„Mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică”
Florin Hălălău: Ana are mere, Gina are pere. Ce crezi că are poezia ta mai incitant?
Florin Dumitrescu: Pe cei mai mulţi îi incită muzicalitatea, acest – hai să-i zic - înveliş sonor suav şi lejer (lejer la citit, dar anevoios la compus, crede-mă). Nu am niciun resentiment: e foarte OK să fiu citit superficial, e foarte OK să am cronici axate pe stil, pe formalism retoric şi pe concetism. E foarte OK să fiu etichetat ca ăla cu sunetele, cu trilurile, păsăroiul ăla (neo)manierist. Eu sper – şi aproape ştiu – că acele triluri acţionează şi asupra unui strat mai profund al conştiinţelor. E datoria mea să încerc să cuceresc acele tărîmuri. Sînt şi unii cititori – mai puţini – pe care îi incită şi conţinuturile, ceea ce pot descoperi dincolo de acest ambalaj. Există cititori şi critici care ajung la nivelul superior; la acel „joc secund mai pur”; şi lor le mulţumesc – vorba aceea - pentru atenţie. Şi eu vorbesc despre moarte, disperare şi angoasă, fără să mă vaiet însă la tot pasul, fără să trag înjurături din primul vers: îl las pe cititor s-o facă. Cred în transfigurare şi în sublimare artistică. Asta e calea mea; nu zic că e singura cale justă şi nu polemizez cu maşscriiştii, cu personaliştii sau cu douămiiştii. Dimpotrivă, îi citesc cu plăcere şi le sînt recunoscător pentru că şi ei mă întîmpină cu deschidere şi sensibilitate.
FH: Încîntecele pe care le-ai lansat anul trecut la Bookfest au venit la 13 ani după Ana are mere. De ce publici atît de rar?
FD: Cartea din ’97 i-o datorez lui D.S. Boerescu, care m-a propus în acel an pentru Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. El mă ascultase citind în anii ’80, la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin. În anii ’90, DSB era fan Sarmalele Reci şi îmi tot lăuda textele. Îi sînt recunoscător pentru premiu şi pentru carte, dar am rămas apoi cu impresia că fusesem oarecum „confecţionat”, că eram un produs de marketing. Obţinusem o atenţie prea uşoară şi o glorie clar nemeritată. Ţin minte că se făceau seminarii de postmodernism şi teze pe versurile mele... Eram stîrnit întruna să fac scandal, să demolez socluri, să lansez fronde!... Dar îmi era ruşine faţă de literaţii autentici şi faţă de profesorii mei. Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am spus dubiile lui Florin Iaru, care făcuse parte din juriu: mi-a răspuns să nu-mi fac probleme, că îmi meritam premiul. Totuşi, mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică.
FH: Manierismul textelor tale poetice poate şoca la 10 ani de la intrarea în secolul XXI. Cum îţi vine această haină?
FD: Eu credeam că, dimpotrivă, fac parte dintre poeţii molcomi, care nu şochează destul, într-un peisaj literar avid de stridenţe, şocuri şi „revoluţii la minut”. Eu unul mă simt confortabil în această haină manieristă (sau neomanieristă, vorba criticilor), îmi place să jonglez cu procedeele retorice şi să caut acea înţelepciune ascunsă în sunete. Îmi place să sondez acea latură a cuvintelor pe care mulţi oameni şcoliţi se grăbesc să o considere formală, superficială, goală de conţinut... Încerc să adulmec măcar în parte înţelepciunea pe care o deţineau poeţii de altădată şi la care mai acced şi azi unii maeştri, de la Brumaru şi Foarţă pînă la Bican şi Soviany.
FH: Ai debutat în volumul de grup Marfă alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu. Este la modă reeditarea volumelor colective. Anul trecut a apărut Aer cu diamante la Humanitas, anul acesta Cinci la Tracus Arte. Cui i-a venit ideea pentru Marfă 2, apărută la 15 ani după prima?
FD: Se ştie, D.M. Cipariu este, mai mult decât un excelent promotor cultural, un adevărat vrăjitor al relaţiilor dintre scriitori şi diferite instituţii... DMC a avut ideea primului volum Marfă, din 1996, şi tot el ne-a strunit şi acum... şi i-a adus în gaşcă şi pe Robert Şerban, timişoreanul, ca şi pe Mihai Zgondoiu, un multitalent uimitor. DMC-ului îi sînt recunoscător că mă mai scoate astfel din amorţeală, precum şi lui B.O. Popescu, care, cu toată activitatea de neurolog de talie mondială, e sufletul găştii. Noi, „marfarii”, nu îndrăznim totuşi să ne comparăm prima antologie cu volumele optzeciştilor, care – se vede – rezistă în timp ca atare. Noi, ca nouăzecişti, am evoluat mult în aceşti cinsprezece ani şi am hotărît să revenim cu un volum mai acătării, de care să nu ne îndoim. O menţiune aparte merită Sorin Gherguţ, care a bubuit de la început, a fost capul nostru vidia, de care sîntem mîndri.
FH: Lucrezi în publicitate şi eşti autorul unor spoturi binecunoscute. Cine se inspiră de la cine? Poetul de la copywriter sau copywriterul de la textier?
FD: Mai mult decît spoturi, eu am la activ sloganuri, brandname-uri şi strigături comerciale. E o specializare mai grea şi – zic eu - mai respectată în branşă. Am ambiţia că mă pricep la scenarii de spoturi mai bine decît mulţi colegi copywriteri; însă am avut bafta – bună sau rea, nu ştiu - ca, încă din primii ani, să fiu apreciat pentru partea de sloganistică, naming şi retorică, ceea ce m-a canalizat într-o zonă a publicităţii mai lipsită de glorie instantanee, dar poate mai importantă din punct de vedere al efectului durabil, memorabil, de cursă lungă.
Eu unul nu amestec registrul textelor publicitare cu cel al poeziei culte. Amîndouă se alimentează din aceeaşi sursă – formarea şi perfecţionarea mea ca retor, ca meşteşugar al scrisului. Am văzut că mulţi poeţi obişnuiesc să parodieze sau să integreze ca atare în textele lor sloganuri sau formule publicitare celebre, ca într-un fel de atitudine pop-art. Eu nu pot să fac asta. M-am împrietenit cu Simona Tache (care ca poetă semnează Mădălina Tache), după ce am descoperit că scrisese un poem pornind de la sloganul meu pentru Connex Go, „Ce-i al tău e al tău”. La întâlnirile prilejuite de Institutul Francez cu poeţi francofoni, am ascultat un poem foarte dramatic, foarte vehement, al unui poet belgian care s-a lăsat de copywriting şi se răzbună acum pe lumea consumului şi a marketingului. Un fel de Beigbeder liric. Mi-a plăcut, am vibrat la el, dar mi-am dat seama că nu pot scrie aşa ceva. E drept, am unele versuri mai încărcate de ironie anticonsumeristă, dar nu practic aşa ceva în mod regulat sau programatic.
FH: Pasionaţii de muzică te ştiu ca textier al Sarmalelor Reci şi al Direcţiei 5. Cum e să scrii pe muzică?
FD: E un exerciţiu care simt că mă îmbogăţeşte şi mă perfecţionează. Dacă, în ce priveşte textele pentru Direcţia 5 şi - mai demult - Timpuri Noi, e vorba de colaborări rodnice şi pline de satisfacţii, în cazul Sarmalelor Reci e ceva mai mult şi mai important. Nu doar că le semnez exclusivitatea textelor, dar, la debutul Sarmalelor, le-am forjat o ideologie şi o poetică. Într-o vreme eram mai implicat în activitatea trupei, asistam la repetiţii şi îi însoţeam în turnee... Au fost concerte la care am cîntat pe scenă alături de ei, la bongos şi alte „percuţii mici”. Modelul meu era Andrei Oişteanu, care, deşi om de litere şi savant, a fost percuţionistul lui Mircea Florian – şi chiar unul foarte bun! Ce m-a dezvăţat a fost o păţanie din Germania: un spectator de culoare, foarte haios şi dezinhibat, a urcat pe scenă şi m-a rugat să-l las şi pe el la tobiţe. Evident, l-am lăsat: yeah man, cool etc. Ei bine, omul ăla necunoscut, urcat pe scenă ca asistentul voluntar al unui scamator, mi-a dat clasă într-un mod umilitor, lecuindu-mi definitiv veleităţile muzicale. M-am concentrat de atunci numai pe muzica din versuri, pe lucrul cu silabele, diftongii şi cantităţile vocalice. Azi, cînd sînt chemat la lecturi publice, regret că nu mi-am cultivat aptitudinile de showman, că n-am învăţat şi eu să mă acompaniez la chitară...
FH: Cititorii blogului au putut afla că Leonid Dimov este unul dintre poeţii tăi preferaţi. Ce relaţie ai cu clasicii mai vechi şi mai noi?
FD: Pe Dimov l-am descoperit prin Cărtărescu şi multă vreme l-am citit cu ochi cărtărescieni; aşa cum pe Bacovia l-am citit multă vreme prin ocheanul lui I.B. Lefter; iar pe Caragiale l-am receptat, alături de o întreagă generaţie, prin canoanele de lectură ale lui Mircea Iorgulescu (fie-i pomenită amintirea). Dar, cum un mare autor se lasă descoperit şi redescoperit, lecturile şi relecturile succesive îţi dezvăluie noi faţete, „frumuseţi şi preţuri noi”. Apropo de Arghezi: cît am rîs citind cum îl desfiinţa Eugen Ionescu (înainte să-şi franţuzească numele) în Nu, celebra carte-pamflet! Am rezonat întru totul, Arghezi pare într-adevăr vid, inconsistent şi falacios; lasă impresia de vacuitate şi de sofism, dar tocmai asta îi face măiestria... şi măreţia! Am rîs aşadar, împreună cu Ionescu, de Arghezi, după care l-am luat din nou la citit şi l-am preţuit mai mult ca înainte. Multă vreme Nichita Stănescu mă enerva, îl consideram un cabotin trist şi lumea lui poetică mi se părea sufocantă; pînă cînd mi l-a revelat Paul Miclău, marele prof de lingvistică şi semiotică (cunoscut în cercuri selecte şi ca poet). De atunci mă reapropii de Stănescu plin de o uimire nouă, nemaiîncercată. Dar poate Eminescu e cel mai bun caz de rezistenţă la tăvăleala modelor. E bine - e igienic şi util – să îi lăsăm pe tinerii cititori să-l repună în chestiune, să-l parodieze, să-l nege chiar. Acesta e punctul de plecare al unor noi lecturi, updatate, proaspete, fertile. Sînt convins că marile culturi nu sînt cele care abundă în statui şi efigii, ci acelea care permit – chiar stimulează - interpretările critice şi reconsiderările clasicilor.
FH: Te-ai gîndit să scrii o carte despre generaţia noastră, a decreţeilor? Despre copilăria cu desene animate poloneze şi cehoslovace, despre serialele poliţiste sau westernurile de sîmbătă seara?
FD: Propriu-zis, eu am fost conceput înainte să se dea celebrul decret de interzicere a avorturilor. Dar, cum imediat după naşterea mea s-a petrecut baby-boom-ul, practic am nimerit în leatul numeros al decreţeilor şi am fost asimilat cu ei peste tot: la grădiniţă, la şcoală, în armată... Mama însă a ţinut să-mi spună, de cum am fost îndeajuns de mare ca să înţeleg, că eu am fost un copil dorit, spre deosebire de mulţi copii din generaţia mea... Mi-a spus că a făcut tratament special ca să mă aibă şi că am fost un rod al dragostei şi al speranţei. Cu trecerea timpului însă, am depăşit limitarea asta personală şi am început să mă gîndesc la destinul acestor copii care au fost născuţi din directiva lui Ceauşescu şi care, peste ani, aveau să-şi omoare „tătucul”.
De ei este vorba în Vărsătorul, unul dintre primele cîntece ale Sarmalelor Reci, al cărui text l-am scris la persoana I, deci oarecum asumîndu-mi rolul de portavoce: „Sînt născut la normă, sînt născut la spor, / toată lumea spune că-s născut în Vărsător... / Nu ştiu dacă-i boală sau dacă-s un pic pervers, / însă lumea-ntreagă... mă face să vărs etc.” Un lucru de care s-au prins puţini – dar s-au prins – e că am compus acest text şi ca o referire polemică la Aquarius, celebra arie din Hair; şi că, în acest fel, stabileam o paralelă antagonică între generaţia care a făcut revoluţia din ’68 în Vest şi generaţia noastră, care a făcut revoluţia din ’89. Ei erau hippioţi, pacifişti şi visători; noi eram mai degrabă punkişti, dezabuzaţi şi anarhici. În acest cîntec Zoli chiar imită vomatul, pe muzică, în mod ingenios: e o vărsătură melodică...
Am atins subiectul decreţeilor în Primul meu job, recent lansatul volum de la Editura Art, pe care am avut privilegiul să-l coordonez. Poate că o să revin asupra temei, pe măsură ce mi se clarifică perspectiva şi mi se dezvăluie the big picture.
Totuşi, cred că tema decreţeilor nu poate evita raportul cu părinţii, care e delicat şi complex: pe de o parte, le poţi reproşa că te-au adus pe lume „la normă”, fără să te vrea, chiar fără să te iubească; dar, pe de altă parte, îi poţi compătimi pentru tinereţea aceasta dramatică, în care s-au trezit obligaţi, hăituiţi să devină părinţi. Altminteri, desenele cehoslovace sînt nemuritoare. Şi eu îmi cresc copiii cu Cîrtiţa, e la egalitate cu Tom şi Jerry.
FH: Crezi în prieteniile literare? Ajută ele la reuşita unui scriitor sau succesul este eminamente individual?
FD: Prietenii sînt vitali pentru mine. Ei mă îndeamnă, ei mă încurajează să scriu, cu ei mă consult... Nu sînt un autor foarte sigur pe sine, depind foarte mult de feedback-ul celorlalţi şi mi-e teamă că nu reuşesc să le răspund atîtor oameni dragi cu aceeaşi cordialitate, cu aceeaşi deschidere, cu aceeaşi prietenie. Nu reuşesc să ţin pasul cu cititul cărţilor lor, pe cît reuşesc ei să le citească pe ale mele. Dar sper să fie îngăduitori cu mine, că doar... îmi sînt prieteni, nu?!
FH: Îţi întreţii tonusul literar, publicînd articole în 24 FUN şi prin alte părţi. Te tentează să le aduni într-un volum de publicistică?
FD: Ştiu că Andrei Gheorghe şi Florinel Piersic şi-au antologat textele din B24FUN şi că au fost best-seller-uri. Eu am ezitat, de teamă că nu voi avea succesul lor. Într-o vreme aveam prea puţine texte... Acum sînt prea eterogene. Unele dintre ele sînt bucăţi de proză, care pot fi dezvoltate în schiţe sau povestiri. Altele sînt evocări ale Bucureştiului din copilărie şi ar putea face un volum de tip Ostalgie. Două dintre ele, despre cofetarii de altădată, le-am dezvoltat pentru un alt volum colectiv, care va apărea anul ăsta (dar despre care nu am voie să vorbesc... deocamdată).
FH: Îţi mulţumesc.
.png)
.png)
Postări
