1994, o perspectivă

Am să punctez cîteva din ideile și poveștile care mi-au rămas în minte citind noul roman al lui Mugur Grosu, fără pretenția de a scrie o recenzie propriu-zisă. Este Anul Nou 1994, așteptînd In Utero să se nască, pe muzica ultimului album Nirvana înainte ca liderul trupei, Kurt Cobain, să se sinucidă în anul care începea. Dar nu despre muzicianul american va fi vorba, chiar dacă muzica lui se va mai auzi pe parcurs. Personajele principale formează un trio cvasiasexuat: naratorul, Miere, personajul feminin și Virgil, celălalt personaj masculin. Pianul ocupă treptat spațiul romanului, apar Harry Tavitian și Bach, chiar și Virgil cîntă la pian, așa că muzica rămîne în prim-plan. Mă așteptam ca Miere să invadeze pagina, dar îndrăgostirea se face mai încet și cu nuanțe mai reci decît credeam. Să zic că era frumoasă nu zic mare lucru. Nu e suficient. Miere și fiere. În capitolul despre Liceul de Marină, iese în evidență doamna Boss, profa de mate, cea pe care o desenase goală pe ultima pagină a caietului, la sfîrșit m-am întors să văd titlul capitolului și nu m-am mirat să văd că scrie: Doamna Boss. Apoi fuga din practica agricolă și întoarcerea la Miere pentru o experiență cvasierotică pe muzica lui Sade, despre care se spune că e cea mai potrivită muzică pentru a face dragoste. De altfel, prezența lu’ Miere aduce lumină (la lumière), deși în poze abia se întrevede, Miere, o umbră, se numește una dintre ele. Aici s-ar putea auzi Coralie Clement cu L’ombre et la lumière. Și totuși atît de cinematografică, ar fi filmul lu’ Miere (frații Lumière!). De ce se desparte de Miere?!, m-am întrebat fără speranța vreunui răspuns, nu știu cine mi-ar putea da unul care să mă convingă. Iată și o idee care ar putea sta la baza unei școli filosofice: scara la care se află cel ce-și cască gura să latre la univers: nimicnicia. Iar tratamentul traumagic apare ca un ritual de lepădare a copilăriei sau de încremenire a clipei. Fiecare capitol se termină cu cîte un poem, precedat ca un leit-motiv de cuvintele: Am scris mai apoi: un contrapunct poetic ca o cheie de boltă a întregului roman. Foarte bine creionat ca personaj este Ghelasie, călugărul care îi scoate din cap ideea monahiei, mult mai puțin uman decît Virgil păcătosul. Sfîrșitul capitolului 10 vorbește despre mineriada din septembrie 1991, iar începutul capitolului 11 despre vizita medicală pentru recrutare, măsurat și tranșat ca pe-o halcă de trimis la tocat. Întîmplarea face ca în septembrie 1991 să trec și eu prin aceeași vizită medicală, complet gol în fața unei comisii care a hotărît că sînt apt să-mi servesc țara cu arma în mînă. Apoi revenirea lui Miere, care unge fiecare pagină cu amintirea dragostei ei, chiar și în timpul aventurii naratorului cu Grațiela/Grația. Ultimul capitol ne duce înapoi la Revelionul anului 1994 cu care se deschide cartea. Poartă o haină nouă. Roșie. Roșu alungă necazul și ghinionul. N-a fost un an simplu, dar eram tineri, mai ales Mugur, așa că necazurile treceau mai ușor, viața era mai suportabilă. Am văzut cartea lîngă cea despre Celibidache în Humanitas Kretzulescu, semn că 1994 se va ecraniza, poate chiar de către autor, pe care-l știu pendulînd cu succes de public prin toate artele. Îi țin pumnii la a 39-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente europene dedicate romanelor de debut, Festival du Premier Roman de Chambéry din mai 2026, unde este nominalizat. Mugur Grosu, 1994. Cartea întâi, Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure.

 

Emerich Jenei (1937-2025)

În vara lui 1975, am primit de la tata o fotografie. Era echipa Stelei care se pregătea pentru începerea sezonului 1975-1976, cu un antrenor nou, Emerich Jenei. Tata îl știa de cînd jucase pentru Steaua și îl aprecia foarte mult. Un om educat, serios și care știa mult fotbal, dar nu se bătea cu pumnul în piept pentru asta. La capătul acelui sezon, primul pe care l-am urmărit cap-coadă, Steaua avea să facă eventul. Primul după mulți ani. Au urmat multe alte trofee, inclusiv Cupa Campionilor Europeni. Jenei a rămas același model de modestie, cu mult bun simț, un domn așa cum rar întîlnești, nu numai în fotbal. Vă dați seama ce șansă am avut?! I-am pregătit pe Puiu Iordănescu, pe Marcel Răducanu, pe Bölöni, pe Gică Hagi, pe Lăcă, pe Belo, pe Gică Popescu, pe Dan Petrescu, pe Chivu, pe Mutu, pe Adi Ilie... Doamne, tot ce a avut mai bun fotbalul românesc în ultima jumătate de secol a trecut prin mâna mea! Am avut aproape întotdeauna fotbaliști formidabili la dispoziție. Și, poate, am avut și eu ceva fler, ceva inspirație... Voi ați văzut antrenori mari cu jucători slabi? În special la Steaua și la națională, am lucrat cu oameni de calitate. Și pe gazon, și în afara lui. Fără acești oameni extraordinari, probabil că aș fi rămas un anonim. Astăzi, la dispariția lui, am citit texte impresionante semnate de Raluca Lazarovici-Vereș, Andrei Crăciun, Cosmin Manolache, Sergi Lopez. Este un semn că amintirile pe care ni ne lasă îl fac nemuritor.

 

Pe unde medii, scurte și ultrascurte

Am ascultat radioul de cînd mă știu. Curierul melodiilor cu mama, Fotbal minut cu minut cu tata, Unda veselă, Radio Club, Teatru radiofonic, iar mai tîrziu, cînd mi-am luat casetofon, Muzicoteca pentru toți, emisiunea care se difuza duminica la șase și jumătate seara și unde aveam posibilitatea să înregistrez multă muzică bună. Pe programul 3 ascultam primele emisiuni stereo, veți auzi un semnal în boxa din dreapta, apoi în boxa din stînga, acolo se difuza cea mai bună muzică posibilă în comunism, iar aparatul meu Gloria se străduia s-o redea cît mai fidel. La radio am auzit-o pe Ana Blandiana în ziua de 22 decembrie 1989, prima voce a României eliberate, iar primul cîntec auzit după vestea fugii lui Ceaușescu a fost Europa al lui Victor Socaciu. Radio România a rămas și astăzi prietenul meu, cînd îl ascult în căștile telefonului sau la aparatul din bucătărie, în diminețile de weekend cînd mă joc de-a bucătarul. Și mă bucur că lucrez în apropierea lui și îi văd zilnic silueta clădirii în care am avut ocazia să intru ca invitat al Georgetei Drăghici și al Ancăi Mateescu. Astăzi, prietenul meu împlinește 97 de ani. La mulți ani, Radio România, aștept cu nerăbdare să-ți serbăm centenarul!