Memoria orașului

Revin la o idee despre care am scris acum 11 ani și pe care o reiau aici: 

21 noiembrie 2007

Urmează staţia Ceauşescu. Peronul pe partea stîngă

Metrorex pare o piedică în calea uitării binefacerilor comunismului. Parcurgînd numele staţiilor, observi cu uşurinţă că la metrou timpul a stat în loc. Există în continuare denumiri de fabrici, unele dintre ele dispărute demult. Republica, Semănătoarea, Timpuri Noi, IMGB. Alte staţii poartă denumiri vechi, în ciuda faptului că respectivele pieţe sau străzi şi-au schimbat între timp numele. Piaţa Muncii, Armata Poporului, Păcii, 1 Mai. Aşa stînd lucrurile, cred că ar fi foarte potrivit ca numele uneia dintre staţii să fie dat de cel care a inaugurat metroul acum 28 de ani, ctitorul acestei realizări deosebite a României socialiste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Să spunem staţia Izvor, pentru că oricum cartierul nu mai există, fiind demolat de acelaşi ctitor.

Între timp, s-a mai schimbat cîte ceva. Semănătoarea se numește Petrache Poenaru, Armata Poporului a devenit Lujerului, iar IMGB este acum Dimitrie Leonida. În acest an cînd sărbătorim centenarul, ar fi frumos să îi omagiem pe cei care au înfăptuit România Mare, redenumind alte stații de metrou:

1. Păcii – bulevardul Păcii, care era cuprins între Valea Cascadelor și A1, se numește astăzi Iuliu Maniu. Și stația de metrou ar fi bine să primească numele lui Iuliu Maniu;
2. Piața Muncii – numele pieței a fost schimbat acum vreo 25 de ani în Eudoxiu Hurmuzachi. Pentru că se găsește la capătul bulevardului Basarabiei, stația ar putea fi redenumită Pantelimon Halippa, președintele Sfatului Țării care a votat la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România;
3. Laminorului – fabrica Laromet nu mai există. Stația ar putea primi numele lui Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei care a votat la 28 noiembrie 1918 unirea Bucovinei cu România;
4. Timpuri Noi – fabrica a fost demolată, s-au construit pe acel amplasament clădiri de birouri. Cum ar fi ca stația să fie redenumită Regele Ferdinand?;
5. Tineretului – aflată nu departe de stația amintită anterior, ar putea fi Regina Maria. Astfel, pe magistralele 1 și 2, Ferdinand și Maria ar fi urmate de Piața Unirii;
6. 1 Mai – stația se află pe calea Griviței, iar fostul bulevard Filantropia (paralel cu aceasta) nu se mai numește 1 Mai de la începutul anilor ’90. Ion I.C. Brătianu, primul președinte al Consiliului de Miniștri al României reîntregite, ar fi un nume mai potrivit.

Nu știu pe cine ar deranja dacă 6 stații din cele 53 ale metroului bucureștean ne-ar aminti de un moment important al istoriei noastre.

100 de ani

O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III, Zaharia Trahanache)

Mă întreb și eu ce principii mai are societatea noastră în 2018. Cu excepția (notabilă, dar pentru care meritele noastre sînt mai mici decît credem) intrării în Uniunea Europeană (intrare, mai greu cu integrarea!), anii care au trecut de la căderea comunismului au adus puține schimbări față de așteptările pe care le aveam în decembrie 1989. Vîrfurile clasei politice sînt aproape la fel de lamentabili ca ultima garnitură a ceaușismului și cu cît sînt mai lamentabili, cu atît amnezicul nostru electorat îi votează mai abitir. Fundația pe care încercăm să construim ceva este șubredă. Elitele vechi au fost decapitate în primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar formarea unor elite noi după 1989 a fost sabotată prin politici ticăloase de alungare din țară a celor mai capabili dintre tinerii instruiți.

 Din cei 100 de ani scurși din 1918, România a trăit 52 de ani sub dictatură. Din februarie 1938 pînă în decembrie 1989. Mulți români de astăzi regretă regimul comunist, care se întinde pe cea mai lungă perioadă, 45 de ani. Pentru cei mulți, pentru care libertatea cuvîntului este o abstracție absolută, faptul că statul este condus cu mînă de fier este un lucru benefic. Cei 29 de ani care au trecut de la sfîrșitul de jure al comunismului nu au adus clarificări în ceea ce privește modul în care ne dorim să arate România. Avem o societate conservatoare în sensul rău al cuvîntului, majoritatea oamenilor se opun oricărei schimbări, cît de mici. Avem, este adevărat, și o aripă radical-progresistă, agresivă și intolerantă în aceeași măsură ca tabăra adversă. S-a văzut cel mai bine acest lucru în campania care a precedat referendumul eșuat pentru schimbarea Constituției (nu știm exact ce avea să se schimbe, întrebarea a fost prea vagă și prea ticăloasă).


Primul lucru care trebuie stabilit fără jumătăți de măsură este adoptarea unei noi Constituții, cea actuală avînd prea multe ambiguități. În primul rînd, trebuie pusă în discuţie forma de guvernămînt. Republica este contestabilă, ca moştenitoare a republicii comuniste impuse cu pistolul în 1947. Revenirea la monarhia constituţională ar fi cea mai potrivită alegere. În mod normal nu ar fi necesar un referendum, atîta timp cît nici renunţarea la monarhie nu s-a făcut prin consultare populară. Dar ce mai reprezintă astăzi monarhia, după plecarea Regelui Mihai? Tare mi-e teamă că prea puțin. Trebuie redefinit rolul Parlamentului, instituție fundamentală, dar și cea mai hulită a statului român. Acesta trebuie să rămînă bicameral așa cum a fost gîndit acum mai bine de 150 de ani, dar cu atribuţii diferite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi cu mai puţini membri, în conformitate cu scăderea populaţiei. Nu instituția parlamentară trebuie pusă în discuție, ci oamenii pe care partidele politice înțeleg să-i trimită acolo, oameni de cele mai multe ori nepotriviți pentru a face legi.

Sărbătorim 100 de ani de la formarea unui stat care a durat mai puțin de 22 de ani, din decembrie 1918 pînă în iunie 1940. Istoria ne-a fost potrivnică, integritatea teritorială a națiunii române nu a putut fi menținută. De altfel, în spațiul public se vorbește mai puțin despre 27 martie și 28 noiembrie, datele la care aniversăm alăturarea Basarabiei și Bucovinei. Cel mai mare pericol pentru statul român este indiferența celor care îl populează astăzi. Să rămînem obiecte, nu subiecte ale istoriei, cum spunea Emil Cioran. Să îi lăsăm pe alții să facă ceva în locul nostru, să iasă vecinul la proteste ca noi să-i omorîm liniștiți capra. Și să ne mai lase Europa asta cu toate regulile ei, să nu se mai amestece în treburili noastre interne, așa cum bine sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în mai toate cuvîntările sale. Naționalismul prost înțeles și confundat cu patriotismul ne va îndepărta tot mai mult de aspirațiile compatrioților noștri de acum un secol.

Catedrala

Am ieșit pentru prima dată din țară acum 20 de ani, în 1998. Am vizitat o parte din sudul Germaniei, inclusiv capitala Bavariei, München. Prima metropolă europeană pe care aveam s-o văd în carne și oase. Nu departe de Marienplatz, piața centrală a orașului, unde se află și primăria cu celebrul ei ceas cu figurine, Glockenspiel, se află Frauenkirche, catedrala închinată acum 500 de ani Fecioarei Maria. Nu intrasem pînă atunci într-o catedrală de asemenea măreție. M-a copleșit prin înălțimea fizică și spirituală care nu strivește, ci te ridică. Am simțit așa cum a scris Octavian Paler în Aventuri solitare: într-o catedrală din Evul Mediu european ai o amețeală metafizică.

Dumnezeu ne-a fost interzis nouă românilor aproape o jumătate de secol. S-au demolat mănăstiri și biserici, mulți preoți au pătimit pentru credința lor și au murit în închisorile comuniste. Ateismul totalitar a încercat să rupă toate legăturile cu Cel de Sus și să creeze un om nou fără niciun Dumnezeu. Imaginea credincioșilor în dimineața de Paști, mergînd cu lumina Învierii pe străzile cufundate în beznă ale Bucureștiului de la sfîrșitul anilor ’80, ne arată foarte clar că experimentul n-a reușit. Ideea construirii unei catedrale românești nu aparține acestei generații. Ea a încolțit din momentul în care România a devenit Regat, în 1881 și face parte din proiectul de țară al mai  multor generații. Așadar, faptul că Bucureștiul va avea și el o catedrală monumentală pe mine mă bucură.

Raiul și iadul

Am văzut recent două expoziții care ne arată cele două fețe, diametral opuse, ale oamenilor. În expoziția de la Muzeul Național al Țăranului Român, Colecția Mușat. O geografie spirituală a incoanei pe sticlă transilvănene, apare omul care își propune apropierea de Dumnezeu prin pictura religioasă. Iconari ca Simion Poienaru din Laz, Ursu Broina din Stoboru sau Matei Popa din Vale au căutat în reprezentarea divinității să exprime ce este mai bun și mai înălțător în sufletul omenesc. Dragoste, bunătate, puritate. Aspirația către rai, ca formă de supraviețuire într-o lume, atunci și acum, cu multe cărări întortocheate.

Dar nu la mare distanță de zona aceasta a Făgărașului există Piteștiul. Unde s-a desfășurat, probabil, cel mai îngrozitor experiment din istoria europeană a comunismului. Memorialul Închisoarea Pitești, organizat de niște oameni entuziaști ca Alin Mureșan, Lucian Vasile și Maria Axinte, ne povestește fapte îngrozitoare, pe care o minte normală nu le poate înțelege. Experimentul pus la cale de Alexandru Nicolschi alias Boris Grünberg și aplicat de  Eugen Țurcanu a coborît în cele mai întunecate unghere cunoscute vreodată. Acolo a fost iadul. Cînd am citit în 1990 cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, mi-a fost foarte greu să duc lectura pînă la capăt.

Simion Poienaru și Eugen Țurcanu. Oameni ai aceleiași Românii.

Ștefan Hălălău - Fragmente din scrisori

4 septembrie 1941

Îţi scriu dintr-un şanţ din faţa Odesei unde stau de 9 zile, dar zile de iad nu altceva. Nu te impresiona şi nu vorbi, căci Dumnezeu e mare şi are grijă de noi toţi până la sfârşit.

Eu sunt bine până în prezent şi mă gândesc numai la voi cu tot sufletul şi orice este de natură materială pentru mine în prezent nu mai are absolut nici o valoare, ci numai voi îmi staţi în faţa mea tot timpul şi numai pentru voi trăiesc şi vreau să trăiesc.

De ziua ta, Miorica, te sărut şi-ţi urez sănătate deplină în primul rând şi apoi noroc, căci cu aceste două nu piere omul.

Pe Măriuca sărut-o mult pentru mine şi-i urez tot sănătate şi noroc, minte multă şi cuminţenie ca să ne bucurăm amândoi de ea.

De ziua voastră să vă înveseliţi şi să faci poftele Măriuchii toate, dar absolut toate să se bucure şi ea pe deplin. Regret că nu pot fi la prima ei zi de şcoală, dar să dea Dumnezeu s-o înceapă cu noroc şi aşa să meargă până la sfârşit.

14 octombrie 1941

Mă găsesc tot în faţa Odesei blestemate, unde a fost cimitirul armatei româneşti. Ruşii au început să fugă din Odesa şi cred că în curând se va termina şi cu această nenorocire care a costat atâtea vieţi. Eu cred că am scăpat numai datorită rugăciunilor voastre către atotputernicul Dumnezeu, căci am fost în situaţii din care numai Dumnezeu te scapă.

În război eu am făcut isprăvi mari. Am fost citat prin ordin de zi şi am fost decorat cu „Coroana României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară şi am fost propus la decorare cu „Steaua României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară. Sunt singurul din toată Divizia care am aceste decoraţii. Regimentul a fost la înălţime şi chiar azi spunea Generalul că se descoperă ori de câte ori întîlneşte un ostaş al Regimentului 54 artilerie. Deci n-am fost un nepricopsit.

Şi la Fălciu am făcut lucruri mari, dar am plecat şi nu mai ştiu ce s-a ales, totuşi faptele rămân.

Pe 2 octombrie a fost o zi groaznică, dar şi glorioasă, căci inamicul a atacat cu 42 de care de luptă (tancuri) grele şi a pătruns până în poziţia unui divizion al meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, a fost ceva neînchipuit de înălţător, dar 22 de care au fost complet distruse de ai mei, 12 au fost distruse de un divizion vecin, iar restul au fugit înapoi. Pe pământ care de luptă cu mitraliere, tunuri şi aruncătoare de flăcări, iar sus aviaţia care ne prăpădea. Cred că în iad este mai bine decât era aici, totuşi nici un soldat sau ofiţer nu s-a clintit de la postul său, cu toate că unele tancuri au trecut peste baterii şi s-au întors tunurile înapoi de le-am distrus, cu toate că pe unii îi arseseră flăcările de vii şi cu toate că numărul morţilor şi al răniţilor creştea.

A fost ceva sublim. A fost ultima încercare a ruşilor de a scăpa din cleşte, dar n-a reuşit căci a doua zi i-am dat mult înapoi şi de atunci au început să se retragă şi să plece din front. S-a dus faima de regimentul meu în toată ţara. Am trei ofiţeri decoraţi cu „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decoraţie de război, am toţi ofiţerii decoraţi, subofiţerii la fel, iar trupa (sergenţi, caporali, soldaţi) au peste 150 de decoraţi cu virtutea militară de război care-i echivalentă cu „Mihai Viteazul” pentru ofiţeri şi încă circa 400-500 cu alte decoraţii de război.

Am muncit, m-am sacrificat, dar m-am uzat aproape complet. Am slăbit, cred, circa 22 de kg şi am căpătat o sciatică la ambele picioare, aşa că abia aştept să vin acasă să mă duc la Herculane.

21 mai 1945

Ileana tatii scumpă,

Azi e ziua ta şi mă gândesc la tine. Îţi urez sănătate şi noroc în viaţă. Să creşti mare, să fii cuminte, să înveţi bine şi să nu uiţi niciodată că eşti româncă şi cu suflet românesc, să-ţi iubeşti ţara mai presus decât viaţa ta. Aceasta este urarea ce ţi-o face tatăl tău.

2 mai 1956

Un om când şi-a pierdut averea, serviciul etc. a pierdut foarte mult, când şi-a pierdut familia, prietenii, a pierdut extrem de mult, nici nu se poate spune în cuvinte cât a pierdut, dar când a pierdut moralul (echilibrul) a pierdut totul, se destramă şi cade şi firul vieţii se rupe.

Nu trebuie să te decepţionezi şi nici să te dezarmezi în faţa greutăţilor sau nemulţumirilor oricât de mari ar fi.

Noi trebuie să luăm lumea şi oamenii aşa cum sunt ei, nu cum am dori noi să fie, căci sunt mai mult răi decât buni, mai mult canalii decât de caracter, mai mulţi mincinoşi decât sinceri, mai mulţi hoţi decât cinstiţi, mai mulţi care siluiesc dreptatea, decât cei drepţi etc., în general mai mulţi imorali decât morali.

Aceasta fiind situaţia, noi totuşi trebuie să stăm între ei, fie că-i avem îndrumători, egali sau îi conducem şi marea înţelepciune este să ştim să înlăturăm, pe cât putem, răul când vine de la cei mai mari ca noi sau egali şi să nu-l facem celor mici şi nimănui, iar alteori să ne resemnăm când nu putem face altfel.

Sigur, când orice nemulţumire nu e dreaptă, suferim mai ales când se întâmplă să aibă consecinţe grele asupra noastră, dar nu trebuie să supraestimăm răul şi nici să-l subestimăm şi mai ales să avem marea înţelepciune de a înţelege filosofia vieţii: că totul trece şi se uită, adevărul mai curând sau mai târziu tot va ieşi la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei, iar omul să-şi păstreze nealterat echilibrul raţiunii clare, căci numai aşa se menţine şi echilibrul fiziologic şi prin asta sănătatea, buna dispoziţie, puterea de muncă, puterea de rezistenţă etc.

Un dezamăgit se pierde repede, fiindcă îşi pierde echilibrul judecăţii clare; numai cel cu echilibrul perfect rămâne tare în orice situaţie s-ar găsi, oricâte înfrângeri va suferi, dar mai târziu tot va triumfa şi atunci va simţi plăceri pe care nu la pot avea nemernicii care fac rău, indiferent pe ce treaptă a scării sociale se găsesc.

Viaţa e făcută s-o trăim, nu s-o pierdem şi nu trebuie să facem plăcere celor ce ne sunt împotrivă prin pieirea noastră sau prin supărarea noastră, ci trebuie să-i depăşim prin atitudinea noastră tare şi prin rezistenţa noastră la loviturile lor mişeleşti; fiindcă prin asta îi înfricoşăm mai mult, îi desperăm sau le producem supărări grele, tot datorită faptelor lor.

Gândiţi-vă la curba vieţii mele cu atâtea maxime şi mai ales minime şi vă veţi da seama cât de tare a fost echilibrul meu sufletesc: a fost de cremene şi înalt cât un munte şi n-a putut nimeni să-l dărâme şi nici nu-l va dărâma până voi închide ochii.

Dacă hoitul în momente extrem de grele părea că se clatină, sufletul (echilibrul raţiunii) l-a dominat, stăvilind orice pornire spre cădere, întărindu-l şi pe el cu forţa necesară să reziste.

Eu în viaţă n-am avut alt sprijin decât pe Dumnezeu şi munca mea.

Când s-a întâmplat ca munca mea să fie nesocotită sau subapreciată, eu deşi am fost nemulţumit, totuşi am rămas tare, gândind că cei care au făcut acest lucru, fie că l-au făcut inconştient, fie că au avut obligaţii să le facă din considerente meschine, legături etc., dar eu conştient de adevăr nu m-am lăsat prins de decepţii, ci din contră mi-au dat o forţă şi mai mare de a lupta şi de a învinge şi am triumfat.

Viaţa este aspră şi trebuie învinsă şi trăită şi să ne-o facem noi cât mai plăcută pentru sufletul nostru, căci destul ne-o amărăsc alţii.

Eu i-am ajutat pe toţi când am putut şi neamurile şi pe străini, iar recunoştinţă din partea lor nu cer, căci de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.

Doina Cornea

I-am auzit pentru prima oară numele la Europa Liberă, pe cănd eram elev de liceu. Profesoara de la Univeristatea Babeș-Bolyai din Cluj era una dintre vocile, din păcate puține, ale opoziției la politica lui Nicolae Ceaușescu. Memoriile pe care i le-a expediat în anii ’80 au fost strînse în volumul Scrisori deschise și alte texte, apărut în 1991 la Humanitas. M-am bucurat să o văd la televizor în zilele lui decembrie 1989, cînd făcea iarăși excepție printre atîția activiști de partid. A fost printre primii care s-au retras din FSN, încă din 23 ianuarie 1990, intuind parcursul grupării conduse de Ion Iliescu pînă la ceea ce înseamnă azi PSD. Mizeriile aruncate după această retragere ar necesita un proces separat de cele ale Revoluției și Mineriadei. Tot felul de oameni de bine o înfierau cu mînie proletară, ducînd calomnia la un nivel inimaginabil. Doina Cornea și-a continuat lupta pentru construirea unei societăți democratice în România, fără să urmărească vreun avantaj personal. A contribuit în 1991 la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației, însemnînd coagularea unei opoziții unite care avea să cîștige în 1996 alegerile locale, parlamentare și prezidențiale. Doina Cornea rămîne un reper în ceea ce privește verticalitatea și tenacitatea de a-și apăra și susține principiile, indiferent de consecințe. Distincțiile și premiile pe care le-a primit în România și în străinătate vin să recunoască meritele imense pe care Doina Cornea le-a avut în răsturnarea dictaturii comuniste. Dumnezeu să o odihnească în pace!