Interviu cu Silviu Tabac

Revenirea Coroanei de Oţel în stema de stat a României este un fapt cultural în primul rând. Nu putem să nu ne bucurăm că într-un sfârşit şi politicul a înţeles că acest simbol nu ţine atât de ideea monarhică, cât de ideea naţională a românilor. 

La 11 iulie 2016, preşedintele Klaus Iohannis a promulgat legea care readuce coroana pe capul acvilei de pe stema României. După mai bine de 25 de ani în care politicienii au tergiversat în fel şi chip acest gest de normalitate. Coroana de Oţel este un simbol naţional şi a fost turnată din ţeava unui tun otoman capturat în Războiul de Independenţă din anii 1877-1878. S-a aflat pe stema României din 1881, anul proclamării Regatului şi până la abdicarea Regelui Mihai I în 1947. Astăzi, Coroana de Oţel este expusă ca parte a tezaurului românesc la Muzeul Naţional de Istorie a României. Am purtat o discuţie cu Silviu Andrieş-Tabac, Heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi specialist recunoscut în cercurile ştiinţifice din România, despre importanţa acestei repuneri în drepturi.

Florin Hălălău: Cum vezi reîntoarcerea coroanei pe stema României, aşa cum au şi alte republici est-europene (Polonia, Serbia, Ungaria şi chiar Rusia)?

Silviu ANDRIEŞ-TABAC: O văd cu ochi buni. Coroana de Oţel este o parte a patrimoniului nostru spiritual şi heraldic de cea mai mare vibraţie. Este un simbol autentic şi foarte scump poporului nostru, invocând jertfa de generaţii adusă pe altarul unităţii şi independenţei naţionale. Merită toată veneraţia cetăţenilor de azi şi de mâine. Sunt foarte puţine simboluri heraldice româneşti cunoscute şi recunoscute pe plan mondial ca fiind primare româneşti, iar Coroana de Oţel este tocmai unul dintre acestea.

Efortul de repunere a ei în circuitul de valori naţionale a fost constant de la 1989 încoace, iniţial cu mai puţin succes, iar acum cu unul aproape total. Şi heraldiştii români, întruniţi în cadrul Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române au pledat, aproape fără excepţii, dintotdeauna pentru restabilirea Coroanei de Oţel în stema de stat, dar nu au fost auziţi de politicieni. Este adevărat că nici noi n-am fost prea bătăioşi şi ne-am retras din câteva polemici care ni s-au părut fără rost. Astăzi apele s-au ales şi Coroana de Oţel a revenit.

Versiunea artistică propusă, însă, nu e cea mai reuşită: ni s-a oferit o coroană cam mică şi cam înghesuită pe un cap de acvilă cam scund, creându-se astfel o disonanţă cu imaginea concretă a păsării heraldice. Se observă că nu s-a dorit „umblarea” la imaginea uzuală a stemei în vigoare. Deşi, această modificare era un bun prilej pentru o îmbunătăţire generală a imaginii grafice (avem exemplul altor ţări ca Germania sau Regatul Unit care periodic dau viziuni artistice uzuale noi ale stemelor lor de stat, fără a interveni în blazonul legal din punct de vedre heraldic), dar şi pentru corectarea unor neajunsuri mai vechi ale stemei de stat. Poate, însă, nu am dreptate şi chestiunea aceasta nu s-a „copt” încă.

FH: Aşadar există diferenţe între stema actuală şi cea statuată în 1921.

SAT: Există mai multe, deşi se poate observa cu ochiul neînarmat că cele două steme sunt într-o legătură organică. Armele heraldice ale Regatului României au fost stabilite prin Legea nr. 3573 din 23 iulie 1921 pentru fixarea Stemei Regatului României, întregit cu ţările-surori unite şi au funcţionat în trei forme: stema mare, adică cea completă, sub pavilion şi coroană regală, care era folosită în actele statale emanate de la Rege, actele internaţionale şi în alte cazuri speciale din Înalt ordin; stema medie, adică fără pavilionul regal timbrat cu coroana regală, folosită de armată şi autorităţile statului; stema mică, cuprinzând scutul-bază cu toate mobilele şi timbrat de „coroana de oţel a României”, folosită în sigiliile oficiale.

Stema mică – cea de bază şi ireductibilă din punct de vedere heraldic – era compusă din trei scuturi, fiecare cu semnificaţia lui. Scutul mare de bază purta în câmp albastru o acvilă cruciată de aur, cu ciocul şi ghearele roşii, încoronată cu o coroană regală de aur şi purtând în gheara dreaptă o spadă de argint cu garda de aur, iar în cea stângă un sceptru de aur, compoziţia fiind definită drept „acvila României, armele Regalităţii române”. Pe pieptul acvilei era aşezat un al doilea scut – „scutul mediu” sau în termeni heraldici „scutul peste tot” – partiţionat în cinci cartiere şi „cuprinzând armele ţărilor surori unite”, adică stemele Ţării Româneşti, Moldovei (cu Basarabia şi Bucovina), Banatului (cu vechiul Banat românesc al Severinului), vechiului Mare Principat al Transilvaniei (cu părţile Crişanei şi Maramureşului) şi Dobrogei. Peste acest scut mediu broşa un al treilea scut – „scutul mic” sau în termeni heraldici „scutul peste toate” – care purta „armele Casei domnitoare de Hohenzollern” (scartelat, de argint şi negru).

Decorurile exterioare ale stemei Regatului, pe lângă coroana de oţel care timbra scutul de bază, mai cuprindeau: doi lei de aur în calitate de susţinători, afrontaţi şi stând pe arabescuri de aur; colanul ordinului „Regele Carol I”; o eşarfă albastră bordată cu aur şi cuprinzând deviza Casei domnitoare, cu litere de aur: „Nihil sine Deo”; precum şi mantoul de purpură căptuşit cu hermină şi timbrat de coroana regală deja arătate.

Stema Românei stabilită prin Legea nr. 102 din 21 septembrie 1992 privind stema ţării şi sigiliul statului, grosso-modo a reluat stema mică din 1921, fără coroana de oţel de pe scutul de bază, fără coroana regală de aur de pe capul acvilei şi fără scutul „peste toate” cu armele Casei de Hohenzollern. Există şi diferenţe de detaliu, artistice şi coloristice, datorate viziunii celor care au decis heraldic în 1992.

Acum a fost recuperată coroana de oţel, dar a fost pusă pe capul acvilei şi nu pe scutul heraldic.

FH: Ce părere ai despre eventuala prezenţă a stemei pe tricolor?

SAT: Din punct de vedere teoretic, dacă un drapel cu stemă actual nu este o simplă banieră armoriată, atunci înseamnă că el este derivat dintr-un alt drapel, identic ca structură şi culori, primar şi fără stemă. Aş accepta aplicarea stemei pe tricolor numai dacă în locul actualului drapel de stat al României, urmând anumite uzanţe internaţionale, s-ar introduce şase însemne vexilare naţionale distincte noi: un drapel civil, un pavilion civil, un drapel de stat, un pavilion de stat, un drapel de război şi un pavilion de război. Astfel, de voie de nevoie pe unul sau chiar pe două din aceste drapele am putea să punem stema ţării, sigur nu pe cele civile care identifică poporul.

Tricolorul vertical albastru-galben-roşu românesc şi panromânesc este cel mai vechi dintre drapelele cu aceleaşi culori, fiind rodul revoluţiei europene de la 1848. România de azi este moştenitoarea lui de drept. Drapelul Andorrei este din 1866, al Ciadului din 1959, al Republicii Moldova din 1990. Ultimul poartă stema ţării tocmai pentru a se uni cu şi în acelaşi timp pentru a se deosebi de tricolorul tuturor românilor şi al României. Mă întreb dacă şi stema de pe steagul Andorrei nu a apărut din necesitatea de a se diferenţia de drapelul românesc, care la acel moment deşi nu era suficient de stabilizat din punct de vedere legal, era totuşi bine cunoscut în spaţiul de cultură franceză şi nu numai. Iar de la 23 aprilie 1867, după legea dată de noul domn Carol I, avem tricolorul de la 1848 pe deplin legalizat. Acest act este unul exemplificator pentru problema care ne interesează azi: la 1867 tricolorul este unic; armele ţării se pun pe drapelul domnitorului, drapelul armatei şi pavilionul marinei de război; pe drapelele gărzilor orăşeneşti în locul armelor ţării se pun însemnele heraldice ale oraşului respectiv şi numărul legiunii; drapelele autorităţilor civile şi pavilionul de comerţ rămân curate.

Faptul că Ciadul invocă lipsa unui tricolor românesc fără stemă în uz la data adoptării tricolorului propriu nu este semnificativ. Din punct de vedere heraldic, un însemn oficializat cândva nu-şi pierde capacitatea de a identifica posesorul lui niciodată, nici dacă acesta piere şi nu mai are descendenţi. În cazul simbolurilor de stat, acestea sunt protejate de ceva vreme la nivel internaţional, chiar şi după scoaterea din uz.

Dacă România va pune stema de stat pe drapelul de stat, cum sugerează diferite voci, un copil care încă nu ştie istoria naţiunilor, dar are cunoştinţe de vexilologie din jocurile pe care le practică, va înţelege că drapelele de stat ale României, Republicii Moldova şi Andorrei sunt derivate din drapelul de stat al Ciadului.

În general, mă uit cu ochi răi la toate iniţiativele de „îmbunătăţire”, „umanizare”, „ajustare” sau chiar „înlocuire” a simbolurilor naţionale, numai dacă acestea nu emană din sânul mediului strict profesionist şi dacă într-adevăr nu au ca scop corectarea unor greşeli istorice sau tehnice.

Simbolurile naţionale, deşi au nişte autori formali, sunt rodul intelectual colectiv al mişcărilor de emancipare naţională şi/sau socială ale generaţiilor care le-au înfăptuit, utilizând aceste însemne. Viaţa le-a scos în prim plan din numeroase soluţii simbolice contemporane şi le-a consacrat, iar nouă nu ne rămâne decât să le păstrăm cu sfinţenie. Abia atunci când generaţia noastră va realiza ceva demn de jertfa înaintaşilor, uimind lumea întreagă (inclusiv Ciadul), abia atunci am putea umbla la simbolurile naţionale. Dar nici atunci nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci. Versurile imnului Japoniei datează din secolul al X-lea...

FH: Cum crezi că ar putea influenţa revenirea coroanei pe stemă disputa monarhie versus republică, prezentă din ce în ce mai acut în dezbaterea politică din România?

SAT: Cred că nici în vreun fel. Sigur, ambele tabere îşi vor dezgoli spadele şi se vor duela ceva timp, etalându-şi argumentele arhicunoscute, dar primenite cu această ocazie. Presa va vorbi o săptămână-două, până se va plictisi, iar publicul cel mai larg nici nu va băga de seamă că a existat o nouă rundă de polemică în problema dată. Revenirea Coroanei de Oţel în stema de stat a României este un fapt cultural în primul rând. Nu putem să nu ne bucurăm că într-un sfârşit şi politicul a înţeles că acest simbol nu ţine atât de ideea monarhică, cât de ideea naţională a românilor. Actul heraldic în discuţie constituie un pas înainte pe drumul nostru spre o societate normală, liberă şi cu un viitor clar de care să se bucure toţi cetăţenii României.

Silviu Andrieş-Tabac este născut în 1969 la Chişinău, dar a copilărit şi studiat în satul Cuhureştii de Sus, raionul Floreşti. Absolvent al Institutului de Istorie şi Arhivistică al Universităţii de Stat de Studii Umanistice din Moscova, 1993. Doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea academicianului Dan Berindei, 1996. A fost director adjunct al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi director adjunct al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Din 2013 este Heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi Şeful Cabinetului de heraldică al Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova. A susţinut în ultimii 20 de ani mai multe cursuri la Universităţile din Chişinău şi Bucureşti. Membru al Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, membru-fondator şi vicepreşedinte (din 2003) al Comisiei Naţionale de Heraldică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova, membru-fondator şi membru al Consiliului ştiinţific (din 1998) al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi, membru-fondator şi preşedinte (din 1999) al Societăţii de Genealogie, Heraldică şi Arhivistică „Paul Gore”, Chişinău, membru-fondator al Societăţii Numismatice din Republica Moldova, membru al Societăţii Numismatice Române, membru al unor societăţi heraldice din Ucraina şi Rusia. A publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice, inclusiv monografiile „Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei” (Chişinău, Editura Museum, 1998), „Introducere în heraldică. Noţiuni generale şi întregiri la armorialul teritorial românesc” (Editura Universităţii din Bucureşti, 2008) şi „Simbolurile Naţionale ale Republicii Moldova (în colaborare; Chişinău, 2010). Este autorul a peste 400 de însemne heraldice, vexilologice, faleristice şi uniformistice înregistrate oficial în Republica Moldova.

Interviu publicat în Observator Cultural nr. 843/2016