Un model: Monica Lovinescu

 

Vocea Monicăi Lovinescu, pe care o ascultam la Europa Liberă în anii ’80, îmi este acum din nou aproape prin volumul apărut la Editura Casa Radio, Și am ales microfonul. Interviuri la Radio România (1993-2004), prefațat de Anca Mateescu, care a purtat în această perioadă mai multe discuții cu Monica Lovinescu. În emisiunea Teze și antiteze la Paris am auzit pentru prima dată poemele Marianei Marin, opozantă a regimului, dar și despre scriitori români stabiliți după război în Vest, ca Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Mircea Eliade. Monica Lovinescu a fost vocea care simboliza libertatea, alături de Mircea Carp sau Neculai Constantin Munteanu. Impresionantă este evocarea mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, asasinată de regimul comunist pentru vina de a fi refuzat colaborarea cu Securitatea. Într-un mereu amînat proces al comunismului, ar fi fost o probă nimicitoare. Mulțumesc, Gilda Rădulescu, pentru acest dar minunat, făcut în anul centenarului Monica Lovinescu, postul național de radio fiind, cred, singura instituție publică care a cinstit această aniversare. Primăria Capitalei mai așteaptă să redenumească bulevardul Primăverii și a străzii Herăstrău cu numele Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca. Dacă tot e 1 decembrie și căutăm modele, Monica Lovinescu este unul dintre ele.

Debutul lui Marin Sorescu

Am rezonat cu poezia lui Marin Sorescu de la primele rînduri citite, la recomandarea tatei, care îl aprecia foarte mult. În perioada liceului începusem chiar să scriu ca el. Eram curios să văd cartea lui de debut, care lipsea din biblioteca noastră și nu se mai găsea în librării, la 20 de ani de la apariție. Parodiase acolo clasici și congeneri, poeți oficiali și underground, de la noi și din literatura universală. Singur printre poeți avea să se reediteze imediat după Revoluție, în 1990, la o editură nou apărută, InterCONTEMPress. Acum cîțiva ani, am găsit la un anticariat a doua ediție a parodiilor, apărută în 1972 la Junimea, prefațată chiar de autor. Îmi lipsea, însă, ediția princeps. Și uite că zilele trecute, am primit un email în care eram anunțat că a revenit în stocul anticariatului Singur printre poeți de Marin Sorescu, Editura pentru Literatură, 1964, cu un cuvînt înainte de Marcel Breslașu.

 

Student la Litere

 

Astăzi mi s-a împlinit un vis. Am fost pentru două ore student la Litere, ascultînd prelegerile unor profesori deosebiți, prilejuite de aniversarea a 160 de ani de la înfiintarea Facultății de Litere. Mihai Moraru, Astrid Cambose și Cristina Bogdan au vorbit cu pasiune despre un domeniu aflat mai puțin în lumina reflectoarelor, literatura română veche, și despre trei nume mari ale acestei discipline, Nicolae Cartojan, B.P. Hașdeu și Dan Horia Mazilu. Intervențiile din sală ale profesorului Toma Pavel au punctat cum nu se poate mai bine discursurile. Am avut apoi bucuria să-i cunosc pe doctoranzii Cercului de Literatură română veche, tineri la fel de dedicați studiului și cercetării. Vernisajul expoziției de fotografie Ion Cucu a completat o zi minunată, pe care o voi ține minte și datorită fotografiei pe care mi-a făcut-o un Cristian în Holul de Marmură al Facultății de Litere. Am aruncat o privire și în superba Sală de Lectură a Bibliotecii, unde sper să revin cît de curînd.

Filmul "Scrisori către tata"

Luna viitoare, tata ar fi împlinit 90 de ani. Mă bucur că îl putem comemora cu un film realizat împreună cu fiul meu, Felix, film la care au avut generozitatea de a participa profesorul Nicolae Constantinescu, chirurg renumit și prieten cu tata încă din studenție, Mircea Ignat, mentor într-ale științei pentru mulți elevi supradotați și doctorul Ștefan Bedereag, unul dintre cei mai buni discipoli ai săi. Le mulțumesc îndatorat. Scrisori către tata este modul nostru de a spune că ne este foarte dor de el.

Nobelul lui Laurențiu Ulici

 

Sîntem în săptămîna în care se decernează Nobelul literar, peste două zile aflăm căștigătorul. Și mi-am amintit că Laurențiu Ulici a avut în 1983 ideea de a edita o carte cu toți laureații Premiului Nobel pentru Literatură. Volumul a apărut într-o ediție cartonată, ca almanah al revistei Contemporanul. Scriitorii, de la Sully Prudhomme la William Golding, erau prezentați cu o fotografie, date biografice, motivația juriului și un fragment dintr-o operă semnificativă. Cu o excepție, scriitorul rus Alexandr Soljenițîn, la care erau scrise doar cîteva rînduri. Cartea a avut succes, așa că, în 1988, au apărut două volume în care pentru fiecare an în care se acordase Premiul Nobel pentru Literatură, Laurențiu Ulici propunea alt scriitor, cel puțin la fel de bun ca laureatul. Nobel contra Nobel a fost un joc intelectual în care publicul românesc făcea cunoștință cu scriitori de primă mînă, unii dintre ei împlinind profeția criticului și cîștigînd la un moment dat Nobelul. Este vorba de Octavio Paz, Günter Grass, Mario Vargas Llosa și Harold Pinter. A propus și români în acest joc: I.L. Caragiale (1910), Liviu Rebreanu (1940), Tudor Arghezi (1950), Lucian Blaga (1960), Eugen Ionescu (1977, trecut totuși ca francez), Nichita Stănescu (1980), Marin Sorescu (2000). Cele trei volume îngrijite de Laurențiu Ulici rezistă probei timpului și vor rămîne ca antologii reprezentative pentru literatura universală, bucurînd mai multe generații de cititori.

Ieșirea din timp la Constantin Abăluță

Citindu-l pe Constantin Abăluță, am o acută senzație a ieșirii din timp. Poemele nu poartă nicio amprentă a vremurilor în care au fost scrise, firescul lor făcînd chiar notă discordantă cu anomalia acelor timpuri. 11 erezii, apărută în 1985 la Cartea Românească și ilustrată cu desenele lui Nichita Stănescu, este o splendidă carte de poezie, care ar fi putut fi scrisă și în anii treizeci ai secolului trecut, dar și în anii treizeci care urmează să vină în secolul 21. Îi admir nu numai scriitura de clasă, dar și libertatea interioară neștirbită de nicio amenințare din exterior. Și felul cum trece cu eleganță peste toate infamiile, cum numai un aristocrat adevărat ar face-o.

Reîntoarcerea de pe front

 

Mai 1942. Bunicul meu, Constantin Hălălău, medic militar, se întorcea de pe front din Crimeea, unde fusese comandantul unei ambulanțe și își relua consultațiile în cabinetul din bulevardul Filantropia. Informația a fost publicată în ziarul Curentul din 22 mai 1942.

Fluture pe perdea

 

Bună seara! Am alcătuit o antologie din poemele dumneavoastră cîntate. M-aș bucura să vă dau mai multe detalii pe email. Așa îi scriam în decembrie trecut lui Alexandru Andrieș, aruncînd un fel de message in a bottle în cutia poștală a paginii sale de autor. Nu mă așteptam la un răspuns atît de prompt, știind că, de regulă, pe aceste pagini artiștii intră rar sau deloc și sînt alții care se ocupă de relația cu fanii. Alexandru Andrieș este un altfel de artist (dacă mai era nevoie de vreo dovadă în plus), este generos, cald și extrem de politicos (n-am reușit să-l fac să mă tutuiască). Am început atunci o corespondență care durează pînă astăzi, cînd i-am scris cu bucurie că antologia Fluture pe perdea este gata. Am mai adăugat multe poezii în acest timp, am purtat și un dialog care va apărea în a doua parte a volumului, iar pentru cea de-a treia secțiune am invitat personalități ale societății românești să scrie despre arta lui și despre cum le-a influențat aceasta în diverse etape ale vieții. Mă bucur mult că am adunat atîtea povești frumoase care vin să depună mărturie despre un om și un artist de excepție. Au scris, răspunzînd invitației mele, Andrei Crăciun, Mircea Ignat, Gelu Diaconu, Petru Andriesei, Paul Cernat, Florin Dumitrescu, Lucian Boariu, Ștefania Mihalache, Ioana Palicica, Octavian Soviany, Sergiu Mitrofan, Ada Milea, Valentina Butnaru, Iulia Georgeta Popescu, Valentin Protopopescu, Irina Georgescu-Groza, Dan Amariei, Florian Lungu, Dan Mircea Cipariu, Berti Barbera, Victor Panfilov, Bogdan Crețu, Doru Ionescu, Corina Bernic-Heiberger, Robert Șerban, Răzvan Țupa, Daniil Iacșa, Cristina Bogdan, Mugur Grosu, Monica Tonea și Cătălina Bălan. A ieșit o carte minunată, care va apărea în toamnă la Editura Paralela 45, o carte pe care Alexandru Andrieș o merită cu asupra de măsură.

România îl condamnă din nou la moarte pe Gheorghe Ursu

 

De la sfîrșitul lunii decembrie 1989, cînd am crezut că s-a schimbat lumea românească, ducem ca societate un dulap plin de cadavre. Cele de la Revoluție, cele din închisorile comuniste, ale celor înecați în Dunăre încercînd să scape spre Occident. Le purtăm cu noi în speranța că li se va face dreptate. Și iată că în anul de grație 2023, cea mai înaltă curte a bravei justiții române ne mai dă una să ne sune apa-n cap de revanșarzi ce sîntem. Torționarii lui Gheorghe Ursu au fost achitați definitiv, iar memoria inginerului care s-a opus regimului Ceaușescu este maculată, spunîndu-se despre el că nu a fost tocmai un opozant. În același an de grație 2023, este sărbătorit la Academie și decorat de Biserica Ortodoxă Română, la împlinirea a 100 de ani, Constantin Bălăceanu-Stolnici, turnător dovedit al Securității și autor moral al uciderii prin iradiere a istoricului Vlad Georgescu de la Europa Liberă, fiind cel care a dat Securității planurile casei acestuia de la München. Justiția română îi dă dreptate după aproape 40 de ani și colegei de institut a inginerului Ursu, care l-a denunțat Securității că ține un jurnal ostil regimului, iar pe Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, care încearcă de ani de zile să-i facă dreptate tatălui său, îl obligă la plata cheltuielilor de judecată. Mi-e rușine și mi-e scîrbă.

Apel al PEN România plecând de la atacul împotriva lui Dominic Fritz

Discursul urii nu trebuie normalizat

Atacul incalificabil al unui om de afaceri din Timișoara la adresa primarului Dominic Fritz, caracterizat ca „lepră de pui nazist”, precum și susținerea pe care au arătat-o diverși comentatori, printre care parlamentari, consilieri locali sau foști membri ai guvernului, nu pot rămâne nesancționate.

Radicalizarea societății românești este o stare de fapt care nu trebuie să fie trecută cu vederea pentru a nu repeta istoria din anii ‘40 ai secolului trecut.

Ascensiunea extremismului, care ne-ar putea transforma într-un stat-paria al Uniunii Europene, poate fi oprită, dacă este să parafrazăm cunoscuta piesă de teatru a dramaturgului german Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Pentru aceasta, e nevoie să oprim mai întâi limbajul extremismului.

De aceea, PEN România, consecvent principiilor pe care le promovează încă de la înființare, adresează un apel societății civile, organizațiilor neguvernamentale, așa cum sunt Alianța Civică, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timișoara și altele, precum și presei interesate de o Românie europeană să fie solidare în izolarea și denunțarea manifestărilor xenofobe, șovine, de ură împotriva minorităților etnice și sexuale. Trebuie să apărăm împreună libertatea de gândire și libertatea cuvântului. Tot împreună trebuie să promovăm toleranța și respectul pentru alteritate. Fiindcă numai împreună avem șansa să construim România europeană pentru care luptăm și muncim din 1989 încoace.

Iar autoritățile României au datoria să apere democrația și drepturile tuturor cetățenilor României, în vremuri complicate pentru continentul european. Le cerem să acționeze rapid și eficient în acest sens – pentru a nu lăsa discursul urii să se normalizeze. De fiecare dată în istoria noastră când discursul urii s-a normalizat, România a trecut prin experiențe atroce și criminale – de la crimă de stat la crimă în masă. Limbajul crimei aduce după sine crima.

Discursul urii nu trebuie normalizat. Toți cei care credem într-o Românie europeană trebuie să-l oprim.

Apelul a fost publicat de Contributors.ro, Observator Cultural și Hotnews.ro

 

Valentin Gheorghiu (1928-2023)

 

Valentin Gheorghiu este unul dintre oamenii despre care mi-au vorbit ai mei încă din copilărie. Mama îmi povestea că pe cînd era elevă la Liceul Sanitar din Pitar Moș, toate fetele se înghesuiau la fereastră ca să-l vadă pe tînărul student de atunci, trecînd pe stradă. Era un bărbat înalt, cu prestanță, care le făcea pe tinerele fete să suspine și să-l petreacă cu privirea pînă cînd silueta lui dispărea printre casele elegante din zona Bisericii Anglicane. L-am ascultat apoi în înregistrările de la Electrecord cu muzica lui Beethoven: Sonata Lunii, Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră, Sonatele pentru vioară și pian, în care a avut-o alături pe violonista Silvia Marcovici sau în Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Chopin. Sînt sigur că dragostea pentru Sonata Lunii, pe care o consider și astăzi cea mai minunată lucrare pentru pian compusă vreodată, i se datorează și interpretării extraordinare a lui Valentin Gheorghiu. Aflînd de dispariția lui, simt cu mi se mai taie o legătură cu lumea pe care o credeam nemuritoare.