ce mă ai texte cu mine

mă ia tare piciul
care încearcă de douăzeci
de minute
să mă convingă
că merită un ban
iar eu îi povestesc
de filantropica lui nae caranfil
şi dinică

n-am încă
dar încerc diseară
să fac unu’

poem în stil cărtărescu, despre o fată pe care acesta n-o cunoaşte

te priveam
în timp ce scoteai bani de la bancomat
ştiai
că te privesc
şi ai ridicat uşor un picior
aşa cum făceau actriţele
în filmele vechi
cînd erau sărutate
am simţit atunci
că te iubesc mult de tot
atît de mult
încît galbenul înconjurător al băncii
se prefăcu
într-un imens soare
orbitor

Cîndva în Huşi

M-aş muta cîndva în Huşi
De-aş avea nişte mătuşi
Cu gospodărie-acolo,
Să mă strige iarăşi Lólo,
Să mănînc ştrudel cu brînză,
De la porc, buna osînză,
Ziua în amiaza mare
Să m-adoarmă Mama Mare
Povestind de domnişoare
Cu umbrelă şi mănuşi
Ce-au trăit cîndva în Huşi.

Două întîlniri literare, două biblioteci din Chişinău

A fost foarte bine la cenaclul rePubLicA. Întîlnirea moderată de Moni Stănilă şi Dumitru Crudu la Biblioteca Naţională ne-a prilejuit revederea cu Silviu Tabac, Aurelia Corneţchi, Silvia Caloianu, Radmila Popovici. I-am cunoscut pe Leo Butnaru, Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Alexandra, Elena Boguş, Silvia Goteanschii, Petru Molodiuc, Oleg Carp, Valerian Ciobanu. Au fost discuţii interesante, la obiect, fără încrîncenare. Victor Bucătaru a citit cîte o poezie din fiecare carte, alegerea textelor dovedindu-se inspirată. Cu Alexandru Vakulovski (absent motivat de la lansare) m-am întîlnit a doua zi la terasa Uniunii Scriitorilor şi m-am bucurat să văd că este bine şi că va ieşi curînd din spital (de data asta a avut bilet de voie). M-am simţit la Chişinău, ca de obicei, acasă şi le mulţumesc tuturor celor care au venit să ne asculte.

A doua zi, am mers la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă, organizat la Biblioteca B.P. Haşdeu. Ceea ce face Dumitru Crudu pentru tinerii aflaţi la început de drum literar este extraordinar. Majoritatea scriitorilor sînt egolatri. Puţini dintre ei au generozitatea să susţină necondiţionat şi dezinteresat nişte copii pe care să-i înveţe literatură. Dumitru Crudu a scris cot la cot cu ei şi i-a ieşit o bucată de proză foarte bună. Pot spune după lectură că este remarcabil nivelul scriiturii, dar şi al comentariilor critice de după. A lipsit de la această întîlnire Carolina Vozian, despre care Dumitru Crudu spune că este printre cele mai talentate. M-a impresionat proza scurtă a lui Ion Buzu, scriitor despre care se va vorbi cu siguranţă în viitorul apropiat.

Lansare la Chişinău

Vă aştept vineri 8 iulie 2011, după-amiaza la şase şi jumătate, la cenaclul rePubLicA moderat de Moni Stănilă la Biblioteca Naţională din Chişinău, să împărţim bucuria dublei lansări de carte.

Atenţie, se închid uşile!

Mai am un singur doors, Editura Blumenthal, 2011

Nu ştiu cum se face dar aproape de fiecare dată cînd iau cartea s-o mai răsfoiesc, mi se deschide la poezia Arta fugii de acasă, a lui Daniel-Silvian Petre (fost solist la Survolaj, trupă de rock din Timişoara care făcea senzaţie la începutul anilor ’90 şi care a dispărut la fel de brusc cum apăruse), cel care a alcătuit antologia de poezii patriotice Mai am un singur doors: „Adevărul e că suntem toţi nişte eroi / necunoscuţi / atît de necunoscuţi că nici noi / nu mai ştim cine sîntem / Ne cărăm mormintele-n spinare / şi tragem cu ochiu’ / la crucea de la cap / să ne-amintim cum ne cheamă”.
Antologia de la Blumenthal este atipică. Pentru că poezie patriotică s-a scris în cantităţi industriale în perioada comunistă. Poeţi mai talentaţi şi mai puţin talentaţi au umplut păduri de hîrtie cu versuri dedicate patriei şi partidului. O sinteză a acelor vremuri a făcut Eugen Negrici cu Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, Editura Pro, 1995. Întrebarea care se pune este cum percepem astăzi patriotismul? Se mai poate cînta ţara în 2011? Mai avem o ţară pe care s-o cîntăm? Sau la care să ne întoarcem: „plec pe pământurile / patriei mele / acolo toţi îşi trăiesc bucuria / de a nu cunoaşte / bucuria de a pierde / de-a nu fi călcat de-o / maşină de-a creşte / copii nefericiţi de a / mânca şi a nu borî / niciodată” (Alexandru Vakulovski, Patrie amputată).
Şerban Axinte vorbeşte în prefaţă despre o Românie recompusă din fragmente. Instantanee, impresii, amintiri care ne alcătuiesc identitatea: „în căutarea banilor / ne amintim de copilărie / cînd ne-mpingeam pe sub roţile dricurilor / ca să culegem monezile mici / cu care rudele / plăteau răposaţilor / fiecare pornire” (Robert Şerban, În căutarea banilor). „voi sta călare pe lupoaica mamă / săptămâni întregi vom colinda / împreună oraşul pe străzile voastre / şi n-am să vă vorbesc decât despre / puşcării despre fiii voştri infractori / şi despre ură” (Moni Stănilă, Pentru că sunt eroul local). „Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini / cu toţii ne murdărim de ea / dăm şi pe haine / devine lipicioasă / pînă la taine” (Mihail Gălăţanu, Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini).
Referirile la istoria recentă sau revolta la starea actuală de lucruri vorbesc despre o Românie care ne nemulţumeşte pe toţi: „După atâţia ani în slujba patriei canalul a / îmbătrânit şi el, împreună, de când ne / cunoaştem mai bine ne întoarcem / în fiecare seară acasă / la femeie şi la copii / cu pâine / şi cu buzele pline de sare” (Anca Mizumschi, Canalul Dunăre – Marea Neagră), „iubesc democraţia românească – mireasă fugită / cu darul a doua zi după nuntă căsătoria nici nu s-a / consumat spun unii pînditori pe la geamuri / microfoane cearceaful arătat mulţimii a fost mînjit cu / suc de roşii […]” (Costel Stancu, Democraţia, mon amour!), „aveam patria la mine într-o bombă cu ceas / o priveam ca un câine (care simte ceva) şi-mi venea să schelălăi / - atât a mai rămas un minut / oare cât mai era necesar ca să facem curat?” (Diana Corcan, Trebuia o igienizare secretă).
Şi ne întoarcem de unde am plecat. Şi mai plecăm o dată, poate pentru totdeauna: „toţi profesorii de limba şi literatura română din ţara noastră / s-au cărat la lucru în străinătate / Anglia Spania Germania, da’ merge şi Israel, oriunde.” (Mihail Vakulovski, A?). Uşile se închid rînd pe rînd şi rămîn undeva în urmă. Patriotismul se manifestă mai bine de la distanţă.

Gopo

Cînd trecea pe stradă, toţi copiii rîdeau şi aruncau cu pietre în el. Îl strigau Gopo, pentru că forma alungită a capului său semăna izbitor cu cea a omuleţului din desenele animate. Gopo nu se juca cu nimeni niciodată. Doar trecea pe stradă, uneori cu mama lui. Nu ştiu încotro mergea şi pe unde locuia, probabil într-unul dintre Z-uri. După ce cu toţii am crescut şi nu mai stăteam atît de mult pe stradă, l-am văzut tot mai rar. L-am reîntîlnit ieri în Cişmigiu. Mergea haotic pe una dintre aleile parcului. A văzut o bancă liberă lîngă un coş de gunoi. S-a aşezat ca şi cum ar fi făcut-o întîmplător şi a privit în jur. Îl urmăream cu coada ochiului şi l-am văzut scoţînd un pahar de iaurt din care a lipăit repede ce mai rămăsese pe pereţi. Mi s-a părut că se ruşina de gestul lui, spera că nu-l văzuse nimeni, dar probabil foamea era mai tare. După această cină frugală, a aruncat paharul la loc în gunoi, s-a ridicat şi a plecat mai departe. La fel de dezordonat în mişcări. Un mers împrăştiat. N-a îmbătrînit aproape deloc. Expresia feţei lui a rămas aceeaşi. Numai că neştiindu-l nimeni, nu s-a auzit în urma lui strigătul Gopoooo şi nici n-a zburat vreo piatră spre el.

Fără judeţe, deci fără judecată

Emil Boc ar fi trebuit să dea Capacitatea odată cu fiica sa. La Istorie. Ca s-o pice. Şi pînă la toamnă să pună mîna să înveţe că tradiţia judeţelor în România nu este de sorginte comunistă, ci este veche de peste 600 de ani, din 1392 de cînd avem prima atestare documentară a judeţului Vîlcea. În interbelic erau chiar 71 de judeţe, cu 30 mai multe decît acum. Şi nu se mai supăra nicio Europă. Aşa că să ne lase cu argumentul acesta mincinos pentru reîmpărţirea României în zone de influenţă a baronilor pedelişti şi pentru umplerea teşcherelei doamnei Udrea. Mîine o să ne spună că şi Senatul este o invenţie comunistă şi de aceea trebuie desfiinţat. Şi tot comuniste sunt şi spitalele prea multe. Şi asistenţa sanitară pentru care contribuim degeaba cu bani capitalişti.

Cu trenul prin Europa

Ce e? Ce s-a-ntîmplat? De ce ai faţa asta? mă întreabă îngrijorată Diana. Nimic, îi răspund, doar îmi pare rău că am plecat din Lisabona. Mi-a plăcut foarte mult. Poate şi pentru că a fost prima staţie, iar eu sînt înnebunit după începuturi. Am părăsit cu mare părere de rău Portugalia, dar am fost repede cucerit de Paris. Mai greu mi-a fost la Kaliningrad, aşa cum au recunoscut aproape toţi companionii de drum. A fost ca o cădere în istorie, într-un timp pe care acum mi se pare că l-am părăsit cu secole înainte. Toate oraşele prin care am trecut, hotelurile prin care am stat, oamenii pe care i-am întîlnit, lecturile publice, toate mă făceau să îmi doresc ca drumul să nu se termine niciodată. M-am simţit bine lîngă elveţianca Corinne Desarzens, lîngă turcoaica Sezer Duru, lîngă azerul Cinghiz Abdullayev, lîngă Richard Wagner, Adrian Popescu, Andrei Bodiu, Nicolae Prelipceanu. Dar cel mai mult m-a încîntat compania celor doi prieteni de la Chişinău, Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu. Cu ajutorul lor am călătorit 7000 de kilometri de la Lisabona la Berlin, trecînd prin Madrid, Bruxelles, capitatele baltice, Sankt Petersburg, Varşovia, în doar cîteva ore. Citindu-le splendidul jurnal de călătorie, apărut în 2007 la Cartea Românească. Mulţumesc!

Centenar Emil Cioran

În euforicul an 1990, cînd proaspăt înfiinţata editură Humanitas recupera marii gînditori români ai perioadei interbelice, a început seria Cioran (Gabriel Liiceanu avea să facă şi un film în mansarda de la Paris). O selecţie din volumele perioadei franceze de după război apăruse la Cartea Românească în 1988, în traducerea lui Modest Morariu, dar acum era vorba de o reeditare cvasi totală a cărţilor scrise de Emil Cioran. Prima din serie a fost Pe culmile disperării, care a luat în 1934 Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Cioran avea 23 de ani cînd a scris-o. Eu am citit-o la 24 de ani, pe cînd eram în armată, şi de atunci i-am devenit un cititor înrăit. Recunoşteam în paginile sale toate întrebările şi temerile generaţiei mele, aflate în zorii unei lumi pline de promisiuni şi care avea să ne aducă în scurt timp pe culmile disperării. Talentul scriitoricesc al lui Cioran l-a ajutat să devină cel mai de seamă stilist al literaturii franceze din timpul său şi a făcut ca succesul cărţilor sale să fie din ce în ce mai mare. Începutul la Paris a fost însă dificil. Précis de décomposition, apărut la Gallimard în 1949, a fost prima carte scrisă direct în franceză. S-au vîndut doar 20 de exemplare, dar avea să primească peste un an Premiul Rivarol, refuzat de Cioran ca şi toate celelalte. Scepticul de serviciu al lumii nu credea în instituţia mondenă a premiilor literare. Visam să ajung la Paris, în Cartierul Latin, pe rue de l’Odéon la numărul 21 şi să-l cunosc personal. Să îmi povestească despre neajunsul de a te fi născut şi despre ispita de a exista în lungi plimbări prin Jardin du Luxembourg. Cioran a plecat din această lume în iunie 1995. Mîine ar fi împlinit 100 de ani. Sper să fi obţinut mîntuirea, despre care mărturisea că dacă ar fi sigur că nu există, ar fi un om fericit.

Muzica şi versurile

Florin Dumitrescu, Încîntece, Editura Vinea, 2010

Simţul umorului l-a făcut să-şi comenteze fotografia de pe coperta volumului de debut (Ana are mere, Cartea Românească, 1997) Fotografie la minut executată în parcul Cişmigiu. Florin Dumitrescu, cu 24 de ani înaintea debutului (1973). Iată că a trebuit să mai treacă alţi 13 ani pentru ca cel cunoscut în lumea internetului românesc ca textier, să revină cu o carte de poezie.
Încîntecele confirmă plăcerea lui Florin Dumitrescu de a se juca cu limba română, lucru periculos, ţinînd cont de reuşitele lui Emil Brumaru sau Şerban Foarţă. Jocurile de cuvinte îi ies însă cel puţin la fel de bine, rimele sunt încîntătoare şi au ritm muzical: „În nor de praf e soarele / În clase profesoarele / predau predau agale / ştiinţe naturale / dezvăluind gameţilor / secret secretul vieţii lor” (Cînd profa spune sex).
Florin Dumitrescu este un om de cuvînt care se joacă cu vorbele. De vină ar fi experienţa de copywriter sau cea de textier al Sarmalelor Reci, încă de la înfiinţarea trupei în 1993. Mai scump la vedere decît Dan Mircea Cipariu sau Bogdan O. Popescu, colegi în volumul colectiv Marfă, apărut în 1995, se apropie mai mult ca stil şi joc de Sorin Gherguţ, revenit şi el în prim-planul vieţii literare cu Orice. Cuvinte sau nume rimează în moduri de-a dreptul spectaculoase şi neaşteptate: Olga Bancic / bocancii, grumaze / kamikaze, monştri / nu vom şti, freş / vrej, însăminţe / fi’nţe şi aşa mai departe.
Erotismul din textele lui este la îndemîna atît a adolescenţilor timizi, care abia află deliciile dragostei fizice, cît şi a adulţilor pentru care sexul este o delicatesă: „Mort în parcul Titan, îngropat pe sub dale… / Şcolăriţe cu pulpe de marmură tandră / ameţite de salturi în iz de micsandră, / sară-n rîset şotronul pe coapsele tale.” (Mort în parc) sau „Jeleuri de limfă lingeam / zmeuri de nimfă din gem lin din geam / lingoarea-n chesea cin’ le-a prins / făcutu-n-o-a dinadins / la mijire de lună / se-mpung în lung se-mpart se-mpreună / în lat pe jumì de-nmulţit cu jumà / vişina piersica” (Jeleuri).
Alteori, comparaţiile paradoxale fac din ursul sovietic o jucărie inofensivă sau din Vladimir Ilici o tinichea cu pretenţii de far călăuzitor: „Stalin e un urs de pluş / exilat între păpuşi / în apartamentul din / bulevardul Ho Şi Min. / Pe insigne rugininde / Lenin ciocul îşi întinde / către-o zare-atît de largă, / că insigna stă să spargă.” (Stalin e un urs de pluş). Sau iată ce se poate scoate din bube, mucegaiuri şi noroi: „Tomberonu-l fată pe Apollo / Ziua-ncepe cu minuni minore / Totu-i proaspăt proaspetelor ore / zoaia-n rouă trece-atunci acolo” (Soarele răsare din pubelă).
Nu lipsesc din carte pastişele. La Mircea Cărtărescu: „Atunci acolo cu un zîmbet serafic / fix între Cina şi BCU / mi s-a arătat duduia din Daewoo / icoana aceea surîzător suferindă / ca maica Domnului atîrnată de oglindă / cînd din ochi prinse a / lăcrima / am ştiut că e EA” (Precista pe roţi). Sau la Eminescu: „Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu / orele bea ca pe întîiul salariu / Cerul pictat plînge sleit ploaie slabă / la geamul tău baby m-aştepţi fără grabă” (Luna pe bloc).
Florin Dumitrescu aruncă o privire extrem de degajată asupra lumii. Arta lui poetică este a unui om care ştie înainte de toate să se bucure: „Şi uite-aşa mă uit eu la cer / prea fericit altceva să mai cer / prea înţelept ca să plîng / şi ca să rîd prea nătîng / […] / Pentru un singur scop am fost ales / N-am pe pămînt alt interes / decît să spun ce-am aflat de la muze / Dumnezeu a creat lumea să se-amuze” (Mă uit în rai cu binoclul).
Băiatul meu de 7 ani, care de altfel a participat şi la lansarea de la Bookfest 2010, spune că în această carte ni se povesteşte cum se simt literele în cîntece. Sînt convins că se simt foarte bine.