Gopo

Cînd trecea pe stradă, toţi copiii rîdeau şi aruncau cu pietre în el. Îl strigau Gopo, pentru că forma alungită a capului său semăna izbitor cu cea a omuleţului din desenele animate. Gopo nu se juca cu nimeni niciodată. Doar trecea pe stradă, uneori cu mama lui. Nu ştiu încotro mergea şi pe unde locuia, probabil într-unul dintre Z-uri. După ce cu toţii am crescut şi nu mai stăteam atît de mult pe stradă, l-am văzut tot mai rar. L-am reîntîlnit ieri în Cişmigiu. Mergea haotic pe una dintre aleile parcului. A văzut o bancă liberă lîngă un coş de gunoi. S-a aşezat ca şi cum ar fi făcut-o întîmplător şi a privit în jur. Îl urmăream cu coada ochiului şi l-am văzut scoţînd un pahar de iaurt din care a lipăit repede ce mai rămăsese pe pereţi. Mi s-a părut că se ruşina de gestul lui, spera că nu-l văzuse nimeni, dar probabil foamea era mai tare. După această cină frugală, a aruncat paharul la loc în gunoi, s-a ridicat şi a plecat mai departe. La fel de dezordonat în mişcări. Un mers împrăştiat. N-a îmbătrînit aproape deloc. Expresia feţei lui a rămas aceeaşi. Numai că neştiindu-l nimeni, nu s-a auzit în urma lui strigătul Gopoooo şi nici n-a zburat vreo piatră spre el.