Prin ţara cu vamă interioară

Glasul roţilor de tren începe să cînte în ruseşte imediat ce ai trecut Prutul la Ungheni. Elevatoare puternice, mînuite de DJ autohtoni cu funingine pe faţă, ridică vagoanele ca pe nişte discuri de vinil pentru a le reaşeza pe temelii mai solide, de fabricaţie sovietică. E ca şi cum ai intra într-un muzeu şi ţi se oferă papuci protectori. Nu să te protejeze pe tine, ci pardoseala şi covoarele.

Primele impresii le culegi încă de la plecarea din Bucureşti, cînd ţi se cere, în româneşte totuşi, biletul la urcarea în tren şi apoi îi auzi pe însoţitorii de vagon vorbind între ei ruseşte. Vagoanele ar vorbi între ele în aceeaşi limbă, aşa se mulţumesc doar cu inscripţiile în litere chirilice care le împodobesc. Geamurile din compartiment nu se deschid pentru ca nu cumva călătorii să se răzgîndească şi să facă vreun gest necugetat. Nu “e pericoloso sporgersi” pentru că pur şi simplu este imposibil. Doar pe culoar ne înghesuim la geamurile care se deschid după sistemul “unul da, unul nu”.

Odată trecut de vamă, ai senzaţia că te afli în aceeaşi ţară frumoasă. Dealuri molcome care te duc cu gîndul la poezia Anei Blandiana, pajişti pe care pasc cirezi de vite, mult verde proaspăt care îţi spală retina obosită. Satele basarabene nu diferă de cele din restul României. Aceleaşi case, aceleaşi unelte primitive cu care oamenii scot din pămînt hrana cea de toate zilele, aceeaşi sărăcie care se încăpăţînează să ne apese. Sapele cu care oamenii ieşiseră la munca cîmpului păreau a fi făcute toate din lemn.

Chişinăul e altfel. Oraş european prin amploare şi întindere, cu străzi fermecătoare în centru, cu bine şi rău, cu reconstruita clopotniţă a Catedralei, dar şi cu umbra lui Lenin din faţa sediului guvernului. Ştefan cel Mare te priveşte din toate părţile, şi de pe soclul statuii de la intrarea în parc, cît şi de pe toate bancnotele de lei moldoveneşti. Limuzinele pe care le vezi la tot pasul împînzesc oraşul cu aere şi fumuri occidentale. Privindu-le, nu ştii dacă n-ai trecut cumva printr-o uşă secretă în alt colţ al Europei.

Toţi basarabenii ştiu ruseşte. Nu toţi ruşii vorbesc însă româneşte. Dacă înscrisurile de tot felul sînt bilingve, se mai găseşte cîte un şofer de taxi cu care nu te poţi înţelege decît în limba celui mai puternic. În aceeaşi limbă se vorbeşte şi la posturile de radio care te însoţesc în călătoriile mai lungi sau mai scurte cu microbuzul. Şi este foarte ciudat să auzi nume proprii româneşti, cum ar fi Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrîn, deportate între cuvinte ruseşti.

Mergînd spre nord, dai însă peste nume cu sufixe identice în toate cele trei părţi ale Moldovei. Cosăuţi, Cernăuţi, Rădăuţi. Istoria aceasta nedreaptă nu a putut şterge şi rădăcinile comune. De sus, din cetatea Sorocii, privind Nistrul, îţi dai uşor seama că seamănă mult mai mult cu un rîu de frontieră decît Prutul.

Întorşi la Ungheni, reluăm procedura de aliniere la celălalt tip românesc de ecartament. Se vede că muncitorii sînt români, deşi au documente de identitate ale Republicii Moldova. Modul lor de lucru te face să te simţi acasă. Vameşii ieşeni controlează trenul de parcă ar avea informaţii că se transportă arme sau droguri. Zelul militar cu care îşi fac datoria ar împiedica şi o muscă să pătrundă pe teritoriul României fără încuviinţarea lor. Cînd se dă semnalul de plecare şi primeşti înapoi paşaportul, simţi durerea paginii pe care s-au impregnat cele patru ştampile de ţară românească.

Iunie 2003