Omul din spatele cărţilor

Gabriel Dimisianu, Oameni şi cărţi, Editura Cartea Românească, 2008

Istoria literară nu reţine întotdeauna pentru posteritate esenţialul. Ies de multe ori în faţă anecdoticul unor situaţii, amănunte care nu definesc portretul scriitorului în esenţa lui, doar scot în evidenţă subiecte de presă care vînd, fără să ne spună ceea ce este important cu adevărat.

Gabriel Dimisianu reuşeşte în Oameni şi cărţi un tablou cvasi-complet al vieţii literare de la sfîrşitul anilor ’50 şi pînă astăzi. A lucrat în redacţia revistei Amfiteatru şi a Gazetei literare, precursoarea României literare, al cărei director a fost mulţi ani. Sînt evocaţi scriitori binecunoscuţi ca Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Geo Bogza (care în 1968 l-a înfruntat pe Ceauşescu la Conferinţa naţională a scriitorilor), Tudor Vianu, Gala Galaction, dar şi autori cu care posteritatea nu a fost la fel de mărinimoasă, în ciuda faptului că au fost valoroşi şi apreciaţi de contemporani: Mihail Crama (poet, unul dintre exponenţii „generaţiei războiului”), Ury Benador (omul grelelor tăceri), Paul Georgescu (căruia îi datorează intrarea în lumea literară).

Nu lipsesc prietenii din această carte. Nicolae Velea, coleg de facultate şi mai tărziu de redacţie, este subiectul unei descrieri memorabile: „Făcut într-adevăr din atâtea disproporţii şi asimetrii, cu imensul cap montat pe un trunchi nu prea masiv, deşi părea mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea neşlefuit, „nefinisat” (cu excepţia frapantă, prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, în mişcări, primejduind mereu obiectele casabile din încăperile în care se afla şi luând din belşug pe hainevarul de pe ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată lumea. […] Cam în felul acesta, îmi închipuiam, va fi fost întâmpinat Creangă în mediile prin care circula.” Alt episod este cel despre o stradă din mahalaua Rahovei, unde a fiinţat, acum treizeci de ani şi mai bine, un fel de mic falanster al unor tineri literaţi români. Este vorba de Nichita Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag şi Gabriel Dimisianu. „Navigam zilnic între două lumi, pur şi simplu, una de precipitare şi nervozităţi, cea din centru, şi alta, cea din Naipu, de calm şi încetinire, parcă, a fugii timpului.” (Strada Naipu 20).

Partea a doua a cărţii o reprezintă un jurnal reluat, cu însemnări care pleacă din 1992 şi se opresc la 2004. Sînt însemnări unde Gabriel Dimisianu lasă la o parte haina de critic şi istoric literar şi ne dezvăluie un real talent de narator, care vede literatura în cele mai banale întîmplări ale zilei: „Singur în aceste ultime două zile ale lui 1995, singur şi în „noaptea dintre ani” a prezentatoarelor de la televiziuni. G. s-a dus la Cluj unde mama ei e bolnavă. Vreau să treacă aceste zile în cel mai banal chip, în fond sunt zile ca oricare altele, dar lumea le trăieşte cu fervoare căci aşa s-a deprins. Ieri m-am întâlnit cu Anca B., încărcată de pachete, cumpărase tot felul de lucruri pentru copii. Mă întreabă de G. şi-i spun că e plecată. Mă întreabă apoi reflex: şi tu ce faci de Revelion? Îi răspund că nu fac nimic, că nu-l fac în nici un fel, îl las nefăcut, să-l facă alţii şi pentru mine. Oricum, nefăcut nu rămâne.” (30 decembrie 1995).

Lectura acestei cărţi mi-a facilitat întîlnirea cu o seamă de scriitori importanţi ai literaturii române, precum şi cu oamenii din spatele cărţilor pe care le-au scris. M-a cucerit în mod special unul dintre ei, un om cald care ştie să vadă esenţialul din întîmplările vieţii. În iunie 2011, Gabriel Dimisianu a primit Premiul Naţional pentru Literatură.