România, 15 ani în Uniunea Europeană

 

Europa a fost un ideal pentru multe generații de români, începînd cu cea de la 1848, cînd tinerii școliți la Paris s-au întors în țară pentru a o moderniza. În toată a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tînărul stat român a privit cu speranță spre Europa, iar legăturile puternice cu Franța pe de o parte și cu Germania pe de altă parte, mai ales după înscăunarea lui Carol I, au dus la reducerea decalajului dintre România și statele europene dezvoltate. Este adevărat și că politicienii vremii au știut să pună de multe ori interesele țării deasupra celor personale. În preajma primului război mondial, România devenise o țară relevantă în Europa, iar succesul negocierilor politice purtate după sfîrșitul războiului, care au dus la formarea României Mari, atestă acest fapt. Importanța României în spațiul european s-a diminuat foarte mult după terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd am devenit o colonie sovietică numai bună de muls de către marele prieten de la Răsărit. După căderea comunismului, visul european a revenit în actualitate, iar la 1 ianuarie 2007, România devenea membră a Uniunii Europene.

S-au împlinit așadar 15 ani de când România a devenit membră a Uniunii Europene. Privind în urmă, saltul făcut în dezvoltarea țării este foarte mare. Proiect asumat de toate partidele politice importante, de la stânga la dreapta, aderarea a adus, cu siguranță, mai multe beneficii decît neajunsuri, în ciuda tuturor dificultăților pe care țara le-a avut în procesul de convergență. În acești 15 ani, România a avut cea mai spectaculoasă ascensiune economică din istoria ei. Dacă în 2006 Produsul Intern Brut al României nu ajungea încă la 100 de miliarde de euro (mai exact 97,70) în 2021 a ajuns la 240 miliarde de euro, de două ori și jumătate mai mult decît cel din momentul aderării la Uniunea Europeană, România ajungînd pe un onorant loc 13 între țările Uniunii. Potrivit cifelor publicate de Uniunea Europeană, România a contribuit pînă acum cu 21,55 de miliarde de euro la bugetul Uniunii și a primit 63,53 de miliarde euro, o diferență de 42 de miliarde de euro, adică de trei ori mai mult, România fiind printre cei mai mari beneficiari. Din Bugetul Multianual 2021-2027, România va primi fonduri nerambursabile 46,40 miliarde de euro, iar din Pachetul de relansare economică 33,50 de miliarde de euro, din care 16,80 miliarde de euro granturi (tot fonduri nerambursabile). Orice comparație cu Sovrom-urile din perioada 1945-1956, cînd România era contributor la bugetul Uniunii Sovietice, este de prisos. Totuși, nu putem fi siguri că vom reuși să cheltuim cum se cuvine aceste fonduri, avînd experiența anilor din urmă cînd România a pierdut mulți bani din cauza indeciziei și de multe ori relei voințe a politicienilor locali. În exercițiul financiar 2014-2020, rata de absorbție a României a fost de doar 30%, penultima din Uniunea Europeană. Lucrurile s-au îmbunătățit anul trecut, cînd rata a ajuns la 50%, cu 10% sub media europeană.

România a ajuns în 2021 a treia cea mai influentă țară din Parlamentul European, după Germania și Spania, conform clasamentului elaborat de think-tank-ul VoteWatch Europe și firma de consultanță BCW. România a avut pînă acum patru comisari (miniștri) în Comisia Europeană, a căror influență a crescut cu fiecare rînd de alegeri europene: Leonard Orban (2007-2010, Multilingvism), Dacian Cioloș (2010-2014, Agricultură și Dezvoltare Rurală), Corina Crețu (2014-2019, Politica Regională a Comisiei Europene), Adina Vălean (2019-prezent, Transporturi). Laura Codruța Kövesi a fost aleasă primul procuror-șef al Parchetului European, Dacian Cioloș a fost liderul grupului politic Renew Europe / Renaissance Europe, alți parlamentari români ocupînd funcții de conducere în grupurile politice relevante din Parlamentul European. Chiar dacă am trimis acolo de cîteva ori personaje hilare, politicienii români care au devenit parlamentari europeni au făcut treabă bună, impunîndu-se printre vocile cu greutate.

În ciuda celor care spun că în România nu se mai produce nimic, că s-a ales praful de industria dezvoltată în socialism și că am devenit doar o piață de desfacere, ponderea industriei în Produsul Intern Brut a fost de 25% în 2020, locul 7 în Uniunea Europeană. S-au dezvoltat ramuri noi, în ritmul progresului tehnologic mondial, cum ar fi domeniul IT, iar industria auto producătoare de autovehicule și componente conduce topul exporturilor românești, impunîndu-se pe piața europeană. Sistemul de burse Erasmus, prin care mii de studenți români au avut ocazia să învețe în străinătate, a format deja generații de specialiști, mulți dintre ei întorcîndu-se și aplicînd acasă ce au învățat în universitățile europene.

Monitorizarea de către Uniunea Europeană a funcționării justiției prin celebrul MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare) a dus la rezultate palpabile în lupta împotriva corupției. Chiar dacă drumul spre domnia legii este încă lung, apartenența la familia democratică europeană îl face posibil. Monitorizarea încă nu s-a încheiat, semn că lucrurile din sistemul judiciar românesc nu s-au îndreptat suficient pentru a putea vorbi de domnia legii. Aceasta este principala cauză pentru care nu am fost încă admiși în Spațiul Schengen, deși din punct de vedere tehnic am îndeplinit condițiile. De altfel, întîrzierea acceptării țării noastre în această zonă de liberă circulație a dus cu cîțiva ani în urmă la o apropiere de Polonia și Ungaria, ale căror poziții de forță față de politica impunerii statului de drept în toate țările Uniunii ar putea duce la noi exit-uri. Apropierea trebuia făcută în 1990, prin aderarea la Grupul de la Vișegrad (din care mai făcea parte Cehoslovacia), cînd România putea cîștiga cîțiva ani, scurtînd tranziția către o societate democratică. Drumul pe care l-a ales atunci România, în timpul Regimului Iliescu, a fost însă altul. Acum, cînd Polonia și Ungaria promovează iliberalismul autoritar și antieuropenismul, situația este complet alta și României nu-i face deloc bine această alăturare.  

Dacă ne uităm în jur, țările care nu s-au integrat în Uniunea Europeană au rămas în urma noastră, dezvoltarea lor fiind mult mai lentă decît a României. Instabilitatea economică, incertitudinea cu privire la viitor, pericolul accederii la putere a unor forțe extremiste, sînt tot atîtea pericole la adresa democrației din aceste țări, pericole pe care România le-a trăit din plin în anii ’90. Uniunea Europeană nu este numai o uniune politică și economică. Ea însumează un set de principii care au la bază libertatea individului în toate sensurile acceptate, de la libertatea economică la cea a politică și de la libertatea cuvîntului pînă la cea a deplasării, avînd ca scop final acea societate deschisă despre care vorbea Karl Popper. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cel mai important moment politic de după căderea comunismului în 1989, iar apartenența la această uniune de state înseamnă garantarea libertăților despre care vorbeam mai sus.

Articol apărut în Observator Cultural nr. 1094/2022

Miracolul din 1685

 

Îmi tot apare reclama unui concert de la Ateneu, prilejuit de împlinirea a 340 de ani de la nașterea lui Bach. În iarna de acum 40 de ani, pe cînd eram în clasa a douăsprezecea, tata îmi atrăgea atenția asupra unui articol al Anei Blandiana din România literară, apărut în rubrica Atlas în numărul din 31 ianuarie 1985. Vorbea acolo despre tricentenarul a trei dintre marii compozitori ai barocului. M-am întrebat cum a putut fi acel an 1685, capabil să-i nască pe toți trei. Cum s-au mișcat astrele pe cer și cum s-au copt fructele, cum s-au urmat anotimpurile și au legat roadele în acel an în stare să izbucnească în lume asemenea izvoare de frumusețe? Cărțile de istorie nu ne spun aproape nimic – tabelele lor de dezastre sînt albe – nu au avut loc nici războaie, nici molime, nici cataclisme naturale. Un an anonim, banal, oarecare, un an neînregistrat de cronici și neclamat de anale, un an care și-a folosit toate resursele de voință și de forță, de geniu și de credință pentru a-i naște pe ei, pentru a izvorî imensele fluvii de armonie care curg de atunci peste lume. Un an anonim? Dar el se numește cu trei dintre cele mai strălucitoare numele ale miracolului: Bach, Händel, Scarlatti. 300 de ani mai tîrziu, într-un București înghețat, întunecat și mohorît, nu se întîmpla niciun miracol. Redeschiderea școlilor după vacanța de iarnă se amînase, mașinile personale nu mai aveau voie să circule, tremuram în apartamentul cu țurțuri la ușa de la balcon, se oprea des lumina și învățam pentru bac și facultate la lumînare. Dar atunci cînd era curent, puneam cîte un disc la pickup, învățam mai bine cu muzică, iar muzica lui Bach era mereu liniștitoare și dătătoare de speranță. În primăvara care a venit în cele din urmă, am împlinit 18 ani și viața avea să se precipite într-un ritm amețitor. Am clipit și au trecut 40 de ani. Au trecut deja 18 ani de cînd nu-l mai am pe tata. Toate s-au schimbat, numai muzica lui Bach, ca și a lui Händel și a lui Scarlatti, rămîn să păstreze armonia lumii.

Mesaje din Franța

 

În 30. Antologie aniversară, publicată în toamna aceasta de Editura Paralela 45 la aniversarea a 30 de ani de viață, am remarcat o felicitare din Franța, de la scriitorul Daniel Pennac, prezent cu trei cărți în portofoliul editurii. Mesajul vine la peste 40 de ani de la alt mesaj primit de la un artist din Franța, pictorul Édouard Pignon, trimis revistei Secolul 20 la împlinirea vîrstei de 20 de ani. Legăturile culturale cu Franța, atunci și acum, sînt cele mai bune dovezi că aparținem aceleiași civilizații fără frontiere, reale sau imaginare.

 

Trei zile care mi-au schimbat lumea

 

21 decembrie 1989

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă, i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

 

22 decembrie 1989

În autobuzul 100, un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki despre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani şi trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

 

23 decembrie 1989

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.

Putem, de dragul democrației, să distrugem democrația?

 

Politicianei căreia i s-a refuzat candidatura la alegerile prezidențiale îi sînt străine noțiuni ca democrația, civilizația sau dialogul. În toate ieșirile publice din ultimii ani a susținut că este deținătoarea adevărului absolut, singurele argumente fiind răcnitul, departe de orice ar putea fi catalogat drept limbaj articulat, jignirile și pumnul, cum a fost cazul de acum 3 ani din comuna Răchiteni, județul Iași. Cei care îi iau apărarea în numele democrației, uitînd de vizitele slugarnice la ambasada Rusiei, adevărate acte de trădare națională, ar putea deveni în scurt timp de la accederea la putere a acestei politiciene deținuți politic. Nu am nici cea mai mică îndoială că se vor repeta abuzurile din perioada guvernării legionare, iar referirile pe care le-a făcut la adresa evreilor ne arată explicit direcția în care vor merge lucrurile. Fac ceva pe mandatul UE și mă întorc în România (și implicit pe voturile celor care au trimis-o acolo) a fost reacția politicianei. Hitler a ajuns la putere în 1933 în urma unor alegeri democratice. De democrație putem scăpa într-o zi, de totalitarism mult mai greu și cu prețul prea multor vieți. Sîntem gata să mai experimentăm o dată?

Începuturile P.E.N. Club România

Cartea profesorului universitar Dan Horațiu Popescu, apărută în 1922 la Editura Universității din Oradea, este o premieră în cercetarea românească. Nimeni nu s-a ocupat pînă acum de istoria P.E.N. Club-ului român. O poveste captivantă care se citește ușor, ca un roman, cu personaje care mai de care mai interesante, începînd cu Marcu Beza, consulul general al României la Londra, cel care a înființat centrul român la numai un an după apariția celui Internațional. O contribuție importantă a avut Regina Maria prin eforturile de racordare a României la complexitatea vieții politice și culturale din Europa anilor interbelici (pag.15). Pe parcursul lecturii ne vom mai întîlni cu Catherine Dawson Scott, scriitoarea engleză care înființase P.E.N. Club în 1921 și cu John Galsworthy, primul președinte al clubului și viitor cîștigător al Nobelului pentru literatură. Dintre scriitorii români implicați în organizarea filialei române, se disting I. Al. Brătescu-Voinești, Vasile Pârvan, Emanoil Bucuța. Un caz aparte îl reprezintă Nicolae Iorga, deși primul român membru de onoare al P.E.N. Club-ului Internațional, a evitat să participe la dezvoltarea centrului român din considerente istorico-politice. În dedicația pe care Dan Horațiu Popescu a avut gentilețea să mi-o scrie pe pagina de gardă, vorbește despre această carte ca fiind prima parte a unei aventuri scriitoricești și de cercetare. Este un act de generozitate făcut P.E.N. Club-ului, istoriei literare și literaturii române în genere, pentru care toți cei interesați de aceste lucruri trebuie să îi fim recunoscători.

 

 

Marcu Beza (1882-1949)

 

De numele lui Marcu Beza se leagă înființarea PEN Club România. Scriitor și diplomat de origine aromână, născut la 30 iunie 1882 la Kleisoura, în Grecia, studiază Literele și Filosofia la București. Era consul general al României la Londra cînd s-a înființat PEN International în 1921, iar peste un an pune bazele Centrului Român al PEN. Venirea comunismului a însemnat excluderea sa din Academia Română în 1948, unde era membru corespondent din 1923, murind la scurt timp, la 6 mai 1949, la București. A locuit pe strada Berzei nr. 17, într-o casă al cărei parter este acum de vînzare. Spre deosebire de principiile pe care le-a susținut la înființarea PEN Club România, valabile și astăzi și care nu vor fi niciodată negociabile.

cîtă viață

 

în casele însemnate 

cu numele celor care le-au locuit 

le aud pașii 

vocile

anii în care au stat acolo 

curg ca imaginile de pe fereastra vagonului de tren 

îmi vine să-mi scot pălăria 

și să-i salut

Cărțile de la anticariat

Îmi place să iau cărți de la anticariat. Pentru că au o viață în spate, rafturi pe care au stat și mîini prin care au trecut, poate semne lăsate de cei care le-au citit sau dăruit. Așa că mă bucur că am preferat să aștept reintarea în stoc a romanului epistolar scris de I. Negoițescu și Radu Stanca, apărut la Albatros în 1978, chiar dacă a fost reeditat de curînd într-o ediție necenzurată. Pentru că am avut o surpriză frumoasă, cartea care a aparținut unui cuplu, Simona și Dorel, fiind semnată de Ion Negoițescu.

 

 

Impostura perpetuă

 

Se împlinesc 76 de ani de la proclamarea Republicii Populare Române, bunica republicii de astăzi (mama este republica socialistă, instaurată de Ceaușescu în 1965). Ziarele vremii aclamau această schimbare care avea să desăvîrșească victoria comunismului pentru totdeauna în România. Nu s-a suflat o vorbă despre șantajul la care a fost supus Regele Mihai de către Petru Groza pentru a semna abdicarea, în schimb s-a rostogolit minciuna trenului plin de bogății cu care a plecat din țară, minciună care continuă să se rostogolească pînă astăzi. După momentul 1989, republica a continuat firesc, ca și cum impostura instalată în 1947, fără temei juridic, ar fi fost perfect legală. Mai mult, în Constituția din 1991, alineatul 2 din articolul 1, statuează ca formă de guvernămînt a statului român, republica, consfințind schimbarea făcută cu pistolul, sub supravegherea tancurilor rusești. Nicio oficialitate nu a amintit în ultimii 34 de ani de această aniversare, deși toate guvernele și toți președinții au beneficiat de această stare de lucruri. Din jenă, probabil, unul dintre rale momente de jenă ale politicienilor români. Și totuși mergem înainte cu minciuna, iar o dezbatere reală despre disputa republică/monarhie, nu a existat niciodată pe agenda publică. Dar faptul că republica română s-a născut sub semnul secerei și al ciocanului este o realitate care nu poate fi contestată de nimeni.