Poezie en detail

Valeriu Mircea Popa, Bijutierul şi alte poeme care nu există, Editura UNArte, 2008

Cine a fost mai întîi? Poetul sau bijutierul? Cine îl cunoaşte de o viaţă poet, nu cred să se fi mirat aflîndu-l magician al metalelor preţioase, iar cine îl ştie bijutier, cu siguranţă că a intuit că în spatele micilor obiecte de artă se află un poet.
L-am întîlnit pentru prima dată pe Valeriu Mircea Popa la lansarea unei cărţi a Norei Iuga. La Jack pe Calea Griviţei: „şi era marfă localul acela al lui Jack / pe Calea Griviţei / cei peste 27 de ani nu aveau acces / aşa că mi-am coborât gluga peste ochi / trebuia neapărat să trec / prin coridorul acela îngust / care ducea la celălalt capăt al telefonului” (la Jack pe Calea Griviţei). L-am ascultat apoi la Club A, intervenind în discuţiile purtate la una dintre ediţiile Poeticilor Cotidianului, făcînd dovada unei foarte bune cunoaşteri a poeziei, ca insider. M-am convins de acest lucru, citind Bijutierul.
Poezia lui Valeriu Mircea Popa îţi aminteşte ce lucruri minunate se ascund în pliurile zilei şi pe lîngă care trecem de cele mai multe ori nepăsători. Cîtă fericire poate încăpea în gesturi simple: „cumpărasem împreună / din Piaţa Dorobanţilor / floricele / ridichi / şi scaunul unui bijutier / cu picioarele retezate / ne întorceam acasă / printre hohote de râs / cam asta ar fi fericirea” (lapte cu aloe) sau „între parter / şi etajul unu / balustrada blocului era tot mai roasă de şoareci / dar nouă nu ne păsa / şi câteodată făceam dragoste / alteori mâncam pâine prăjită / cu firimituri de ceai” (un calcul infinitezimal).
Fără să alunece spre o poezie minimalistă, a derizoriului, Valeriu Mircea Popa descoperă că viaţa este făcută din nimicuri şi că ne putem găsi fericirea în cele mai mici amănunte ale acesteia, apropiindu-se în acest sens de bucuriile simple relevate de Constantin Noica: „a mângâia scaunele / cu spătar înalt / aruncate de ceilalţi / pe o stradă întunecată / ca şi cum ar fi spinarea / unor vietăţi” (boabele de orez), „dar câte nu se pot face cu mâinile / cu aceleaşi mâini / poţi binecuvânta / sau ucide / răspundeam / şi toate hainele noastre erau second-hand / adică ne îmbrăcam cu trupul ce aparţinuse înainte / unui alt om” (haine second-hand), „în talcioc / pe-acolo / câteva monede vechi / purtau diferite chipuri fotografiate în profil / câteodată cu barbă / topite împreună cu o linguriţă de argint rusesc / o să-mi iasă un colier / plus şapte poate chiar nouă cercei / fără capăt” (bijutierul). Între atîtea detalii ale vieţii, moartea: „păi moartea cam doare / povesteam / atingându-le pentru ultima oară / pielea albastră / înainte de drumul printre ape / şi pe urmă se uită” (Atlantida) sau „contează doar faptul / că nu voi reveni / oricum / nu sub această înfăţişare” (Ming).
Personajele sunt dintre cele mai neaşteptate, o groapă Distrigaz, roata unui Mercedes, un chibrit Harley Com. importat de o firmă din Brăila sau enciclopedia who’s who. Alteori, personajele sunt cele care susţin discursul poemului: „da măi / mi-a ieşit teribil de bine traducerea din Rilke / încă de dimineaţă aveam un titirez / care urca de jos / şi-mi ajungea până-n gât / spunea Nora Iuga / la telefon / puţin după patru ianuarie” (conversaţia), „de fapt cea mai erogenă zonă din trup / rămâne sufletul / mărturisea Swedenborg / mortul / aprinzându-şi o ţigară” (paharul de hârtie), „poate că ne apropiem / îndepărtându-ne / bodogănea cerşetorul din Piaţa Spaniei / desprinzându-şi porumbeii / de pe tălpi” (Piaţa Spaniei).
Valeriu Mircea Popa tînjeşte după o lume dispărută, pe care o aşteaptă să se întoarcă: „prin septembrie / tencuiala de pe clădiri / pleacă spre alte ţări mai calde / aşa că s-ar cuveni să nu vorbim / o vreme / despre timpurile de acum” (pe spatele soarelui). Dacă ar fi trăit în alte timpuri, ar fi avut o prăvălie în care ar fi vîndut poezie en detail. Ar fi găsit pentru fiecare client care i-ar fi călcat pragul, cuvintele potrivite pentru a-l face să se simtă bine şi să vadă dincolo de coaja lor. Iar cei mai norocoşi ar fi primit poate o bijuterie unicat.

Invitaţie

Mîine, la WATT Club, pe strada Vulturilor, colţ cu strada Traian, vă aştept la o lectură în familie, împreună cu Diana Iepure şi Cătălina Bălan.

Raşela Calalb

Semna în carnetul de note, simplu, RC. Simplitatea a fost dintotdeauna o marcă a distincţiei. Doamna Calalb nu făcea excepţie. A fost profesoara mea de franceză în ciclul gimnazial. Una dintre cele mai bune profesoare pe care le-am avut în viaţa mea de elev/student. Privind în urmă la salutul cu care o întîmpinam cînd intra în clasă, Bonjour, camarade professeur!, era atît de nepotrivită adresarea cu tovarăşă unei doamne căreia comunismul nu a reuşit să-i şteargă din comportament şi înfăţişare aura aproape aristocratică. O aristocraţie a spiritului şi a bunelor maniere. Fotografia este făcută în 1981 şi am preluat-o de la Răzvan Decebal Varga, fost coleg de clasă cu care m-am reîntîlnit pe Facebook. Tot pe atunci ne-a invitat acasă la dumneaei şi ne-a servit cu tarte de fructe făcute în casă, jolies, jolies cum era şi salata de fructe cîntată de Bourvil. À bientôt, Madame!

La mulţi ani! Prosit Neujahr!

Româna anapoda XXI

O ştire de zilele trecute anunţa un accident în care a fost implicată o maşină care transporta deţinuţi. Aceştia au scăpat nevătămaţi în urma impactului. Nu ni s-a spus dacă au scăpat de tot nevătămaţi şi acum sunt căutaţi de poliţie. Jurnaliştii, a căror nouă limbă de lemn îşi face tot mai mult de cap, ar mai fi putut spune că deţinuţii sunt în afara oricărui pericol, aşa cum tot aud cînd este vorba despre oameni răniţi. Pînă la urmă, este chiar rentabil să fii rănit într-un accident sau într-o altercaţie. Dacă scapi cu viaţă, nu te mai pîndeşte niciun pericol, devii un soi de unbreakable (vezi fimul cu acelaşi titlu, regizat de M. Night Shyamalan). Nu o să-ţi cadă niciodată din senin o cărămidă în cap, nu o să te calce vreo maşină dacă traversezi o autostradă în oră de vîrf, şeful nu o să te concedieze orice prostie ai face, tu rămîi la toate rece. Nemuritor şi rece.

Hardton

Am redescoperit rockul de cînd ascult Rock FM. Astăzi se aude în FM mult mai puţin rock şi era nevoie de un asemenea post de radio, care difuzează inclusiv rock românesc din anii de glorie ’70 şi ’80. Îmi amintesc că în perioada cînd eram licean, îmi plăcea foarte mult o trupă din Tîrgovişte, Hardton. Solista vocală, Georgeta Tudor, era tare de tot. Au apărut cu două cîntece, Destin şi Drumul vieţii, pe compilaţia Rock 7, apoi au dispărut în neant ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Povestea completă a trupei, care s-a reunit şi îşi va lansa în curînd primul album, se află pe noul site Hardton. Sper să îi pot asculta şi vedea mai des, pentru că muzica lor merită să fie promovată.

Berzei-Buzeşti

Noul bulevard Uranus se va deschide cu preţul demolării mai multor case de epocă de pe calea Buzeşti şi strada Berzei. Hala Matache, unde făceam piaţa cu bunicul meu,


fostul cinema Feroviar care era vecin cu librăria de unde mi-am cumpărat primele cursuri universitare,


hotelul Marna,


atelierul de legătorie unde mi-am copertat lucrarea de diplomă,


toate acestea vor deveni amintire. Am făcut împreună cu Diana cîteva fotografii în mai 2009. Despre aceeaşi zonă aflaţi şi de la Bucureştii vechi şi noi şi Unknown Bucharest.

Horia Iovu

Am aflat de curînd că decan al Facultăţii de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor, pe care cu onoare am absolvit-o în 1991 pe cînd se numea Chimie Industrială, este profesorul Horia Iovu. Am făcut parte din prima lui generaţie de studenţi, avîndu-l asistent al profesorului Vişan la Chimie Fizică. Era foarte apropiat de noi, discutam despre muzică clasică, despre literatură. Fotografia este făcută în 23 mai 1988.

Unde nu e cap, vai de stadioane

Două exemple despre cum nu trebuie înţeles fotbalul şi sportul în general. Huliganii sîrbi prezenţi la Genova pentru meciul dintre Italia şi Serbia au aruncat cu torţe şi petarde în teren şi spre sectorul tifossilor italieni, arbitrul întrerupînd meciul în minutul 6 şi fluierînd apoi finalul. Nu numai că nu şi-au ajutat echipa, dar Serbia va pierde meciul cu 3-0 şi riscă excluderea din preliminarii. La Bucureşti, suporterii dinamovişti îşi amintesc în săptămîna meciului Dinamo – Steaua de incendierea peluzei stadionului Steaua din 10 mai 1997 şi au scos şi nişte tricouri speciale cu această dată. Purtătorul de cuvînt al Jandarmeriei, Marius Militaru, a declarat că dacă Dinamo vrea astfel celebrarea huliganismului, e o dovadă penibilă de neputinţă. Cînd echipa ta nu are performanţe, aniversezi ce poţi. Iar cînd adversarii cîştigă Cupa Campionilor Europeni, te încui în casă şi plîngi de ciudă. Gest preferabil pînă la urmă piromaniei.

Româna anapoda XX

Genitivul este, se pare, cel mai greu caz al gramaticii. De ce să modificăm cuvintele cu sufixe, de ce să ne încurcăm inutil cînd putem spune din cauza la cumnată sau sora la cumnată? Nu contează că sună ca dracu’, aşa cum spunea un clasic în viaţă. Dacă e mai simplu, să intre în limbă! Iar cauza are de suferit şi din pricina verbului înrudit, a cauza. Nu iau medicamentul cutare, că îmi cauzează! Ce îţi cauzează? Dureri de dinţi, bătături la picioare, eczeme pe mîini, coşuri pe faţă? Mie, aceste schimonosiri permanente ale limbii române îmi cauzează mari neplăceri în zona organelor auditive.