... Mama însă a ţinut să-mi spună, de cum am fost îndeajuns de mare ca să înţeleg, că eu am fost un copil dorit, spre deosebire de mulţi copii din generaţia mea... Mi-a spus că a făcut tratament special ca să mă aibă şi că am fost un rod al dragostei şi al speranţei. Cu trecerea timpului însă, am depăşit limitarea asta personală şi am început să mă gîndesc la destinul acestor copii care au fost născuţi din directiva lui Ceauşescu şi care, peste ani, aveau să-şi omoare „tătucul”.
De ei este vorba în Vărsătorul, unul dintre primele cîntece ale Sarmalelor Reci, al cărui text l-am scris la persoana I, deci oarecum asumîndu-mi rolul de portavoce: „Sînt născut la normă, sînt născut la spor, / toată lumea spune că-s născut în Vărsător... / Nu ştiu dacă-i boală sau dacă-s un pic pervers, / însă lumea-ntreagă... mă face să vărs etc.” Un lucru de care s-au prins puţini – dar s-au prins – e că am compus acest text şi ca o referire polemică la Aquarius, celebra arie din Hair; şi că, în acest fel, stabileam o paralelă antagonică între generaţia care a făcut revoluţia din ’68 în Vest şi generaţia noastră, care a făcut revoluţia din ’89. Ei erau hippioţi, pacifişti şi visători; noi eram mai degrabă punkişti, dezabuzaţi şi anarhici. În acest cîntec Zoli chiar imită vomatul, pe muzică, în mod ingenios: e o vărsătură melodică...
Am atins subiectul decreţeilor în Primul meu job, recent lansatul volum de la Editura Art, pe care am avut privilegiul să-l coordonez. Poate că o să revin asupra temei, pe măsură ce mi se clarifică perspectiva şi mi se dezvăluie the big picture.
Totuşi, cred că tema decreţeilor nu poate evita raportul cu părinţii, care e delicat şi complex: pe de o parte, le poţi reproşa că te-au adus pe lume „la normă”, fără să te vrea, chiar fără să te iubească; dar, pe de altă parte, îi poţi compătimi pentru tinereţea aceasta dramatică, în care s-au trezit obligaţi, hăituiţi să devină părinţi. Altminteri, desenele cehoslovace sînt nemuritoare. Şi eu îmi cresc copiii cu Cîrtiţa, e la egalitate cu Tom şi Jerry.
FH: Crezi în prieteniile literare? Ajută ele la reuşita unui scriitor sau succesul este eminamente individual?
FD: Prietenii sînt vitali pentru mine. Ei mă îndeamnă, ei mă încurajează să scriu, cu ei mă consult... Nu sînt un autor foarte sigur pe sine, depind foarte mult de feedback-ul celorlalţi şi mi-e teamă că nu reuşesc să le răspund atîtor oameni dragi cu aceeaşi cordialitate, cu aceeaşi deschidere, cu aceeaşi prietenie. Nu reuşesc să ţin pasul cu cititul cărţilor lor, pe cît reuşesc ei să le citească pe ale mele. Dar sper să fie îngăduitori cu mine, că doar... îmi sînt prieteni, nu?!
FH: Îţi întreţii tonusul literar, publicînd articole în 24 FUN şi prin alte părţi. Te tentează să le aduni într-un volum de publicistică?
FD: Ştiu că Andrei Gheorghe şi Florinel Piersic şi-au antologat textele din B24FUN şi că au fost best-seller-uri. Eu am ezitat, de teamă că nu voi avea succesul lor. Într-o vreme aveam prea puţine texte... Acum sînt prea eterogene. Unele dintre ele sînt bucăţi de proză, care pot fi dezvoltate în schiţe sau povestiri. Altele sînt evocări ale Bucureştiului din copilărie şi ar putea face un volum de tip Ostalgie. Două dintre ele, despre cofetarii de altădată, le-am dezvoltat pentru un alt volum colectiv, care va apărea anul ăsta (dar despre care nu am voie să vorbesc... deocamdată).
FH: Îţi mulţumesc.
marți, 23 august 2011
am fost să plătesc întreţinerea
la cimitir
acolo e altfel
nu sînt părţi comune
ca la vii
lumină pe scări
lift
gunoi
vecinii sînt relativ liniştiţi
nu beau
nu fac scandal
doar frunze galbene tot anul
plante agăţătoare
şi vaca domnului
acolo e altfel
nu sînt părţi comune
ca la vii
lumină pe scări
lift
gunoi
vecinii sînt relativ liniştiţi
nu beau
nu fac scandal
doar frunze galbene tot anul
plante agăţătoare
şi vaca domnului
luni, 15 august 2011
ce mă ai texte cu mine
mă ia tare piciul
care încearcă de douăzeci
de minute
să mă convingă
că merită un ban
iar eu îi povestesc
de filantropica lui nae caranfil
şi dinică
n-am încă
dar încerc diseară
să fac unu’
care încearcă de douăzeci
de minute
să mă convingă
că merită un ban
iar eu îi povestesc
de filantropica lui nae caranfil
şi dinică
n-am încă
dar încerc diseară
să fac unu’
Abonați-vă la:
Postări (Atom)











