Din nou despre intelectuali

Cine se mai îndoia că intelectualii nu ar avea şi ei slăbiciuni omeneşti, că n-ar fi în stare să-şi trădeze principiile sau că lor nu li se pot aplica vorbele lui Miron Costin, bietul om sub vremuri, cartea lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, 2012), le va spulbera orice iluzie. Povestea începe odată cu venirea pe tron a regelui Carol al II-lea, a cărui admiraţie pentru artişti a făcut ca perioada sa de domnie să fie una de înflorire a culturii. Ascensiunea extremei drepte în Europa spre sfîrşitul deceniului patru al secolului trecut, apoi începerea războiului, scurta guvernare legionară, regimul autoritarist al mareşalului Antonescu au reprezentat tot atîtea pietre de încercare pentru caracterele mai slabe, pentru oportunişti sau pentru cei care înţelegeau prin cariera ştiinţifică şi universitară însăşi viaţa. Aflăm cum intelectualii îşi puneau reciproc piedici pentru ocuparea unor posturi în învăţămîntul superior sau pentru intrarea în Academie, cum se făceau epurări pe criterii etnice, cum se atacau unii pe alţii în presa vremii. Instaurarea regimului comunist avea să pună capăt oricăror polemici. Puşcăriile s-au umplut cu indezirabili, în timp ce adaptabilii ocupă funcţii bine remunerate. Sînt 120 de personaje în cartea lui Lucian Boia, o nesfârşită varietate de caractere, de opţiuni, de destine individuale. Fiecare intelectual are propriul profil şi propria poveste. Conjunctura istorică ne determină destinul, aşa că nu ar fi rău să ni-i închipuim pe unii dintre cei care au norocul să se manifeste într-o lume liberă, cum ar fi reacţionat prinşi în capcanele istoriei.

Iustin Panţa la Gaudeamus 2012

Am reîntîlnit un prieten drag la tîrgul de carte. Un om care mi-a devenit prieten citindu-l şi pe care din păcate nu am apucat să-l cunosc personal. Iustin Panţa. Editura Charmides, prin grija lui Gavril Ţărmure şi Alexandu Uiuiu, au editat cartea de poeme care trebuia să însemne debutul lui Iustin Panţa în 1986, Intenţiile tăcerii. Alexandru Uiuiu spune în prefaţă că Iustin Panţa îşi publică acum cartea de debut. Temător, emoţionat, intră în competiţie cu tinerii poeţi ai acestui timp, se adresează gustului public al acestor ani. Să îi dorim şansă tînărului poet. Cu emoţie şi la îndemnul Dianei, care a filmat, am citit şi eu două poeme din cartea lui Iustin Panţa. Aici, Încercare de a fi mai tînăr.

ceasul meu de perete

şi-a luat mai întîi

o pauză

acum arată

ora japoniei

stau întins

într-un şezlong

o gheişă îmi va aduce

ceai verde cu ghimbir

apoi îl voi citi

în tihnă

pe kenzaburō ōe

Hai la sala de lectură!

Nu mă aflu printre cei care pot citi în orice condiţii. Am nevoie de linişte, de o ambianţă propice lecturii. Cînd m-am aşezat să citesc Biblidioteca lui Mihail Vakulovski (Casa de Pariuri Literare, 2012), am sperat să am parte de astfel de condiţii. Aş! Ba vine Dia care mă întreabă cîte-n lună şi-n stele, ba mă cheamă Vali şi Nadia în depozit, ba vine Dana să mă întrebe dacă nu am văzut-o pe Dia, ba au început să curgă cititorii, sunt prezenţi şi Sandra Brown, şi varianta braşoveană a lui Zenga în costum, în adidaşi şi cu şapcă, şi bătrîna care comandă numai cărţi foarte vechi, […] şi profu’ zen, care a intrat vorbind la telefon. Nu mai spun că toată treaba cu cartea de muncă mă stresează pînă peste cap, nu înţeleg cum de nu pot primi măcar o amărîtă de adeverinţă de la fostul loc de muncă. Doamna Tolev nu vrea să mă angajeze fără carte de muncă, ce folos cu diploma, cu doctoratul, aici la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”, contează doar vechimea în muncă. Sper să se rezolve pînă la urmă toate, ca să mă bucur în tihnă de lectură. Am auzit că e o carte foarte bună.

Alte amintiri din epoca de aur

Pînă de curînd, perioada vieţii trăită în comunism era încă mai mare decît cea trăită în libertate. Poate de aceea, poveştile Veronicăi D. Niculescu (Roşu, roşu, catifea, Casa de Pariuri Literare, 2012) nu mă puteau lăsa indiferent. Am petrecut revelionul în trenul Timişoara-Bucureşti, blocînd uşa compartimentului cu o bucată de sfoară, am suferit alături de domnul Teodorescu, căruia Sanepidul urma să-i arunce viaţa la gunoi, am depus jurămîntul de credinţă faţă de patrie, împreună cu Nadia şi Natalia. Aşa cum spunea Mihai Vakulovski la lansarea de la sala Oglinzilor, este o carte pe care o pot citi cu egală satisfacţie, atît bunicii, cît şi nepoţii. Pe trotuarul îngust, o fetiţă în rochie verde, de vreo cinci, şase ani, fuge fluturînd deasupra capului o cravată de pionier şi cîntînd întruna: „Roşu, roşu, catifea, / Ce se dă nu se mai ia!”Nouă celor care ni s-a dat să trăim în anii comunismului, nu ni se vor lua niciodată amintirile.

Viaţă, carte & stuff

Cartea asta a lui un cristian (Morţii mă-tii, Casa de Pariuri Literare, 2012) este un reality-show. O cameră mobilă care îi transmite non-stop viaţa şi gîndurile. Inclusiv limbajul frust, neprelucrat. Gaşca, adică Cici, Aurică, Rahan, Tarzan, Albu, apoi tataia Anghel, moartea tatălui, visele premonitorii ale mamei, inserţiile din documentele Partidului, profa de română, Facultatea de Litere, discuţiile de pe acoperiş cu Chiva şi Zvera, literatura română scrie pe mine. Partea a cincea, In the army, aş vedea-o ecranizată, ceva în genul Marfa şi banii, cu Gheorghe Dinică, Dumnezeu să-l ierte, în rolul lui Bebe Stufeanu, un fel de Pavel Puiuţ din Filantropica. Povestea este în derulare. „Tac-tu şi-a îngropat toată familia, şi-a avut mulţi morţi, Dumnezeu să-i odihnească. Din partea asta, poţi să stai liniştit, ai scăpat. Da’ uite ce e nepoate, pe morţii mă-tii o să-i prinzi pe toţi. Nu-ţi bate capul de pe-acum. E timp destul.”

la toamnă

o să repet clasa a doua

aşa cum alţii repetă

cîte un an de facultate

bileţelele cu tabla înmulţirii

o să împînzească casa

numerele prime vor sta ascunse

să nu ne încurce la memorare

toată activitatea

o să semene întrucîtva

cu tragerea loto

al nostru va fi

potul cel mare

apoi vom ieşi în parc

şi vom culege frunze uscate

pentru ierbar

Intelectualii lor

După 1989, intelectualii care erau de partea puterii, adică a lui Ion Iliescu, se declarau apolitici. Printre ei, Eugen Simion, ajuns preşedinte al Academiei Române (culmea, în regimul Constantinescu!) şi Răzvan Theodorescu, mai intîi preşedinte al TVR sub acoperire, mai apoi parlamentar şi ministru al culturii la vedere. Marea majoritate a intelectualilor care contau erau în opoziţie. Traian Băsescu a reinventat sintagma, adunînd sub numele de intelectualii lui Băsescu diverşi oameni de cultură. Greu de crezut că H.R. Patapievici sau Vladimir Tismăneanu nu văd mitocănia şi grobianismul acestui personaj politic, care nu dă în realitate doi bani pe şcoală, cultură şi intelectuali. Sinecurile i-au ajutat să treacă peste aceste amănunte şi i-au transformat în agenţi electorali ai unei drepte născute peste noapte dintr-un partid social-democrat care şi-a păstrat pînă astăzi trandafirul socialist în siglă.

Moartea în trei acte

Adina Diniţoiu face referire în titlul cărţii sale despre Mircea Nedelciu la Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii. Despre cît de puternică este într-adevăr literatura în faţa uneia dintre certitudinile vieţii (apud Benjamin Franklin) ne putem face o imagine citind trei cărţi de poezie apărute în ultimii ani.

            La Ştefania Plopeanu (Dincolo dincoace de poezie, editura Vinea, 2011), moartea este un personaj cvasi-absent, întreaga construcţie a cărţii sprijinindu-se pe dialogul cu cel dispărut şi, totuşi, atît de prezent: „eu nu-ţi vreau ţie numele / tău şi nu vreau / cuvinte şi poezii – doar mâna / ta cea singură şi vie / şi fără nume, şi atinsă / măcar puţin c-un deget, scumpul meu, / al meu.” (16 dec.). Relaţia dintre cei doi nu este întreruptă de moarte, ei rămînînd în continuare împreună şi făcîndu-şi planuri de viitor: „Deasupra lui s-a lăsat loc / şi pentru mine; e un mormânt / „cu pod”, două locuri. Ciudat: / tu o să-mi ciocăni în tavan, / eu ţie în podea. Pe cruce / numele noastre vor fi / scrise invers.” (11 dec. 2009). Cînd durerea devine insuportabilă, disperarea îşi strigă revolta ca în blestemele lui Arghezi: „Cum să mă încalţ, să plec / şi să dau eu bună ziua / mugind cuvinte: sănătate, / pa, v-am pupat, na cuvinte, lume, / na cuvinte ţie, / ho, ho, moarte, na cuvinte / na cuvinte puse-n rând, / satură-te mai curând.” (13 dec. 2009). Spre deosebire de cearta cu divinitatea care la Marta Petreu în Apocalipsa după Marta, dar mai ales în Cartea mîniei se desfăşoară după canoanele unui dialog filosofic, imprecaţia Ştefaniei Plopeanu coboară în cele mai adînci zone ale omenescului: „Când sună telefonul ştiu că / poate fi oricine dintre / ai mei, / dar tu nu, asta e sigur… / Trebuie să mă obişnuiesc că / tu nu mai eşti al meu?” (30 ian. 2010) sau „Viaţa pare frumoasă şi educată, / încălţată (calul cu dinţi şi împăratul / cu sandale) dar durerea nu; durerea / e în peşteră, fără mănuşă; / o troglodită şi un troglodit şi-astupă / uşa cu crengi, cu frunze, cârpe / negre, nasul cu cenuşă;” (tot 23 ian. 2010). Literatura, cuvintele care le-au decorat viaţa îşi pierd acum conturul, nuditatea oamenilor în faţa morţii presupune inclusiv această dezbrăcare de cuvinte: „Nu-mi vine să cred că există fiinţe vii care se mişcă pe pământ, vorbesc auzindu-se şi tu nu eşti printre ele. Nu umbrele palide ale literaturii, nu acestea. Mi se par fade toate şi toţi autorii lor şi toate versurile lor celebre despre moarte. […] Literatura e doar neputinţa omului şi e tot mai evident că e aşa. Cuvântul e o disperare şi o paloare – şi totuşi ne agăţăm de el!!! Ne agăţăm de colac şi colacul se face făină!” (24 ian. 2010) şi „S-a deşertat poemul şi s-a spart / şi mulţumiţi-vă / cu el aşa crăpat, / precum catapeteasma.” (27 ian. 2010). În cartea lui de debut, Pe culmile disperării, Emil Cioran se întreba: „Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd.”. Ştefania Plopeanu scrie şi plînge concomitent într-o carte ca un urlet, aşa cum precizează şi Octavian Soviany în prefaţă, o carte despre care nu se cuvine să vorbeşti prea mult fără să simţi că ai păşit pe un teren al intimităţii greu de suportat. „Ce să pot eu ca să-ţi fac să-ţi treacă / ţie moartea asta?” (16 dec.).

            Radu Vancu spune în preambulul cărţii sale (Amintiri despre tatăl meu, editura Vinea, 2010) că „moartea celor dragi e cel dintâi lucru despre care a ţinut literatura, prin gura lui Ghilgameş, să ne vorbească;”. La Ştefania Plopeanu cel drag este bărbatul alături de care şi-a petrecut o mare parte din viaţă, în timp ce pentru Radu Vancu amintirea tatălui este tot mai prezentă cu trecerea anilor: „Mami, în rochie de mireasă, are pe creştet un soi de cataif / împletit, despre care multă vreme, măcar până prin clasa a opta, / am crezut că e un tort real. Însă nu era real. Cum nici tu nu eşti real în poza aia, / cum nici mai târziu n-ai reuşit să fii atât de real cum eşti, incorporeal, acum. […] Acum eşti din ce în ce mai real, cu fiecare an care ne depărtează de noiembrie 97, / îmi eşti tot mai aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu tine” (97). Dialogul dintre fiu şi tată se desfăşoară în tihnă, avem tabloul a doi bărbaţi stînd de vorbă lîngă o sticlă de băutură care scade încet ca lumina unei lumînări: „Pe bărbatul de douăşase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare, / nu l-ai cunoscut. Nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să fii; / şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei, / mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în textele astea tată. / Mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi băut o vodcă împreună. […] Poate că, până la urmă, sufletul îţi curge puternic prin oase şi înainte de douăzeci de ani.” (Părinţi şi copii). Durerea este aici mai estompată, memoria afectivă, curăţată de trecerea timpului, păstrează scene familiale redate cu duioşie: „Necontenit, / aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt întregi, / tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul nostru, / urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor noastre;” (Îţi mai aduci aminte?) sau dimpotrivă imaginea dură cînd fiul îşi găseşte tatăl mort: „Şi în kaddishul ăsta aş mai putea zice cum pe masă stătea cuţitul cu care, / plin de speranţă, de fapt convins că mai trăieşti, îţi tăiasem sfoara / (perversă-i, mă, literatura asta - cercul purpuriu din jurul gâtului tău / mă dusese cu gândul la „Misterul cercului purpuriu” al lui Edgar Wallace; / nesimţită mai poate fi memoria - dove sta memoria),” (Alte amintiri). Imaginile cinematografice pe care le construieşte Radu Vancu amintesc de David Fincher şi povestea sa despre Benjamin Button sau de David Lynch, în poemul purtînd titlul celui mai celebru film al său: „însă degeaba apari din când în când, schelet gigantic, / acoperind cu umbra lui toată viaţa mea, şi te lauzi că se întâmplă / iar – nu se întâmplă, te uiţi prin pojghiţa de pământ în ochii mei / cu fereală, ca de după lentilele unor ochelari fumurii, şi nu te lasă inima.” (Twin Peaks). Sfoara de rafie, care ar putea fi cheia de boltă a cărţii mărturisite de Radu Vancu, aminteşte de leit-motivele din poeziile lui Iustin Panţa (eşarfa vişinie, bomboniera): „Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam, / dacă ar sări lespezile de pe morminte / şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată, […] şi aţi veni fiecare / să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte. / Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte / de la naştere părintele. O să te iau de mână / şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă, / în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.” (Sfoara de rafie). Cartea poate fi citită şi ca o lungă scrisoare. O scrisoare trimisă la timpul potrivit, cînd imaginile s-au decantat şi au claritate. Sînt amintiri din viaţa, dar şi din moartea tatălui, în care umbra personajului absent se înfige în creierul cititorului ca un pumnal. „Vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri / în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare / ale frunzişului care au fost.” (Basmul pe care mi l-aş spune mie).

            Dacă la Ştefania Plopeanu şi Radu Vancu moartea loveşte în doi oameni foarte apropiaţi, la Ion Zubaşcu (Moarte de om. O poveste de viaţă, editura Limes, 2010), confruntarea este directă. Moartea este partenera lui de viaţă, a ultimelor clipe de viaţă, şi participă la toate întîmplările zilei: „coridoare pe care trec medici şi asistenţi în halate albe / indiferenţi la pacienţii din bufetul Oşanca atât de cuminţi / care-şi mănâncă liniştiţi la mesele cu mozaic verde / ultimele porţii de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă / sânt cu soţiile lor cu fiii şi tinerele lor iubite / nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie / şi cel în care viaţa e moartă deja” (Bufetul Oşanca). Poezia este prezentă şi ea peste tot, se simte acut ca toate senzaţiile sfîrşitului de drum: „aş pune data 16 iunie 2009 parafa şi aş semna poemul / dr. Anca Butuc medic primar de medicină nucleară” (Ecografia poetului). În multe texte, asistăm la notarea cu acribia celui care ţine un jurnal zilnic a tuturor simptomelor morţii, vedem cum moartea pune stăpînire încetul cu încetul, ca într-un ritual de seducţie: „moartea salivează deja în jurul bietului meu trup / împrejmuindu-mă din toate părţile cu poftele ei feminine / fremătând în sine ca un arc încordat / abia aşteptând să dea drumul asupra mea / tuturor bolilor amorţite din mine / care pândesc de o viaţă momentul de atac / această clipă de slăbiciune a sistemului meu imunitar” (Pe patul cobaltronului). Fiinţă profund religioasă, lui Ion Zubaşcu credinţa îi dă putere: „În faţa morţii sânt ghemuit cu întreaga fiinţă în propriile mele cuvinte, ca în pântecul mamei. Dacă Dumnezeu mi-a arătat calea, cine va îndrăzni să-mi mai stea împotrivă, ce moarte?” (Omul lui Dumnezeu) sau „dacă Doamne fereşte v-aţi îmbolnăvi careva dintre voi / peste ani şi ani să vă fac vad înainte / prin spaimele morţii groase ca ceaţa / a fost bun Dumenezu că mi-a dăruit toate astea / tocmai mie din toată familia noastră” (Ion şi Maria, poză de familie). Personajul poetic este om pînă la capăt, cu toate slăbiciunile şi spaimele adunate de-a lungul vieţii şi al morţii: „m-a năclăit plânsul mamă-ta nu era acasă / cred că eram singur în apartament aşa că am plâns în voie / singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort / până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns” (Scrisoare către fiul meu Ilie). Impresia de jurnal este întărită de pasajele prozaice (stricto sensu): „după ce-am vorbit cu Nae m-am gândit bine şi am hotărât: / n-o să dau banii la medici desigur nici pe medicamente / voi plăti cu ei editura să-mi scoată volumul acesta de versuri / sunt cei mai curaţi bani din viaţa mea câştigaţi cinstit / cu sudori de moarte munciţi şi cu credinţa fermă / că voi supravieţui timpului ca scriitor” (O investiţie sigură). Trecerea lui Ion Zubaşcu dincolo se face încă din timpul scrierii acestei ultime cărţi, el se încurajează şi ne încurajează că totul va fi bine şi că pînă la urmă orice sfărşit este de fapt un nou început: „te vei obişnui cu noua stare cu noutăţile vei trăi / şi în viaţa cealaltă ca în cea tocmai sfârşită totul e să treci pragul / peste teroarea cuvintelor ca la intrarea într-o pivniţă întunecoasă / mai întâi nu vezi absolut nimic ca un orb din naştere / apoi te obişnuieşti cu spaimele întotdeauna e o fisură / în cel mai înfricoşător întuneric de undeva de pe pământ / sau dintr-un cer mai înalt” (Dincolo de teroarea cuvintelor).

            Trei oameni fragili, trei cărţi puternice. Atît de fragili şi atît de puternice, încît revenind la ceea ce spuneam la început, literatura bună are într-adevăr puteri nebănuite în faţa morţii.

Eseu apărut în Poesis internaţional nr. 9 / iunie 2012

Vineri în Club A

La doi ani de la naşterea Casei de Pariuri Literare, vă invit la o petrecere cu Veronica D. Niculescu, Mihail Vakulovski, Flavius Ardelean, , Andrei Dósa, Ana Puşcaşu, Grigore Şoitu Dumitru Bădiţa, Raluca Ciochină, Observator cultural, Tiuk! şi Vorba vine. Standuri de autor şi lecturi. Vă aştept cu drag!

O carte delicată

Violeta Savu şi-a gîndit cartea ei cea nouă (Din depărtare el mă vedea frumoasă, editura Tracus Arte, 2011) în două jumătăţi pentru că lacrima are gustul ei dulce / doar când împarţi pe din două / aroma coaja şi miezul (lacrimi şi pâine). Din depărtare este ochiul care plînge, în care tristeţea este personajul principal. În partea a doua, El mă vedea frumoasă, se face trecerea la poemele de dragoste în care erotismul străbate textele cu o discreţie bine temperată. Nu pot să nu remarc, aşa cum o face şi Ioan Es. Pop, poemul lamentaţia evei, ars poetica Violetei Savu: promite-mi / că-mi vei tămădui cicatricea / pe care orice femeie o ascunde / nu din pudoare / ci din abisul singurătăţii. O carte delicată şi necesară într-un prezent tot mai lipsit de delicateţe.