Despre colaboraţionism şi dublă măsură

A făcut mare vîlvă în această vară, dezvăluirea lui Günter Grass, făcută în cartea autobiografică „Beim Häuten der Zwiebel” (Decojind ceapa), că în adolescenţă s-a înrolat voluntar într-o divizie SS. Ajuns la aproape 80 de ani, se pare că scriitorul german a dorit să se împace cu propria conştiinţă. Asta dacă nu cumva, a vrut doar puţină publicitate în jurul numelui său. A obţinut mult mai mult decît atît, fiind voci care îi cer chiar returnarea Premiului Nobel pentru Literatură, obţinut în 1998. Privind biografia lui Grass, întîmplarea de la 17 ani pare un accident. A fost toată viaţa un militant de stînga, critic la adresa regimurilor care s-au perindat la conducerea Germaniei Federale. Aşadar, faţă de 1944, un an tulbure al celui de-al doilea război mondial, atitudinea sa a suferit o schimbare radicală. În aceste condiţii, i se poate imputa lui Grass o greşeală de tinereţe şi să i se nege toate meritele (inclusiv literare!)?

            Cazul se aseamănă foarte mult cu ceea ce a încercat să facă cu Mircea Eliade şi Emil Cioran, jurnalista franceză Alexandra Laignel-Lavastine. Publicînd în 2002, la Paris, cartea „Cioran, Eliade, Ionesco, L’oubli du fascisme” (Uitarea fascismului), autoarea insistă pe trecutul pătat al celor doi, care au cochetat în tinereţe cu mişcarea legionară, acuzîndu-l şi pe Eugen Ionescu pentru omisiune de denunţ. Ajunşi la maturitate, atît Eliade, cît şi Cioran şi-au recunoscut păcatele tinereţii. Iar Ionescu a militat pînă la sfîrşitul vieţii pentru democraţie şi împotriva totalitarismelor de orice fel. Militanţii marxişti vedeau în „Rinocerii”, de pildă, o critică a extremei drepte, cînd de fapt comuniştii nu erau cu nimic mai buni.

            Faţă de intelectualii care au simpatizat sau chiar au colaborat cu regimul sovietic şi cu alte regimuri comuniste, opinia publică din Occident a fost întotdeauna mai înţelegătoare. Această dublă măsură în judecarea faptelor îşi are explicaţia în „gauchismul” intelighenţiei vestice, mai ales franceze, capabilă să se alieze cu extrema stîngă doar pentru a i se opune celei de dreapta. Dar n-au fost numai motive ideologice în apropierea de ideile comuniste, ci şi unele mult mai pămînteşti, legate de mărinimia sovieticilor în răsplătirea celor care făceau propagandă regimului criminal instaurat de Lenin şi Stalin. Scriitorul şi publicistul american Stephen Koch, în cartea sa „Double Lives: Stalin, Willi Münzenberg and the Seduction of the Intellectuals” (Sfîrşitul inocenţei. Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă), vorbeşte despre felul în care serviciile secrete au manipulat şi s-au folosit de nume mari ale intelectualităţii vest-europene, pentru a face propagandă comunistă. Louis Aragon, André Gide, Romain Rolland, George Bernard Shaw, André Malraux, Jean-Paul Sartre sînt doar cîteva exemple de colaboraţionişti ai lui Stalin, oameni care prin prestigiul lor au cauţionat o dictatură sîngeroasă. Au existat scriitori care au crezut sincer în ideile comuniste şi mergînd în U.R.S.S. şi-au schimbat opiniile. Panait Istrati vizitează patria comunismului în anul 1929 şi la întoarcere scrie cartea „Vers l'autre flamme” (Spovedania unui învins), în care radiografiază nemilos realităţile vieţii sovietice. Este etichetat ca fascist.

            Revenind la Günter Grass, lui nu i se iartă un teribilism al adolescenţei, în timp ce marii scriitori colaboratori ai stalinismului sînt neclintiţi pe soclurile lor. Şi se pune problema legitimităţii Premiului Nobel luat de Grass, pe care un spirit liberal ca Mario Vargas Llosa (apărător în acest scandal al scriitorului german, unul dintre puţinii), în ciuda talentului scriitoricesc incontestabil, nu-l va lua niciodată. Quot erat demonstrandum.

Eseu apărut în Cuvîntul nr. 12/2006