Noaptea lungă a pisicilor singure

Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, Editura Brumar, 2010

Atmosfera este cel mai important personaj al prozei lui Sorin Delaskela. O atmosferă care te prinde ca o pînză de păianjen şi de care nu poţi scăpa nici după ce ai închis cartea şi te-ai întors la realitate. Singurătatea este şi ea parte din distribuţia cărţii. Marea singurătate a lumii făcută din toate micile noastre singurătăţi de bucătărie, birou, lift, metrou, treceri de pieton sau supermarket. (Marlen şi câinele dimineţii). Peisajul este de cele mai multe ori sumbru, derizoriul, chiar sordidul vieţii sînt disecate pînă la detaliu pentru a da o imagine terifiantă a realităţii.

Întotdeauna i-am invidiat pe bibliotecari. Am fost convins că nu există meserie mai frumoasă decît să stai ziua întreagă printre cărţi, să citeşti şi să oferi cărţi spre lectură. Eram printre visătorii care vedeau ca Borges paradisul ca pe o bibliotecă. Nu mai pot gîndi la fel după ce am citit Funcţionarii prafului: „Eu fişam dicţionare şi alte tâmpenii. Ţi-am mai spus. Asta făceam mare parte din timp. Mii de volume pe care nimeni nu le va mai răsfoi vreodată. O lume a Plictiselii absolute şi a imobilităţii calde. O lume uitată, inutilă, putrescentă. […] Paşii tăi stârnesc un ecou de cavou, iar mirosul greu de cadavru de hârtie şi cerneală tipografică îţi intră în piele.” În Mecanisme lirice, umorul este bine disimulat în melancolia care îi caracterizează pe cei doi oameni singuri care au o conversaţie telefonică în miez de noapte. Atît expeditorul versurilor (nu autorul, pentru că el trimite versurile altora), cît şi redactorul revistei (care nu recunoaşte originalul şi îi promite publicarea) îşi umplu singurătatea purtînd un dialog politicos, dar în esenţă la fel de absurd ca versurile lui Urmuz din ultimul poem citit la telefon.

Trofin din Un idiot mai puţin este un personaj pentru care Charles Bukovski ar putea fi invidios. Un om care nu însemna decît un corp de carne şi zdrenţe, un superjeg şi a cărui moarte nu a impresionat pe nimeni: „Credeţi-mă, există cel puţin o mie de motive pentru care moartea lui Trofin ar trebui să ne readucă zâmbetul pe buze, cel puţin o mie. Moartea lui Trofin este acea clipă de luciditate fulgurantă şi demnă pe care o are viaţa, în vreme ce păşeşte ca o curvă beată şi vanitoasă pe marginea de beton a unui pod arcuit peste prăpastia fără fund, echilibrându-se cu braţele întinse şi hohotind deopotrivă ridicol şi grotesc.”.

O povestire axată în întregime pe dialog este Acvariul, o parabolă a îndepărtării oamenilor unii de ceilalţi: „– […] Parcă nu mai aveam o limbă comună. Cuvintele noastre pluteau pe lângă noi ca nişte baloane de carnaval şi aerul din interiorul lor era călduţ. Apoi am început să nu ne mai vedem. Pur şi simplu alunecam unul pe lângă celălalt, ca peştii în acvariu. – Ca mami şi tati, zice.”. Copiii, maturizaţi înainte de vreme, par să-i înţeleagă pe părinţii-copii, îi aşteaptă acceptînd tacit şi straniu situaţia evadării temporare a acestora.

Într-un fel de cuvînt înainte, Sorin Delaskela ne spune: Apoi scrisul nu înfrânge nici timpul, nici moartea, ci doar le acoperă în lumina sa tremurătoare, de amurg. Literatura nu ne va mântui. Chiar dacă s-ar putea să aibă dreptate, cartea aceasta îi va aduce suficienţi cititori care să-l pună pe gînduri în legătură cu sensul propriei literaturi.

Cum fu la Gaudeamus

Plagiat

Dan Teodorescu a fost acuzat şi ulterior s-a autodenunţat că ultima piesă a trupei Taxi, Non Stop, este plagiată după un cîntec rusesc al anilor ’90. Chiar dacă concluzia specialiştilor de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor a fost că nu este vorba decît despre o asemănare întîmplătoare şi că nu există nicio suspiciune de plagiat, trebuie să amintesc că nu este prima dată cînd ideile marelui popor de la Răsărit sunt furate în mod samavolnic. În timpul Uniunii Sovietice, fie-i ţărîna uşoară, dar sigură, au existat încercări de restabilire a adevărului istoric. Astfel, elevii care au avut norocul să înveţe în ţările care instalaseră democraţia populară că adevăratul inventator al radioului a fost rusul Popov, nu uzurpatorul italian Marconi, că cel care a pus bazele geneticii a fost marele botanist rus Miciurin, nu cehul Mendel. S-a ajuns pînă acolo încît perfidul Albion şi-a însuşit celebrul grup The Beatles, care chiar dacă a fost un instrument capitalist pentru propagarea muzicii decadente, a făcut un gest de reparaţie morală publicînd Back in the USSR, care trebuie interpretat drept ceea ce este, adică o recunoaştere a originii sovietice a celor 4. Trăiască lupta pentru pace!

Omul din spatele cărţilor

Gabriel Dimisianu, Oameni şi cărţi, Editura Cartea Românească, 2008

Istoria literară nu reţine întotdeauna pentru posteritate esenţialul. Ies de multe ori în faţă anecdoticul unor situaţii, amănunte care nu definesc portretul scriitorului în esenţa lui, doar scot în evidenţă subiecte de presă care vînd, fără să ne spună ceea ce este important cu adevărat.

Gabriel Dimisianu reuşeşte în Oameni şi cărţi un tablou cvasi-complet al vieţii literare de la sfîrşitul anilor ’50 şi pînă astăzi. A lucrat în redacţia revistei Amfiteatru şi a Gazetei literare, precursoarea României literare, al cărei director a fost mulţi ani. Sînt evocaţi scriitori binecunoscuţi ca Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Geo Bogza (care în 1968 l-a înfruntat pe Ceauşescu la Conferinţa naţională a scriitorilor), Tudor Vianu, Gala Galaction, dar şi autori cu care posteritatea nu a fost la fel de mărinimoasă, în ciuda faptului că au fost valoroşi şi apreciaţi de contemporani: Mihail Crama (poet, unul dintre exponenţii „generaţiei războiului”), Ury Benador (omul grelelor tăceri), Paul Georgescu (căruia îi datorează intrarea în lumea literară).

Nu lipsesc prietenii din această carte. Nicolae Velea, coleg de facultate şi mai tărziu de redacţie, este subiectul unei descrieri memorabile: „Făcut într-adevăr din atâtea disproporţii şi asimetrii, cu imensul cap montat pe un trunchi nu prea masiv, deşi părea mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea neşlefuit, „nefinisat” (cu excepţia frapantă, prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, în mişcări, primejduind mereu obiectele casabile din încăperile în care se afla şi luând din belşug pe hainevarul de pe ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată lumea. […] Cam în felul acesta, îmi închipuiam, va fi fost întâmpinat Creangă în mediile prin care circula.” Alt episod este cel despre o stradă din mahalaua Rahovei, unde a fiinţat, acum treizeci de ani şi mai bine, un fel de mic falanster al unor tineri literaţi români. Este vorba de Nichita Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag şi Gabriel Dimisianu. „Navigam zilnic între două lumi, pur şi simplu, una de precipitare şi nervozităţi, cea din centru, şi alta, cea din Naipu, de calm şi încetinire, parcă, a fugii timpului.” (Strada Naipu 20).

Partea a doua a cărţii o reprezintă un jurnal reluat, cu însemnări care pleacă din 1992 şi se opresc la 2004. Sînt însemnări unde Gabriel Dimisianu lasă la o parte haina de critic şi istoric literar şi ne dezvăluie un real talent de narator, care vede literatura în cele mai banale întîmplări ale zilei: „Singur în aceste ultime două zile ale lui 1995, singur şi în „noaptea dintre ani” a prezentatoarelor de la televiziuni. G. s-a dus la Cluj unde mama ei e bolnavă. Vreau să treacă aceste zile în cel mai banal chip, în fond sunt zile ca oricare altele, dar lumea le trăieşte cu fervoare căci aşa s-a deprins. Ieri m-am întâlnit cu Anca B., încărcată de pachete, cumpărase tot felul de lucruri pentru copii. Mă întreabă de G. şi-i spun că e plecată. Mă întreabă apoi reflex: şi tu ce faci de Revelion? Îi răspund că nu fac nimic, că nu-l fac în nici un fel, îl las nefăcut, să-l facă alţii şi pentru mine. Oricum, nefăcut nu rămâne.” (30 decembrie 1995).

Lectura acestei cărţi mi-a facilitat întîlnirea cu o seamă de scriitori importanţi ai literaturii române, precum şi cu oamenii din spatele cărţilor pe care le-au scris. M-a cucerit în mod special unul dintre ei, un om cald care ştie să vadă esenţialul din întîmplările vieţii. În iunie 2011, Gabriel Dimisianu a primit Premiul Naţional pentru Literatură.

Lansare de carte

Duminică la ora 1 lansez pe piaţă asigurările mele de viaţă, despre care vor vorbi Nora Iuga, Felix Nicolau şi Robert Şerban. Gazdă primitoare va fi standul 376 al editurii Brumar, situat la cel mai înalt nivel (7.70) al Tîrgului Gaudeamus de la Romexpo. Vă aştept pentru că trăim vremuri în care o asigurare prinde bine la casa omului, darămite un volum întreg.

A început generaţia zecistă a poeţilor

Primii au fost şaizeciştii. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana apăreau într-o perioadă de dezgheţ cultural, în care se încerca refacerea legăturilor cu poezia interbelică. Deşi o generaţie nu durează doar 10 ani, au apărut şaptezeciştii ca Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Virgil Mazilescu. Împărţirea literaturii în decade a continuat firesc (dacă acceptăm această regulă) cu optzeciştii (cei mai importanţi dintre ei găsindu-se în antologia lui Alexandru Muşina), nouăzeciştii, cu Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Iustin Panţa în prim plan şi douămiiştii, strînşi de Marin Mincu într-o nouă antologie generaţionistă. Conform teoriei, generaţia 2000 a expirat la sfîrşitul anului trecut, chiar dacă poeţii ei mai au multe de scris. Se naşte o nouă promoţie. Eu aş numi-o zecistă. Andrei Dósa cu cartea sa Când va veni ceea ce este desăvârşit ar putea reprezenta un punct de plecare. Cine se mai aliniază la start? (ca s-o parafrazez pe optzecista Elena Ştefoi).

Salonul European de Bandă Desenată

Am fost acolo după reclama pe care i-a făcut-o Bogdan Lipcanu. Merită să mergeţi. Eu am redescoperit-o pe Livia Rusz, cea care mi-a bucurat copilăria cu Mac şi Cocofifi. L-am revăzut şi pe Tintin, în cărţile care sînt acum reeditate în limba română de către M.M. Europe. Pînă duminica viitoare mai aveţi timp să ajungeţi acolo.

Opapa

Am învăţat multe de la el. Dreptatea în primul rînd. Ca avocat, nu a vrut să lucreze în Penal. N-ar fi putut reprezenta criminali şi infractori. Apoi ordinea, atît în gîndire, cît şi în viaţa de zi cu zi. Corectitudinea, punctualitatea, cuvîntul dat. Dragostea pentru Viena. Limba germană. Eleganţa. Sînt 30 de ani de cînd nu-i mai simt căldura decît în vis.

Clubul de lectură

Vă aştept sîmbătă 12 noiembrie 2011 în Shift Pub, la ora 2 imediat după prînz, să vorbim despre cum e să trăieşti în, lângă şi cu poezia la fiecare pas (Andrei Ruse).

Calist Arhiereul

Drumul cu troleibuzul din Titan spre centrul oraşului trece pe nişte străzi din vechiul Bucureşti, străzi care în copilăria mea păstrau casele cu parfum interbelic. Dristor, Delea Nouă, Delea Veche, Labirint, Popa Nan. La una dintre staţii, lîngă biserica Delea Nouă, citeam o inscripţie în piatră, pe faţada unei case vechi: Asilul Calist Arhiereul. Toată copilăria am crezut că numele acelui azil era Arhiereul, iar Calist un adjectiv care desemna o calitate necunoscută mie. A fost demolat în 1987, lăsînd pînă astăzi un loc gol la intersecţia căii Călăraşilor cu Delea cea Nouă.

Generaţia „optzeci” la cuţit

Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia „optzeci”, Editura Tracus Arte, 2010

O teză de doctorat este de cele mai multe ori o lucrare ştiinţifică inaccesibilă cititorilor obişnuiţi. Portretul de grup pe care ni-l propune Mihail Vakulovski vine să contrazică această prejudecată, lucrarea lui se citeşte ca un roman (sau ca un rockman anticipînd Tovarăşii de cameră din 2011) cu personaje pozitive şi mai puţin pozitive. Abundă referinţele, fie că este vorba de volume de critică, articole din publicaţiile culturale sau interviuri ale scriitorilor disecaţi. Senzaţia pe care o ai este că autorul a stat ascuns într-un colţ al sălii în care se desfăşura Cenaclul de Luni şi a notat sîrguincios de acolo toate nuanţele lecturilor şi toate reacţiile sălii (ce bine i-ar fi prins broşurile pe care le editează în zilele noastre Institutul Blecher).
„Sub admirabile titluri, ca în romanele englezeşti din secolul XVIII, se desfăşoară capitolele analitice” (Nicolae Manolescu pe coperta a patra). Mihail Vakulovski împarte poezia anilor ’80 în poezia realului (cu subcapitolele realul cotidian – Florin Iaru, Romulus Bucur, Mariana Marin, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Ioan Flora, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, hiper-realul – Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi realul fabulos – Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Mihaiu, Viorel Mureşan, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei), poezia textului (texistenţialistă – Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu şi textualirickă – Nichita Danilov, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Petru Romoşan, Ion Mureşan) şi poezia psihozei – Călin Vlasie, Marta Petreu, Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Ion Stratan, Viorel Padina, Cristian Popescu. Pentru a descrie cît mai exact categoria din care fac parte poeţii comentaţi, el inventează cuvinte cum am mai văzut doar la Paul Goma: texistenţialişti (textuarea existenţială) cînd se referă la Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu, textualirickă, aşa cum este percepută poezia lui Nichita Danilov, Ion Bogdan Lefter sau Ion Mureşan, floriniar…iaeriană, atunci cînd se referă la „celebra & admirabila ironie & ironizare” caracteristică lui Florin Iaru sau urmuzianismul (sau urmuzianietatea!) lui Traian T. Coşovei.
Modul în care poeţii sînt percepuţi trădează faptul că însuşi criticul este înainte de toate poet: „Poezia lui Cărtărescu e comparabilă cu stilul brazilienilor sau al portughezilor, ori, la nivel de club, al Barcelonei, care practică un fotbal artistic, cu foarte multe pase ce ameţesc nu numai adversarul, dar şi spectatorul.”, „Romulus Bucur e, pe teren, un jucător de bază şi care, deşi nu iese în evidenţă, utilitatea şi necesitatea lui sînt recunoscute, iar după meci spectatorii mai degrabă uită de golgheter decît de el.”, „Şi dacă tot tropul de bază al Martei Petreu e comparaţia, cărţile ei sînt ca un tren, vagoanele căruia comunică în permanenţă, are loc o mişcare foarte vivace.” Şi că este postmodern o relevă fragmentele de jurnal inserate în carte, cum sînt cele din capitolele dedicate lui Călin Vlasie, lui Matei Vişniec sau lui Cristian Popescu.
Pregătirea cărţii s-a făcut cu o rigoare germană, se vede că Mihail Vakulovski „ştie tot ce au scris optzeciştii, tot, tot” (acelaşi Nicolae Manolescu) şi de aceea portretul îi iese în cele mai mici detalii, cum sînt spălarea ciorapilor la Caius Dobrescu sau cumpărarea ouălor la Alexandru Muşina. Apar scheme (la Nichita Danilov, Marta Petreu) prin care demersul critic capătă valenţe matematice. Un alt aspect original îl constituie integrarea poeţilor basarabeni Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, poeţi români şi de limbă română, a căror apartenenţă la literatura română nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu a mai fost atît de clar exprimată pînă la Mihail Vakulovski.
Cartea lui Mihail Vakulovski intră în rîndul cărţilor must read despre generaţia optzecistă alături de Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă de Radu G. Ţeposu şi Flashback 1985: Începuturile „noii poezii” de Ion Bogdan Lefter. Faptul că această carte de critică literară poate fi citită ca un roman, o demonstrează proiecţia în viitor a personajelor: „Optzeciştii care, inevitabil, vor îmbătrîni, nu vor deveni nişte acrituri, ci pur şi simplu nişte bătrînei isteţi şi simpatici, vor asculta în continuare Lennon, Morrison, Metallica, Beatles, Nirvana, vor citi şi cita în continuare din Generaţia beat”. Deocamdată, aşa cum i-am văzut la (re)lansările volumelor colective Aer cu diamante şi Cinci, au rămas la fel de tineri.

Cronică apărută în Poesis internaţional nr. 6 / septembrie 2011

Interviu cu Felix Nicolau

„Am 5 neveste pe care le pun la treabă. Femeile mă ajută să le fac pe toate”

Florin Hălălău: Eşti un intelectual multilateral dezvoltat. Profesor universitar, scriitor, promoter cultural. Cum reuşeşti să le faci pe toate?

Felix Nicolau: Încă de la 27 de ani am fost bigam. Nu m-au prins pentru că, pe vremea aia, acum 89 de ani, nu erau computere. Acum am 5 neveste pe care le pun la treabă. Între timp au venit computerele, autorităţile m-au dibuit ca ilegalist, dar mă lasă în pace. Sunt aşa de bătrân, încât îşi închipuie că nu le mai pot face nimic. Nici măcar la musulmani nu m-au silit să trec. Deci femeile mă ajută să le fac pe toate.

FH: Puţină lume ştie că ai debutat ca poet. Mai scrii poezie?

FN: Dacă chiar vrei să ştii, am gata un volum de poezie, pe care acum îl traduc în engleză. E un motiv ca să nu-l public. Ştiu că te îngreţoşează că încă scriu poezie, dar îţi garantez că e poezie rea şi foarte ironică. Dacă tot nu-ţi convine, ne batem după blocuri sâmbăta care vine.

FH: În care gen literar te mişti cel mai bine, cel mai liber? În proză, în critică?

FN: Cel mai bine mă mişc în proză, pentru că nu am limite. Acum, de când scriu la Academia Caţavencu, am început să mă simt bine şi în critică. Nu ştiu cât va dura euforia asta, pentru că sigur îmi va lua careva gâtul.

FH: Pe mâna femeilor, romanul pe care l-ai lansat anul trecut, îi invită pe cititori să aranjeze capitolele (capotele cum le numeşti tu) după bunul plac. A doua ediţie va ţine cont de eventualele sugestii primite în acest sens?

FN: Cu drag! Cititorul este stăpânul meu. Pentru el renunţ şi la una din alea 5 neveste. Cititorul meu e deşteptăciunea întruchipată, altfel nu văd cum m-ar putea citi. Ăsta e un citat din Cărtărescu, să nu credeţi că mă dau eu mare.

FH: Ai organizat spectacole de slam poetry. Crezi că asemenea manifestări pot avea succes şi în România?

FN: Ar putea avea succes. Şi încă mare. Eu am organizat mai mult decât slam poetry. Am făcut proiecţii, improvizaţii, creative writing etc. Şi le mulţumesc partenerilor mei direcţi: Andrei Ruse şi Marius Surleac. A fost superb, însă nu am avut susţinere financiară pentru promovare. Altfel eram acum preşedintele României.

FH: Îţi place sportul. Cît te ajută la condiţia fizică necesară răspîndirii tale pe atîtea planuri?

FN: Mă ajută enorm, mă şi dărâmă enorm. Tocmai pentru că sunt atât de răspândit, viaţa mea arată ca o cazarmă. E drept că uneori dezertez şi pierd nopţile aiurea, însă sportul e şi o sursă de inspiraţie şi o nebunie plină de libertate. Ce e alcoolul şi ţigara pentru majoritatea creatorilor, astea sunt rolele si fitnessul pentru mine.

FH: Sînt sigur că mulţi dintre cititorii romanului Tandru şi rece ar vrea să ştie ce mai fac tanti Clemanza şi tanti Mizi.

FN: Tanti Clemanza şi tanti Mizi sunt bine merci pe lumea ailaltă, unde mă aşteaptă să-mi sucească gâtu’ şi să-mi dea la gioale pentru felul în care am scris despre ele. În special tanti Clemanza are un uppercut durere! Îmi închipui ce bună e acum, când are timp să dea la sac, pentru că nu mai trebuie să facă piaţa. O să fie vai şi amar de capu’ fantomei mele.

FH: Ţi-ai dat doctoratul cu o lucrare despre Eminescu. În ce relaţii mai eşti cu clasicii?

FN: În relaţii mişto! Eu trăiesc ca un student, citesc pe rupte, deci clasicii sunt amicii mei. Propriu-zis, alea 5 neveste – rămâne între noi – sunt Hölderlin, Creangă, Dante, Cervantes şi Axl Rose. Sau te refereai la altceva?

FH: Cea mai recentă carte de cronici se numeşte Anticanonice. Îţi place să mergi pe contrasens?

FN: Nu, nu-mi place. Ador să fiu un om normal, chiar banal. De fapt, eu apăr normalitatea. Exact de asta am mereu probleme de neintegrare şi scandal. Uite şi de ce nu-mi pot permite să îmbătrânesc – m-ar cotonogi toţi umflaţii ăştia în pene automat. Idee e că sunt un om liber, fără stăpân, care n-am primit mai nimic de la statul român, aşa că nu prea pot fi strâns cu menghina. Nu mă întreba de unde...

FH: Ai un simţ al umorului foarte dezvoltat. Te-ai gîndit vreodată să scrii scenariul unui sitcom?

FN: Măi, eu ţin un curs de creative writing unde predau teoria scenariului. Am colaborat o ţâră şi cu Mediapro la scenarii. Dar n-a ieşit nimic, pentru că erau foarte conformişti. Cât despre sitcom – aş vrea să pot fi o curvă proastă, dar nu mă lasă cele 5 neveste. Însă de scenarii tot o să mă iau. Am vreo 2 mişto în lucru şi am văzut într-o budă că se dau premii mari. Era un afiş. Oriunde mă duc de acum, o să intru la budă, să văd ce concursuri mai sunt.

FH: Îţi mulţumesc.

Interviu cu Florin Dumitrescu

„Mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică”

Florin Hălălău: Ana are mere, Gina are pere. Ce crezi că are poezia ta mai incitant?

Florin Dumitrescu: Pe cei mai mulţi îi incită muzicalitatea, acest – hai să-i zic - înveliş sonor suav şi lejer (lejer la citit, dar anevoios la compus, crede-mă). Nu am niciun resentiment: e foarte OK să fiu citit superficial, e foarte OK să am cronici axate pe stil, pe formalism retoric şi pe concetism. E foarte OK să fiu etichetat ca ăla cu sunetele, cu trilurile, păsăroiul ăla (neo)manierist. Eu sper – şi aproape ştiu – că acele triluri acţionează şi asupra unui strat mai profund al conştiinţelor. E datoria mea să încerc să cuceresc acele tărîmuri. Sînt şi unii cititori – mai puţini – pe care îi incită şi conţinuturile, ceea ce pot descoperi dincolo de acest ambalaj. Există cititori şi critici care ajung la nivelul superior; la acel „joc secund mai pur”; şi lor le mulţumesc – vorba aceea - pentru atenţie. Şi eu vorbesc despre moarte, disperare şi angoasă, fără să mă vaiet însă la tot pasul, fără să trag înjurături din primul vers: îl las pe cititor s-o facă. Cred în transfigurare şi în sublimare artistică. Asta e calea mea; nu zic că e singura cale justă şi nu polemizez cu maşscriiştii, cu personaliştii sau cu douămiiştii. Dimpotrivă, îi citesc cu plăcere şi le sînt recunoscător pentru că şi ei mă întîmpină cu deschidere şi sensibilitate.

FH: Încîntecele pe care le-ai lansat anul trecut la Bookfest au venit la 13 ani după Ana are mere. De ce publici atît de rar?

FD: Cartea din ’97 i-o datorez lui D.S. Boerescu, care m-a propus în acel an pentru Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. El mă ascultase citind în anii ’80, la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin. În anii ’90, DSB era fan Sarmalele Reci şi îmi tot lăuda textele. Îi sînt recunoscător pentru premiu şi pentru carte, dar am rămas apoi cu impresia că fusesem oarecum „confecţionat”, că eram un produs de marketing. Obţinusem o atenţie prea uşoară şi o glorie clar nemeritată. Ţin minte că se făceau seminarii de postmodernism şi teze pe versurile mele... Eram stîrnit întruna să fac scandal, să demolez socluri, să lansez fronde!... Dar îmi era ruşine faţă de literaţii autentici şi faţă de profesorii mei. Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am spus dubiile lui Florin Iaru, care făcuse parte din juriu: mi-a răspuns să nu-mi fac probleme, că îmi meritam premiul. Totuşi, mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică.

FH: Manierismul textelor tale poetice poate şoca la 10 ani de la intrarea în secolul XXI. Cum îţi vine această haină?

FD: Eu credeam că, dimpotrivă, fac parte dintre poeţii molcomi, care nu şochează destul, într-un peisaj literar avid de stridenţe, şocuri şi „revoluţii la minut”. Eu unul mă simt confortabil în această haină manieristă (sau neomanieristă, vorba criticilor), îmi place să jonglez cu procedeele retorice şi să caut acea înţelepciune ascunsă în sunete. Îmi place să sondez acea latură a cuvintelor pe care mulţi oameni şcoliţi se grăbesc să o considere formală, superficială, goală de conţinut... Încerc să adulmec măcar în parte înţelepciunea pe care o deţineau poeţii de altădată şi la care mai acced şi azi unii maeştri, de la Brumaru şi Foarţă pînă la Bican şi Soviany.

FH: Ai debutat în volumul de grup Marfă alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu. Este la modă reeditarea volumelor colective. Anul trecut a apărut Aer cu diamante la Humanitas, anul acesta Cinci la Tracus Arte. Cui i-a venit ideea pentru Marfă 2, apărută la 15 ani după prima?

FD: Se ştie, D.M. Cipariu este, mai mult decât un excelent promotor cultural, un adevărat vrăjitor al relaţiilor dintre scriitori şi diferite instituţii... DMC a avut ideea primului volum Marfă, din 1996, şi tot el ne-a strunit şi acum... şi i-a adus în gaşcă şi pe Robert Şerban, timişoreanul, ca şi pe Mihai Zgondoiu, un multitalent uimitor. DMC-ului îi sînt recunoscător că mă mai scoate astfel din amorţeală, precum şi lui B.O. Popescu, care, cu toată activitatea de neurolog de talie mondială, e sufletul găştii. Noi, „marfarii”, nu îndrăznim totuşi să ne comparăm prima antologie cu volumele optzeciştilor, care – se vede – rezistă în timp ca atare. Noi, ca nouăzecişti, am evoluat mult în aceşti cinsprezece ani şi am hotărît să revenim cu un volum mai acătării, de care să nu ne îndoim. O menţiune aparte merită Sorin Gherguţ, care a bubuit de la început, a fost capul nostru vidia, de care sîntem mîndri.

FH: Lucrezi în publicitate şi eşti autorul unor spoturi binecunoscute. Cine se inspiră de la cine? Poetul de la copywriter sau copywriterul de la textier?

FD: Mai mult decît spoturi, eu am la activ sloganuri, brandname-uri şi strigături comerciale. E o specializare mai grea şi – zic eu - mai respectată în branşă. Am ambiţia că mă pricep la scenarii de spoturi mai bine decît mulţi colegi copywriteri; însă am avut bafta – bună sau rea, nu ştiu - ca, încă din primii ani, să fiu apreciat pentru partea de sloganistică, naming şi retorică, ceea ce m-a canalizat într-o zonă a publicităţii mai lipsită de glorie instantanee, dar poate mai importantă din punct de vedere al efectului durabil, memorabil, de cursă lungă.
Eu unul nu amestec registrul textelor publicitare cu cel al poeziei culte. Amîndouă se alimentează din aceeaşi sursă – formarea şi perfecţionarea mea ca retor, ca meşteşugar al scrisului. Am văzut că mulţi poeţi obişnuiesc să parodieze sau să integreze ca atare în textele lor sloganuri sau formule publicitare celebre, ca într-un fel de atitudine pop-art. Eu nu pot să fac asta. M-am împrietenit cu Simona Tache (care ca poetă semnează Mădălina Tache), după ce am descoperit că scrisese un poem pornind de la sloganul meu pentru Connex Go, „Ce-i al tău e al tău”. La întâlnirile prilejuite de Institutul Francez cu poeţi francofoni, am ascultat un poem foarte dramatic, foarte vehement, al unui poet belgian care s-a lăsat de copywriting şi se răzbună acum pe lumea consumului şi a marketingului. Un fel de Beigbeder liric. Mi-a plăcut, am vibrat la el, dar mi-am dat seama că nu pot scrie aşa ceva. E drept, am unele versuri mai încărcate de ironie anticonsumeristă, dar nu practic aşa ceva în mod regulat sau programatic.

FH: Pasionaţii de muzică te ştiu ca textier al Sarmalelor Reci şi al Direcţiei 5. Cum e să scrii pe muzică?

FD: E un exerciţiu care simt că mă îmbogăţeşte şi mă perfecţionează. Dacă, în ce priveşte textele pentru Direcţia 5 şi - mai demult - Timpuri Noi, e vorba de colaborări rodnice şi pline de satisfacţii, în cazul Sarmalelor Reci e ceva mai mult şi mai important. Nu doar că le semnez exclusivitatea textelor, dar, la debutul Sarmalelor, le-am forjat o ideologie şi o poetică. Într-o vreme eram mai implicat în activitatea trupei, asistam la repetiţii şi îi însoţeam în turnee... Au fost concerte la care am cîntat pe scenă alături de ei, la bongos şi alte „percuţii mici”. Modelul meu era Andrei Oişteanu, care, deşi om de litere şi savant, a fost percuţionistul lui Mircea Florian – şi chiar unul foarte bun! Ce m-a dezvăţat a fost o păţanie din Germania: un spectator de culoare, foarte haios şi dezinhibat, a urcat pe scenă şi m-a rugat să-l las şi pe el la tobiţe. Evident, l-am lăsat: yeah man, cool etc. Ei bine, omul ăla necunoscut, urcat pe scenă ca asistentul voluntar al unui scamator, mi-a dat clasă într-un mod umilitor, lecuindu-mi definitiv veleităţile muzicale. M-am concentrat de atunci numai pe muzica din versuri, pe lucrul cu silabele, diftongii şi cantităţile vocalice. Azi, cînd sînt chemat la lecturi publice, regret că nu mi-am cultivat aptitudinile de showman, că n-am învăţat şi eu să mă acompaniez la chitară...

FH: Cititorii blogului au putut afla că Leonid Dimov este unul dintre poeţii tăi preferaţi. Ce relaţie ai cu clasicii mai vechi şi mai noi?

FD: Pe Dimov l-am descoperit prin Cărtărescu şi multă vreme l-am citit cu ochi cărtărescieni; aşa cum pe Bacovia l-am citit multă vreme prin ocheanul lui I.B. Lefter; iar pe Caragiale l-am receptat, alături de o întreagă generaţie, prin canoanele de lectură ale lui Mircea Iorgulescu (fie-i pomenită amintirea). Dar, cum un mare autor se lasă descoperit şi redescoperit, lecturile şi relecturile succesive îţi dezvăluie noi faţete, „frumuseţi şi preţuri noi”. Apropo de Arghezi: cît am rîs citind cum îl desfiinţa Eugen Ionescu (înainte să-şi franţuzească numele) în Nu, celebra carte-pamflet! Am rezonat întru totul, Arghezi pare într-adevăr vid, inconsistent şi falacios; lasă impresia de vacuitate şi de sofism, dar tocmai asta îi face măiestria... şi măreţia! Am rîs aşadar, împreună cu Ionescu, de Arghezi, după care l-am luat din nou la citit şi l-am preţuit mai mult ca înainte. Multă vreme Nichita Stănescu mă enerva, îl consideram un cabotin trist şi lumea lui poetică mi se părea sufocantă; pînă cînd mi l-a revelat Paul Miclău, marele prof de lingvistică şi semiotică (cunoscut în cercuri selecte şi ca poet). De atunci mă reapropii de Stănescu plin de o uimire nouă, nemaiîncercată. Dar poate Eminescu e cel mai bun caz de rezistenţă la tăvăleala modelor. E bine - e igienic şi util – să îi lăsăm pe tinerii cititori să-l repună în chestiune, să-l parodieze, să-l nege chiar. Acesta e punctul de plecare al unor noi lecturi, updatate, proaspete, fertile. Sînt convins că marile culturi nu sînt cele care abundă în statui şi efigii, ci acelea care permit – chiar stimulează - interpretările critice şi reconsiderările clasicilor.

FH: Te-ai gîndit să scrii o carte despre generaţia noastră, a decreţeilor? Despre copilăria cu desene animate poloneze şi cehoslovace, despre serialele poliţiste sau westernurile de sîmbătă seara?

FD: Propriu-zis, eu am fost conceput înainte să se dea celebrul decret de interzicere a avorturilor. Dar, cum imediat după naşterea mea s-a petrecut baby-boom-ul, practic am nimerit în leatul numeros al decreţeilor şi am fost asimilat cu ei peste tot: la grădiniţă, la şcoală, în armată... Mama însă a ţinut să-mi spună, de cum am fost îndeajuns de mare ca să înţeleg, că eu am fost un copil dorit, spre deosebire de mulţi copii din generaţia mea... Mi-a spus că a făcut tratament special ca să mă aibă şi că am fost un rod al dragostei şi al speranţei. Cu trecerea timpului însă, am depăşit limitarea asta personală şi am început să mă gîndesc la destinul acestor copii care au fost născuţi din directiva lui Ceauşescu şi care, peste ani, aveau să-şi omoare „tătucul”.
De ei este vorba în Vărsătorul, unul dintre primele cîntece ale Sarmalelor Reci, al cărui text l-am scris la persoana I, deci oarecum asumîndu-mi rolul de portavoce: „Sînt născut la normă, sînt născut la spor, / toată lumea spune că-s născut în Vărsător... / Nu ştiu dacă-i boală sau dacă-s un pic pervers, / însă lumea-ntreagă... mă face să vărs etc.” Un lucru de care s-au prins puţini – dar s-au prins – e că am compus acest text şi ca o referire polemică la Aquarius, celebra arie din Hair; şi că, în acest fel, stabileam o paralelă antagonică între generaţia care a făcut revoluţia din ’68 în Vest şi generaţia noastră, care a făcut revoluţia din ’89. Ei erau hippioţi, pacifişti şi visători; noi eram mai degrabă punkişti, dezabuzaţi şi anarhici. În acest cîntec Zoli chiar imită vomatul, pe muzică, în mod ingenios: e o vărsătură melodică...
Am atins subiectul decreţeilor în Primul meu job, recent lansatul volum de la Editura Art, pe care am avut privilegiul să-l coordonez. Poate că o să revin asupra temei, pe măsură ce mi se clarifică perspectiva şi mi se dezvăluie the big picture.
Totuşi, cred că tema decreţeilor nu poate evita raportul cu părinţii, care e delicat şi complex: pe de o parte, le poţi reproşa că te-au adus pe lume „la normă”, fără să te vrea, chiar fără să te iubească; dar, pe de altă parte, îi poţi compătimi pentru tinereţea aceasta dramatică, în care s-au trezit obligaţi, hăituiţi să devină părinţi. Altminteri, desenele cehoslovace sînt nemuritoare. Şi eu îmi cresc copiii cu Cîrtiţa, e la egalitate cu Tom şi Jerry.

FH: Crezi în prieteniile literare? Ajută ele la reuşita unui scriitor sau succesul este eminamente individual?

FD: Prietenii sînt vitali pentru mine. Ei mă îndeamnă, ei mă încurajează să scriu, cu ei mă consult... Nu sînt un autor foarte sigur pe sine, depind foarte mult de feedback-ul celorlalţi şi mi-e teamă că nu reuşesc să le răspund atîtor oameni dragi cu aceeaşi cordialitate, cu aceeaşi deschidere, cu aceeaşi prietenie. Nu reuşesc să ţin pasul cu cititul cărţilor lor, pe cît reuşesc ei să le citească pe ale mele. Dar sper să fie îngăduitori cu mine, că doar... îmi sînt prieteni, nu?!

FH: Îţi întreţii tonusul literar, publicînd articole în 24 FUN şi prin alte părţi. Te tentează să le aduni într-un volum de publicistică?

FD: Ştiu că Andrei Gheorghe şi Florinel Piersic şi-au antologat textele din B24FUN şi că au fost best-seller-uri. Eu am ezitat, de teamă că nu voi avea succesul lor. Într-o vreme aveam prea puţine texte... Acum sînt prea eterogene. Unele dintre ele sînt bucăţi de proză, care pot fi dezvoltate în schiţe sau povestiri. Altele sînt evocări ale Bucureştiului din copilărie şi ar putea face un volum de tip Ostalgie. Două dintre ele, despre cofetarii de altădată, le-am dezvoltat pentru un alt volum colectiv, care va apărea anul ăsta (dar despre care nu am voie să vorbesc... deocamdată).

FH: Îţi mulţumesc.

am fost să plătesc întreţinerea

la cimitir
acolo e altfel
nu sînt părţi comune
ca la vii
lumină pe scări
lift
gunoi
vecinii sînt relativ liniştiţi
nu beau
nu fac scandal

doar frunze galbene tot anul
plante agăţătoare
şi vaca domnului

ce mă ai texte cu mine

mă ia tare piciul
care încearcă de douăzeci
de minute
să mă convingă
că merită un ban
iar eu îi povestesc
de filantropica lui nae caranfil
şi dinică

n-am încă
dar încerc diseară
să fac unu’

poem în stil cărtărescu, despre o fată pe care acesta n-o cunoaşte

te priveam
în timp ce scoteai bani de la bancomat
ştiai
că te privesc
şi ai ridicat uşor un picior
aşa cum făceau actriţele
în filmele vechi
cînd erau sărutate
am simţit atunci
că te iubesc mult de tot
atît de mult
încît galbenul înconjurător al băncii
se prefăcu
într-un imens soare
orbitor

Cîndva în Huşi

M-aş muta cîndva în Huşi
De-aş avea nişte mătuşi
Cu gospodărie-acolo,
Să mă strige iarăşi Lólo,
Să mănînc ştrudel cu brînză,
De la porc, buna osînză,
Ziua în amiaza mare
Să m-adoarmă Mama Mare
Povestind de domnişoare
Cu umbrelă şi mănuşi
Ce-au trăit cîndva în Huşi.

Două întîlniri literare, două biblioteci din Chişinău

A fost foarte bine la cenaclul rePubLicA. Întîlnirea moderată de Moni Stănilă şi Dumitru Crudu la Biblioteca Naţională ne-a prilejuit revederea cu Silviu Tabac, Aurelia Corneţchi, Silvia Caloianu, Radmila Popovici. I-am cunoscut pe Leo Butnaru, Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Alexandra, Elena Boguş, Silvia Goteanschii, Petru Molodiuc, Oleg Carp, Valerian Ciobanu. Au fost discuţii interesante, la obiect, fără încrîncenare. Victor Bucătaru a citit cîte o poezie din fiecare carte, alegerea textelor dovedindu-se inspirată. Cu Alexandru Vakulovski (absent motivat de la lansare) m-am întîlnit a doua zi la terasa Uniunii Scriitorilor şi m-am bucurat să văd că este bine şi că va ieşi curînd din spital (de data asta a avut bilet de voie). M-am simţit la Chişinău, ca de obicei, acasă şi le mulţumesc tuturor celor care au venit să ne asculte.

A doua zi, am mers la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă, organizat la Biblioteca B.P. Haşdeu. Ceea ce face Dumitru Crudu pentru tinerii aflaţi la început de drum literar este extraordinar. Majoritatea scriitorilor sînt egolatri. Puţini dintre ei au generozitatea să susţină necondiţionat şi dezinteresat nişte copii pe care să-i înveţe literatură. Dumitru Crudu a scris cot la cot cu ei şi i-a ieşit o bucată de proză foarte bună. Pot spune după lectură că este remarcabil nivelul scriiturii, dar şi al comentariilor critice de după. A lipsit de la această întîlnire Carolina Vozian, despre care Dumitru Crudu spune că este printre cele mai talentate. M-a impresionat proza scurtă a lui Ion Buzu, scriitor despre care se va vorbi cu siguranţă în viitorul apropiat.

Lansare la Chişinău

Vă aştept vineri 8 iulie 2011, după-amiaza la şase şi jumătate, la cenaclul rePubLicA moderat de Moni Stănilă la Biblioteca Naţională din Chişinău, să împărţim bucuria dublei lansări de carte.

Atenţie, se închid uşile!

Mai am un singur doors, Editura Blumenthal, 2011

Nu ştiu cum se face dar aproape de fiecare dată cînd iau cartea s-o mai răsfoiesc, mi se deschide la poezia Arta fugii de acasă, a lui Daniel-Silvian Petre (fost solist la Survolaj, trupă de rock din Timişoara care făcea senzaţie la începutul anilor ’90 şi care a dispărut la fel de brusc cum apăruse), cel care a alcătuit antologia de poezii patriotice Mai am un singur doors: „Adevărul e că suntem toţi nişte eroi / necunoscuţi / atît de necunoscuţi că nici noi / nu mai ştim cine sîntem / Ne cărăm mormintele-n spinare / şi tragem cu ochiu’ / la crucea de la cap / să ne-amintim cum ne cheamă”.
Antologia de la Blumenthal este atipică. Pentru că poezie patriotică s-a scris în cantităţi industriale în perioada comunistă. Poeţi mai talentaţi şi mai puţin talentaţi au umplut păduri de hîrtie cu versuri dedicate patriei şi partidului. O sinteză a acelor vremuri a făcut Eugen Negrici cu Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, Editura Pro, 1995. Întrebarea care se pune este cum percepem astăzi patriotismul? Se mai poate cînta ţara în 2011? Mai avem o ţară pe care s-o cîntăm? Sau la care să ne întoarcem: „plec pe pământurile / patriei mele / acolo toţi îşi trăiesc bucuria / de a nu cunoaşte / bucuria de a pierde / de-a nu fi călcat de-o / maşină de-a creşte / copii nefericiţi de a / mânca şi a nu borî / niciodată” (Alexandru Vakulovski, Patrie amputată).
Şerban Axinte vorbeşte în prefaţă despre o Românie recompusă din fragmente. Instantanee, impresii, amintiri care ne alcătuiesc identitatea: „în căutarea banilor / ne amintim de copilărie / cînd ne-mpingeam pe sub roţile dricurilor / ca să culegem monezile mici / cu care rudele / plăteau răposaţilor / fiecare pornire” (Robert Şerban, În căutarea banilor). „voi sta călare pe lupoaica mamă / săptămâni întregi vom colinda / împreună oraşul pe străzile voastre / şi n-am să vă vorbesc decât despre / puşcării despre fiii voştri infractori / şi despre ură” (Moni Stănilă, Pentru că sunt eroul local). „Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini / cu toţii ne murdărim de ea / dăm şi pe haine / devine lipicioasă / pînă la taine” (Mihail Gălăţanu, Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini).
Referirile la istoria recentă sau revolta la starea actuală de lucruri vorbesc despre o Românie care ne nemulţumeşte pe toţi: „După atâţia ani în slujba patriei canalul a / îmbătrânit şi el, împreună, de când ne / cunoaştem mai bine ne întoarcem / în fiecare seară acasă / la femeie şi la copii / cu pâine / şi cu buzele pline de sare” (Anca Mizumschi, Canalul Dunăre – Marea Neagră), „iubesc democraţia românească – mireasă fugită / cu darul a doua zi după nuntă căsătoria nici nu s-a / consumat spun unii pînditori pe la geamuri / microfoane cearceaful arătat mulţimii a fost mînjit cu / suc de roşii […]” (Costel Stancu, Democraţia, mon amour!), „aveam patria la mine într-o bombă cu ceas / o priveam ca un câine (care simte ceva) şi-mi venea să schelălăi / - atât a mai rămas un minut / oare cât mai era necesar ca să facem curat?” (Diana Corcan, Trebuia o igienizare secretă).
Şi ne întoarcem de unde am plecat. Şi mai plecăm o dată, poate pentru totdeauna: „toţi profesorii de limba şi literatura română din ţara noastră / s-au cărat la lucru în străinătate / Anglia Spania Germania, da’ merge şi Israel, oriunde.” (Mihail Vakulovski, A?). Uşile se închid rînd pe rînd şi rămîn undeva în urmă. Patriotismul se manifestă mai bine de la distanţă.

Gopo

Cînd trecea pe stradă, toţi copiii rîdeau şi aruncau cu pietre în el. Îl strigau Gopo, pentru că forma alungită a capului său semăna izbitor cu cea a omuleţului din desenele animate. Gopo nu se juca cu nimeni niciodată. Doar trecea pe stradă, uneori cu mama lui. Nu ştiu încotro mergea şi pe unde locuia, probabil într-unul dintre Z-uri. După ce cu toţii am crescut şi nu mai stăteam atît de mult pe stradă, l-am văzut tot mai rar. L-am reîntîlnit ieri în Cişmigiu. Mergea haotic pe una dintre aleile parcului. A văzut o bancă liberă lîngă un coş de gunoi. S-a aşezat ca şi cum ar fi făcut-o întîmplător şi a privit în jur. Îl urmăream cu coada ochiului şi l-am văzut scoţînd un pahar de iaurt din care a lipăit repede ce mai rămăsese pe pereţi. Mi s-a părut că se ruşina de gestul lui, spera că nu-l văzuse nimeni, dar probabil foamea era mai tare. După această cină frugală, a aruncat paharul la loc în gunoi, s-a ridicat şi a plecat mai departe. La fel de dezordonat în mişcări. Un mers împrăştiat. N-a îmbătrînit aproape deloc. Expresia feţei lui a rămas aceeaşi. Numai că neştiindu-l nimeni, nu s-a auzit în urma lui strigătul Gopoooo şi nici n-a zburat vreo piatră spre el.

Fără judeţe, deci fără judecată

Emil Boc ar fi trebuit să dea Capacitatea odată cu fiica sa. La Istorie. Ca s-o pice. Şi pînă la toamnă să pună mîna să înveţe că tradiţia judeţelor în România nu este de sorginte comunistă, ci este veche de peste 600 de ani, din 1392 de cînd avem prima atestare documentară a judeţului Vîlcea. În interbelic erau chiar 71 de judeţe, cu 30 mai multe decît acum. Şi nu se mai supăra nicio Europă. Aşa că să ne lase cu argumentul acesta mincinos pentru reîmpărţirea României în zone de influenţă a baronilor pedelişti şi pentru umplerea teşcherelei doamnei Udrea. Mîine o să ne spună că şi Senatul este o invenţie comunistă şi de aceea trebuie desfiinţat. Şi tot comuniste sunt şi spitalele prea multe. Şi asistenţa sanitară pentru care contribuim degeaba cu bani capitalişti.

Cu trenul prin Europa

Ce e? Ce s-a-ntîmplat? De ce ai faţa asta? mă întreabă îngrijorată Diana. Nimic, îi răspund, doar îmi pare rău că am plecat din Lisabona. Mi-a plăcut foarte mult. Poate şi pentru că a fost prima staţie, iar eu sînt înnebunit după începuturi. Am părăsit cu mare părere de rău Portugalia, dar am fost repede cucerit de Paris. Mai greu mi-a fost la Kaliningrad, aşa cum au recunoscut aproape toţi companionii de drum. A fost ca o cădere în istorie, într-un timp pe care acum mi se pare că l-am părăsit cu secole înainte. Toate oraşele prin care am trecut, hotelurile prin care am stat, oamenii pe care i-am întîlnit, lecturile publice, toate mă făceau să îmi doresc ca drumul să nu se termine niciodată. M-am simţit bine lîngă elveţianca Corinne Desarzens, lîngă turcoaica Sezer Duru, lîngă azerul Cinghiz Abdullayev, lîngă Richard Wagner, Adrian Popescu, Andrei Bodiu, Nicolae Prelipceanu. Dar cel mai mult m-a încîntat compania celor doi prieteni de la Chişinău, Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu. Cu ajutorul lor am călătorit 7000 de kilometri de la Lisabona la Berlin, trecînd prin Madrid, Bruxelles, capitatele baltice, Sankt Petersburg, Varşovia, în doar cîteva ore. Citindu-le splendidul jurnal de călătorie, apărut în 2007 la Cartea Românească. Mulţumesc!

Centenar Emil Cioran

În euforicul an 1990, cînd proaspăt înfiinţata editură Humanitas recupera marii gînditori români ai perioadei interbelice, a început seria Cioran (Gabriel Liiceanu avea să facă şi un film în mansarda de la Paris). O selecţie din volumele perioadei franceze de după război apăruse la Cartea Românească în 1988, în traducerea lui Modest Morariu, dar acum era vorba de o reeditare cvasi totală a cărţilor scrise de Emil Cioran. Prima din serie a fost Pe culmile disperării, care a luat în 1934 Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Cioran avea 23 de ani cînd a scris-o. Eu am citit-o la 24 de ani, pe cînd eram în armată, şi de atunci i-am devenit un cititor înrăit. Recunoşteam în paginile sale toate întrebările şi temerile generaţiei mele, aflate în zorii unei lumi pline de promisiuni şi care avea să ne aducă în scurt timp pe culmile disperării. Talentul scriitoricesc al lui Cioran l-a ajutat să devină cel mai de seamă stilist al literaturii franceze din timpul său şi a făcut ca succesul cărţilor sale să fie din ce în ce mai mare. Începutul la Paris a fost însă dificil. Précis de décomposition, apărut la Gallimard în 1949, a fost prima carte scrisă direct în franceză. S-au vîndut doar 20 de exemplare, dar avea să primească peste un an Premiul Rivarol, refuzat de Cioran ca şi toate celelalte. Scepticul de serviciu al lumii nu credea în instituţia mondenă a premiilor literare. Visam să ajung la Paris, în Cartierul Latin, pe rue de l’Odéon la numărul 21 şi să-l cunosc personal. Să îmi povestească despre neajunsul de a te fi născut şi despre ispita de a exista în lungi plimbări prin Jardin du Luxembourg. Cioran a plecat din această lume în iunie 1995. Mîine ar fi împlinit 100 de ani. Sper să fi obţinut mîntuirea, despre care mărturisea că dacă ar fi sigur că nu există, ar fi un om fericit.

Muzica şi versurile

Florin Dumitrescu, Încîntece, Editura Vinea, 2010

Simţul umorului l-a făcut să-şi comenteze fotografia de pe coperta volumului de debut (Ana are mere, Cartea Românească, 1997) Fotografie la minut executată în parcul Cişmigiu. Florin Dumitrescu, cu 24 de ani înaintea debutului (1973). Iată că a trebuit să mai treacă alţi 13 ani pentru ca cel cunoscut în lumea internetului românesc ca textier, să revină cu o carte de poezie.
Încîntecele confirmă plăcerea lui Florin Dumitrescu de a se juca cu limba română, lucru periculos, ţinînd cont de reuşitele lui Emil Brumaru sau Şerban Foarţă. Jocurile de cuvinte îi ies însă cel puţin la fel de bine, rimele sunt încîntătoare şi au ritm muzical: „În nor de praf e soarele / În clase profesoarele / predau predau agale / ştiinţe naturale / dezvăluind gameţilor / secret secretul vieţii lor” (Cînd profa spune sex).
Florin Dumitrescu este un om de cuvînt care se joacă cu vorbele. De vină ar fi experienţa de copywriter sau cea de textier al Sarmalelor Reci, încă de la înfiinţarea trupei în 1993. Mai scump la vedere decît Dan Mircea Cipariu sau Bogdan O. Popescu, colegi în volumul colectiv Marfă, apărut în 1995, se apropie mai mult ca stil şi joc de Sorin Gherguţ, revenit şi el în prim-planul vieţii literare cu Orice. Cuvinte sau nume rimează în moduri de-a dreptul spectaculoase şi neaşteptate: Olga Bancic / bocancii, grumaze / kamikaze, monştri / nu vom şti, freş / vrej, însăminţe / fi’nţe şi aşa mai departe.
Erotismul din textele lui este la îndemîna atît a adolescenţilor timizi, care abia află deliciile dragostei fizice, cît şi a adulţilor pentru care sexul este o delicatesă: „Mort în parcul Titan, îngropat pe sub dale… / Şcolăriţe cu pulpe de marmură tandră / ameţite de salturi în iz de micsandră, / sară-n rîset şotronul pe coapsele tale.” (Mort în parc) sau „Jeleuri de limfă lingeam / zmeuri de nimfă din gem lin din geam / lingoarea-n chesea cin’ le-a prins / făcutu-n-o-a dinadins / la mijire de lună / se-mpung în lung se-mpart se-mpreună / în lat pe jumì de-nmulţit cu jumà / vişina piersica” (Jeleuri).
Alteori, comparaţiile paradoxale fac din ursul sovietic o jucărie inofensivă sau din Vladimir Ilici o tinichea cu pretenţii de far călăuzitor: „Stalin e un urs de pluş / exilat între păpuşi / în apartamentul din / bulevardul Ho Şi Min. / Pe insigne rugininde / Lenin ciocul îşi întinde / către-o zare-atît de largă, / că insigna stă să spargă.” (Stalin e un urs de pluş). Sau iată ce se poate scoate din bube, mucegaiuri şi noroi: „Tomberonu-l fată pe Apollo / Ziua-ncepe cu minuni minore / Totu-i proaspăt proaspetelor ore / zoaia-n rouă trece-atunci acolo” (Soarele răsare din pubelă).
Nu lipsesc din carte pastişele. La Mircea Cărtărescu: „Atunci acolo cu un zîmbet serafic / fix între Cina şi BCU / mi s-a arătat duduia din Daewoo / icoana aceea surîzător suferindă / ca maica Domnului atîrnată de oglindă / cînd din ochi prinse a / lăcrima / am ştiut că e EA” (Precista pe roţi). Sau la Eminescu: „Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu / orele bea ca pe întîiul salariu / Cerul pictat plînge sleit ploaie slabă / la geamul tău baby m-aştepţi fără grabă” (Luna pe bloc).
Florin Dumitrescu aruncă o privire extrem de degajată asupra lumii. Arta lui poetică este a unui om care ştie înainte de toate să se bucure: „Şi uite-aşa mă uit eu la cer / prea fericit altceva să mai cer / prea înţelept ca să plîng / şi ca să rîd prea nătîng / […] / Pentru un singur scop am fost ales / N-am pe pămînt alt interes / decît să spun ce-am aflat de la muze / Dumnezeu a creat lumea să se-amuze” (Mă uit în rai cu binoclul).
Băiatul meu de 7 ani, care de altfel a participat şi la lansarea de la Bookfest 2010, spune că în această carte ni se povesteşte cum se simt literele în cîntece. Sînt convins că se simt foarte bine.

Lectură la Watt Club 18 ianuarie 2011

O întîlnire cu Nora Iuga

În această după-amiază la TVR Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au vorbit depre miracolul întîlnirii. Mi-am adus aminte de una dintre primele întîlniri cu Nora Iuga, într-un magazin din cartierul Titan. Prezenţa ei acolo mi-a inspirat un text, în care printre altele, fredona şansonete. Am avut confirmarea că nimic nu este întîmplător, aseară cînd am aflat chiar de la Nora Iuga că şansonetele îi plăceau foarte mult. I-am spus că mi-o închipuiam cîntînd ca Juliette Greco, iar ea mi-a mărturisit că a dorit dintotdeauna să îi semene. Noul volum de poezie al Norei Iuga, care stă să apară la Cartea Românească, este de altfel o declaraţie de dragoste către Franţa. O lansare la care să fie prezentă Juliette Greco ar fi un eveniment cultural pe care Nora Iuga îl merită cu prisosinţă.

Luana Zosmer

Aflu de la Anni Lorei Mainka că Luana Zosmer nu mai este. Am cunoscut-o doar virtual şi i-am îndrăgit scrisul plin de vervă, inteligenţă şi umor. Cînd s-a pus problema apariţiei unei antologii de proză, la ea m-am gîndit din prima clipă. Povestirile pe care le scria erau printre cele mai vii. Se vedea experienţa ei de medic, bunătatea şi înţelegerea faţă de oameni. Mi-ar fi plăcut să o cunosc personal, cu siguranţă aş fi cîştigat un prieten. Mă uit astăzi la coperta a IV-a a cărţii şi văd că ultimii trei din listă au plecat deja în altă lume. Valentin Taşcu, George Vasilievici şi Luana Zosmer. Ultimii au fost din nou cei dintîi. Aici găsiţi două cărţi de proză în franceză (link de la Ioan Albu), iar blogul ei a rămas deschis pentru aducere aminte. Dumnezeu s-o odihnească în pace.

Marin Sorescu

Marin Sorescu a împlinit astăzi 75 de ani, din care 60 pe pămînt şi 15 în cer. Este probabil cel mai complet scriitor român al secolului trecut, tradus în multe limbi şi propus, la un moment dat, la Nobel. Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru acest scriitor mai viu decît mulţi pămînteni, este să îl citim în continuare şi să ne bucurăm de cuvintele lui.

Gânditor si cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va anunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

(Drumul)

Poezie en detail

Valeriu Mircea Popa, Bijutierul şi alte poeme care nu există, Editura UNArte, 2008

Cine a fost mai întîi? Poetul sau bijutierul? Cine îl cunoaşte de o viaţă poet, nu cred să se fi mirat aflîndu-l magician al metalelor preţioase, iar cine îl ştie bijutier, cu siguranţă că a intuit că în spatele micilor obiecte de artă se află un poet.
L-am întîlnit pentru prima dată pe Valeriu Mircea Popa la lansarea unei cărţi a Norei Iuga. La Jack pe Calea Griviţei: „şi era marfă localul acela al lui Jack / pe Calea Griviţei / cei peste 27 de ani nu aveau acces / aşa că mi-am coborât gluga peste ochi / trebuia neapărat să trec / prin coridorul acela îngust / care ducea la celălalt capăt al telefonului” (la Jack pe Calea Griviţei). L-am ascultat apoi la Club A, intervenind în discuţiile purtate la una dintre ediţiile Poeticilor Cotidianului, făcînd dovada unei foarte bune cunoaşteri a poeziei, ca insider. M-am convins de acest lucru, citind Bijutierul.
Poezia lui Valeriu Mircea Popa îţi aminteşte ce lucruri minunate se ascund în pliurile zilei şi pe lîngă care trecem de cele mai multe ori nepăsători. Cîtă fericire poate încăpea în gesturi simple: „cumpărasem împreună / din Piaţa Dorobanţilor / floricele / ridichi / şi scaunul unui bijutier / cu picioarele retezate / ne întorceam acasă / printre hohote de râs / cam asta ar fi fericirea” (lapte cu aloe) sau „între parter / şi etajul unu / balustrada blocului era tot mai roasă de şoareci / dar nouă nu ne păsa / şi câteodată făceam dragoste / alteori mâncam pâine prăjită / cu firimituri de ceai” (un calcul infinitezimal).
Fără să alunece spre o poezie minimalistă, a derizoriului, Valeriu Mircea Popa descoperă că viaţa este făcută din nimicuri şi că ne putem găsi fericirea în cele mai mici amănunte ale acesteia, apropiindu-se în acest sens de bucuriile simple relevate de Constantin Noica: „a mângâia scaunele / cu spătar înalt / aruncate de ceilalţi / pe o stradă întunecată / ca şi cum ar fi spinarea / unor vietăţi” (boabele de orez), „dar câte nu se pot face cu mâinile / cu aceleaşi mâini / poţi binecuvânta / sau ucide / răspundeam / şi toate hainele noastre erau second-hand / adică ne îmbrăcam cu trupul ce aparţinuse înainte / unui alt om” (haine second-hand), „în talcioc / pe-acolo / câteva monede vechi / purtau diferite chipuri fotografiate în profil / câteodată cu barbă / topite împreună cu o linguriţă de argint rusesc / o să-mi iasă un colier / plus şapte poate chiar nouă cercei / fără capăt” (bijutierul). Între atîtea detalii ale vieţii, moartea: „păi moartea cam doare / povesteam / atingându-le pentru ultima oară / pielea albastră / înainte de drumul printre ape / şi pe urmă se uită” (Atlantida) sau „contează doar faptul / că nu voi reveni / oricum / nu sub această înfăţişare” (Ming).
Personajele sunt dintre cele mai neaşteptate, o groapă Distrigaz, roata unui Mercedes, un chibrit Harley Com. importat de o firmă din Brăila sau enciclopedia who’s who. Alteori, personajele sunt cele care susţin discursul poemului: „da măi / mi-a ieşit teribil de bine traducerea din Rilke / încă de dimineaţă aveam un titirez / care urca de jos / şi-mi ajungea până-n gât / spunea Nora Iuga / la telefon / puţin după patru ianuarie” (conversaţia), „de fapt cea mai erogenă zonă din trup / rămâne sufletul / mărturisea Swedenborg / mortul / aprinzându-şi o ţigară” (paharul de hârtie), „poate că ne apropiem / îndepărtându-ne / bodogănea cerşetorul din Piaţa Spaniei / desprinzându-şi porumbeii / de pe tălpi” (Piaţa Spaniei).
Valeriu Mircea Popa tînjeşte după o lume dispărută, pe care o aşteaptă să se întoarcă: „prin septembrie / tencuiala de pe clădiri / pleacă spre alte ţări mai calde / aşa că s-ar cuveni să nu vorbim / o vreme / despre timpurile de acum” (pe spatele soarelui). Dacă ar fi trăit în alte timpuri, ar fi avut o prăvălie în care ar fi vîndut poezie en detail. Ar fi găsit pentru fiecare client care i-ar fi călcat pragul, cuvintele potrivite pentru a-l face să se simtă bine şi să vadă dincolo de coaja lor. Iar cei mai norocoşi ar fi primit poate o bijuterie unicat.

Invitaţie

Mîine, la WATT Club, pe strada Vulturilor, colţ cu strada Traian, vă aştept la o lectură în familie, împreună cu Diana Iepure şi Cătălina Bălan.

Raşela Calalb

Semna în carnetul de note, simplu, RC. Simplitatea a fost dintotdeauna o marcă a distincţiei. Doamna Calalb nu făcea excepţie. A fost profesoara mea de franceză în ciclul gimnazial. Una dintre cele mai bune profesoare pe care le-am avut în viaţa mea de elev/student. Privind în urmă la salutul cu care o întîmpinam cînd intra în clasă, Bonjour, camarade professeur!, era atît de nepotrivită adresarea cu tovarăşă unei doamne căreia comunismul nu a reuşit să-i şteargă din comportament şi înfăţişare aura aproape aristocratică. O aristocraţie a spiritului şi a bunelor maniere. Fotografia este făcută în 1981 şi am preluat-o de la Răzvan Decebal Varga, fost coleg de clasă cu care m-am reîntîlnit pe Facebook. Tot pe atunci ne-a invitat acasă la dumneaei şi ne-a servit cu tarte de fructe făcute în casă, jolies, jolies cum era şi salata de fructe cîntată de Bourvil. À bientôt, Madame!

La mulţi ani! Prosit Neujahr!