vineri, 18 mai 2018

Ștefan Hălălău - Fragmente din scrisori



4 septembrie 1941

Îţi scriu dintr-un şanţ din faţa Odesei unde stau de 9 zile, dar zile de iad nu altceva. Nu te impresiona şi nu vorbi, căci Dumnezeu e mare şi are grijă de noi toţi până la sfârşit.
Eu sunt bine până în prezent şi mă gândesc numai la voi cu tot sufletul şi orice este de natură materială pentru mine în prezent nu mai are absolut nici o valoare, ci numai voi îmi staţi în faţa mea tot timpul şi numai pentru voi trăiesc şi vreau să trăiesc.
De ziua ta, Miorica, te sărut şi-ţi urez sănătate deplină în primul rând şi apoi noroc, căci cu aceste două nu piere omul.
Pe Măriuca sărut-o mult pentru mine şi-i urez tot sănătate şi noroc, minte multă şi cuminţenie ca să ne bucurăm amândoi de ea.
De ziua voastră să vă înveseliţi şi să faci poftele Măriuchii toate, dar absolut toate să se bucure şi ea pe deplin. Regret că nu pot fi la prima ei zi de şcoală, dar să dea Dumnezeu s-o înceapă cu noroc şi aşa să meargă până la sfârşit.


14 octombrie 1941

Mă găsesc tot în faţa Odesei blestemate, unde a fost cimitirul armatei româneşti. Ruşii au început să fugă din Odesa şi cred că în curând se va termina şi cu această nenorocire care a costat atâtea vieţi. Eu cred că am scăpat numai datorită rugăciunilor voastre către atotputernicul Dumnezeu, căci am fost în situaţii din care numai Dumnezeu te scapă.
În război eu am făcut isprăvi mari. Am fost citat prin ordin de zi şi am fost decorat cu „Coroana României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară şi am fost propus la decorare cu „Steaua României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară. Sunt singurul din toată Divizia care am aceste decoraţii. Regimentul a fost la înălţime şi chiar azi spunea Generalul că se descoperă ori de câte ori întîlneşte un ostaş al Regimentului 54 artilerie. Deci n-am fost un nepricopsit.
Şi la Fălciu am făcut lucruri mari, dar am plecat şi nu mai ştiu ce s-a ales, totuşi faptele rămân.
Pe 2 octombrie a fost o zi groaznică, dar şi glorioasă, căci inamicul a atacat cu 42 de care de luptă (tancuri) grele şi a pătruns până în poziţia unui divizion al meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, a fost ceva neînchipuit de înălţător, dar 22 de care au fost complet distruse de ai mei, 12 au fost distruse de un divizion vecin, iar restul au fugit înapoi. Pe pământ care de luptă cu mitraliere, tunuri şi aruncătoare de flăcări, iar sus aviaţia care ne prăpădea. Cred că în iad este mai bine decât era aici, totuşi nici un soldat sau ofiţer nu s-a clintit de la postul său, cu toate că unele tancuri au trecut peste baterii şi s-au întors tunurile înapoi de le-am distrus, cu toate că pe unii îi arseseră flăcările de vii şi cu toate că numărul morţilor şi al răniţilor creştea.
A fost ceva sublim. A fost ultima încercare a ruşilor de a scăpa din cleşte, dar n-a reuşit căci a doua zi i-am dat mult înapoi şi de atunci au început să se retragă şi să plece din front. S-a dus faima de regimentul meu în toată ţara. Am trei ofiţeri decoraţi cu „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decoraţie de război, am toţi ofiţerii decoraţi, subofiţerii la fel, iar trupa (sergenţi, caporali, soldaţi) au peste 150 de decoraţi cu virtutea militară de război care-i echivalentă cu „Mihai Viteazul” pentru ofiţeri şi încă circa 400-500 cu alte decoraţii de război.
Am muncit, m-am sacrificat, dar m-am uzat aproape complet. Am slăbit, cred, circa 22 de kg şi am căpătat o sciatică la ambele picioare, aşa că abia aştept să vin acasă să mă duc la Herculane.


21 mai 1945

Ileana tatii scumpă,
Azi e ziua ta şi mă gândesc la tine. Îţi urez sănătate şi noroc în viaţă. Să creşti mare, să fii cuminte, să înveţi bine şi să nu uiţi niciodată că eşti româncă şi cu suflet românesc, să-ţi iubeşti ţara mai presus decât viaţa ta. Aceasta este urarea ce ţi-o face tatăl tău.


2 mai 1956

Un om când şi-a pierdut averea, serviciul etc. a pierdut foarte mult, când şi-a pierdut familia, prietenii, a pierdut extrem de mult, nici nu se poate spune în cuvinte cât a pierdut, dar când a pierdut moralul (echilibrul) a pierdut totul, se destramă şi cade şi firul vieţii se rupe.
Nu trebuie să te decepţionezi şi nici să te dezarmezi în faţa greutăţilor sau nemulţumirilor oricât de mari ar fi.
Noi trebuie să luăm lumea şi oamenii aşa cum sunt ei, nu cum am dori noi să fie, căci sunt mai mult răi decât buni, mai mult canalii decât de caracter, mai mulţi mincinoşi decât sinceri, mai mulţi hoţi decât cinstiţi, mai mulţi care siluiesc dreptatea, decât cei drepţi etc., în general mai mulţi imorali decât morali.
Aceasta fiind situaţia, noi totuşi trebuie să stăm între ei, fie că-i avem îndrumători, egali sau îi conducem şi marea înţelepciune este să ştim să înlăturăm, pe cât putem, răul când vine de la cei mai mari ca noi sau egali şi să nu-l facem celor mici şi nimănui, iar alteori să ne resemnăm când nu putem face altfel.
Sigur, când orice nemulţumire nu e dreaptă, suferim mai ales când se întâmplă să aibă consecinţe grele asupra noastră, dar nu trebuie să supraestimăm răul şi nici să-l subestimăm şi mai ales să avem marea înţelepciune de a înţelege filosofia vieţii: că totul trece şi se uită, adevărul mai curând sau mai târziu tot va ieşi la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei, iar omul să-şi păstreze nealterat echilibrul raţiunii clare, căci numai aşa se menţine şi echilibrul fiziologic şi prin asta sănătatea, buna dispoziţie, puterea de muncă, puterea de rezistenţă etc.
Un dezamăgit se pierde repede, fiindcă îşi pierde echilibrul judecăţii clare; numai cel cu echilibrul perfect rămâne tare în orice situaţie s-ar găsi, oricâte înfrângeri va suferi, dar mai târziu tot va triumfa şi atunci va simţi plăceri pe care nu la pot avea nemernicii care fac rău, indiferent pe ce treaptă a scării sociale se găsesc.
Viaţa e făcută s-o trăim, nu s-o pierdem şi nu trebuie să facem plăcere celor ce ne sunt împotrivă prin pieirea noastră sau prin supărarea noastră, ci trebuie să-i depăşim prin atitudinea noastră tare şi prin rezistenţa noastră la loviturile lor mişeleşti; fiindcă prin asta îi înfricoşăm mai mult, îi desperăm sau le producem supărări grele, tot datorită faptelor lor.
Gândiţi-vă la curba vieţii mele cu atâtea maxime şi mai ales minime şi vă veţi da seama cât de tare a fost echilibrul meu sufletesc: a fost de cremene şi înalt cât un munte şi n-a putut nimeni să-l dărâme şi nici nu-l va dărâma până voi închide ochii.
Dacă hoitul în momente extrem de grele părea că se clatină, sufletul (echilibrul raţiunii) l-a dominat, stăvilind orice pornire spre cădere, întărindu-l şi pe el cu forţa necesară să reziste.
Eu în viaţă n-am avut alt sprijin decât pe Dumnezeu şi munca mea.
Când s-a întâmplat ca munca mea să fie nesocotită sau subapreciată, eu deşi am fost nemulţumit, totuşi am rămas tare, gândind că cei care au făcut acest lucru, fie că l-au făcut inconştient, fie că au avut obligaţii să le facă din considerente meschine, legături etc., dar eu conştient de adevăr nu m-am lăsat prins de decepţii, ci din contră mi-au dat o forţă şi mai mare de a lupta şi de a învinge şi am triumfat.
Viaţa este aspră şi trebuie învinsă şi trăită şi să ne-o facem noi cât mai plăcută pentru sufletul nostru, căci destul ne-o amărăsc alţii.
Eu i-am ajutat pe toţi când am putut şi neamurile şi pe străini, iar recunoştinţă din partea lor nu cer, căci de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.


Un comentariu: