Bicicleta lui Nicuță Tănase

              Am găsit zilele trecute, printre lucrurile scoase la vînzare de un pensionar care încearcă să mai cîştige un ban, o carte de Nicuţă Tănase. Se numea „Carte de explicare a viselor” şi părea la prima vedere o carte din domeniul astrologiei. Nu numai la prima vedere, atîta timp cît am găsit-o pe internet într-un site ce se ocupa tocmai despre această pseudo-ştiinţă. Numai cine nu a auzit de el ar crede că Nicuţă Tănase putea să scrie o carte „serioasă” despre vise.

            Am aflat despre numele lui citind, pe cînd eram elev în şcoala generală, o carte care m-a impresionat: „Răpirea ucenicului nevrăjitor”. Un amestec fermecător de intrigă poliţistă şi umor de calitate, ambalate frumos într-o poveste pentru copii. Am fost tentat să citesc şi cealaltă carte de Nicuţă Tănase pe care o aveam în bibliotecă şi am descoperit în lectura volumului „Fără minuni, Doamne!” plăcerea de a recunoaşte acelaşi stil sprinţar şi direct care te captivează încă de la primele rînduri.

            Mai tîrziu am găsit în anticariate alte două volume semnate de acelaşi autor: „M-am făcut... tată mare” şi „Fără înger păzitor”. Bucuria lecturii m-a cucerit din nou. Talentat pînă în vîrful creionului, reuşea de la primele pagini să-ţi capteze curiozitatea. Se întîmpla adeseori să nu mai laşi cartea din mînă. Stilul scriiturii sale, persiflant şi ironic, îl asemăna cu Ion Băieşu sau cu Radu Cosaşu (cu a sa cronică a lui Belphegor). Îmi amintesc şi de rubrica lui permanentă din ediţia de sîmbătă a „Informaţiei Bucureştiului”. Singurul ziar de prînz din perioada comunistă găzduia peripeţiile unei biciclete prin Bucureşti, povestite cu atîta talent narativ de Nicuţă Tănase. Era viaţa de zi cu zi observată cu umor şi cu duioşie, în contrast total cu „seriozitatea” articolelor politice şi sociale care înnegreau coloanele ziarului.

            Nu am reuşit însă niciodată să aflu ceva despre viaţa scriitorului, cu excepţia destăinuirilor din „Fără înger păzitor sau Cum am devenit scriitor”. Absent din viaţa publică, fără apariţii la televiziune, Nicuţă Tănase moare în 1986 la numai 62 de ani, într-o perioadă cînd cultul personalităţii atingea cele mai înalte culmi imaginabile şi cînd nu mai era permis nimănui altcuiva să fie omul zilei.

            După revoluţie, numele lui Nicuţă Tănase a fost uitat cu totul. Pe internet, în afara site-ului de astrologie, scriitorul mai este de găsit pe listele unor anticariate virtuale. Fără biografie, fără bibliografie. Un scriitor peste care s-a aşezat pe nedrept uitarea. Şi din literatura căruia, dacă se scutură zgura realismului socialist (inevitabilă pentru un autor provenit, totuşi, din mediul proletar), rezistă pînă astăzi pagini întregi. Cred că reeditarea unei cărţi cum ar fi „Fără minuni, Doamne!”, i-ar aduce postum noi generaţii de cititori.

            Dacă mă gîndesc cu nostalgie la perioada adolescenţei şi a primilor ani de studenţie, acest lucru i se datorează şi bicicletei fermecate a lui Nicuţă Tănase. De care mi-e dor şi pe care aş mai vrea s-o ascult povestind cu talent despre Bucureşti şi oamenii lui.

Octombrie 2003