La fotbal eram de cele mai
multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze calităţile de
dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în poartă! Cînd jucam
la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada, eram în apărare şi
îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe şortul negru numărul 2, numărul lui Teo
Anghelini, fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în
joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia George Marinescu, unul
dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu, vedeta din atacul Stelei.
Astăzi pare de necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un
apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină în curtea școlii pentru
o miuță cu băieții din cartier şi mă pot lăuda că am jucat în aceeaşi echipă cu
el. Era un fotbalist excepțional, cu un dibling pe care l-au avut doar cîțiva
în fotbalul românesc. Îmi amintesc că în oracolul pe care l-au completat
colegii mei de clasă, a ieșit cîștigător detașat la cel mai iubit fotbalist. De
neuitat este golul marcat cu zîmbetul pe buze după ce a driblat și portarul
elvețienilor de la Young Boys Berna sau golul marcat Angliei în priva victorie
a Naționalei împotriva inventatorilor fotbalului.
Postări
