Catedrala

Am ieșit pentru prima dată din țară acum 20 de ani, în 1998. Am vizitat o parte din sudul Germaniei, inclusiv capitala Bavariei, München. Prima metropolă europeană pe care aveam s-o văd în carne și oase. Nu departe de Marienplatz, piața centrală a orașului, unde se află și primăria cu celebrul ei ceas cu figurine, Glockenspiel, se află Frauenkirche, catedrala închinată acum 500 de ani Fecioarei Maria. Nu intrasem pînă atunci într-o catedrală de asemenea măreție. M-a copleșit prin înălțimea fizică și spirituală care nu strivește, ci te ridică. Am simțit așa cum a scris Octavian Paler în Aventuri solitare: într-o catedrală din Evul Mediu european ai o amețeală metafizică.

Dumnezeu ne-a fost interzis nouă românilor aproape o jumătate de secol. S-au demolat mănăstiri și biserici, mulți preoți au pătimit pentru credința lor și au murit în închisorile comuniste. Ateismul totalitar a încercat să rupă toate legăturile cu Cel de Sus și să creeze un om nou fără niciun Dumnezeu. Imaginea credincioșilor în dimineața de Paști, mergînd cu lumina Învierii pe străzile cufundate în beznă ale Bucureștiului de la sfîrșitul anilor ’80, ne arată foarte clar că experimentul n-a reușit. Ideea construirii unei catedrale românești nu aparține acestei generații. Ea a încolțit din momentul în care România a devenit Regat, în 1881 și face parte din proiectul de țară al mai  multor generații. Așadar, faptul că Bucureștiul va avea și el o catedrală monumentală pe mine mă bucură.