Să ne aducem aminte de FSN

În martie 1991 am scris pentru liniştirea psihicului meu un text intitulat Agonia speranţei. Despre mizeria umană ieşită la suprafaţă în primii ani de după Revoluţie, mizerie cultivată cu grijă de cam aceiaşi oameni aflaţi şi acum în fruntea bucatelor din România. Duminică vom avea din nou de ales între doi oameni născuţi de FSN, pepinieră nesfîrşită de cadre. Filmul, vă rog!

Ceea ce ne-a ajutat să supravieţuim în timpul lui Ceauşescu a fost speranţa. Speranţa că vom ieşi odată şi-odată din răul din jurul nostru, că vom putea iarăşi respira aerul curat al frumuseţii umane, că vom ieşi la lumina de care fuseserăm ascunşi 45 de ani. Astăzi, cînd speranţa ne-a fost atît de amar înşelată, cînd mirosul urît al răului ne invadează din nou cu o şi mai mare virulenţă, riscăm să devenim nişte resemnaţi. Încet, încet, liniştea promisă de actuala putere în campania electorală ne cuprinde pe toţi, imobilizîndu-ne într-o mare de supuşi. În acest climat de linişte, structurile comuniste se pot reaşeza pe locurile de unde fuseseră, cel puţin aparent, mişcate. Revoluţia din Decembrie (evenimentele, cum le numesc cei pe care revoluţia i-a deranjat cel mai mult, adică nomenclatura comunistă) nu a reuşit să schimbe un sistem, ci doar să îi aducă în faţă pe cei care nu doreau decît puterea pe care o pierduseră în timpul dictaturii lui Ceauşescu. Astfel am ajuns în situaţia bizară să ni se predea democraţia de către oameni care făcîndu-şi studiile (politice!) la Moscova numai despre aşa ceva nu învăţaseră. Este unul din cele mai mari paradoxuri pe care le trăim şi una din cauzele destabilizării societăţii, pe care ciracii puterii nu vor s-o recunoască. La întîlnirea din decembrie pe care Ion Iliescu a avut-o cu reprezentanţii primului C.F.S.N. au lipsit o serie de oameni al căror nume a avut valoare de simbol în zilele Revoluţiei. La emisiunea 7 x 7 (recunoscută pentru accentele sale favorabile guvernanţilor), Rodica Becleanu lăsa să se înţeleagă că acest boicot nu deranjează prea mult. Dacă Alexandru Bîrlădeanu şi Marţian Dan au reprezentat mai mult pentru o revoluţie anticomunistă (!) decît Doina Cornea şi Mircea Dinescu, cele mai reprezentative figuri ale dizidenţei româneşti în ultima perioadă a dictaturii comuniste, înseamnă că într-adevăr sîngele care a curs pentru a scăpa ţara de ciuma roşie, a curs degeaba şi nu îl vom putea spăla decît cu propria noastră luptă pentru înfăptuirea acelor idealuri.

În decembrie trecut, Ion Iliescu făcea un apel studenţilor care intraseră în grevă, să nu se lase manipulaţi de cei care vor să destabilizeze ţara, să dea dovadă de luciditate şi să nu se mai implice în politică. Analogia cu manifestele aruncate din elicopter în ziua de 22 decembrie 1989 este mai mult decît clară. Se vede treaba că leader-ii comunişti nu pot vedea într-o manifestare ostilă regimului decît maşinaţii de culise şi intrigi ale unor forţe care acţionează pentru distrugerea ţării. Format în spirit comunist încă de la 12 ani (cum singur a declarat), d-sa crede că toţi cei care luptă pe faţă împotriva comunismului sînt trădători de ţară, ”scursori ale societăţii”, agenţi străini sau alte sperietori pe care e bine să le neutralizăm înainte de a face ceva rău. În felul acesta s-a ajuns la bătaia sălbatică aplicată studenţilor de către mineri, la lozinca “Moarte intelectualilor” (strigată la 29 ianuarie 1990 la prima manifestare făţişă de înăbuşire a opoziţiei), la violenţele verbale din diferite publicaţii sau chiar fizice la care sînt supuşi cei ce nu vor să se împace cu gîndul că speranţele ne-au fost înşelate. Asmuţirea muncitorimii împotriva intelectualităţii după dictonul “Divide et impera” riscă însă să-şi piardă obiectul. Înşelat în ce priveşte creşterea nivelului de trai, ameninţat din ce în ce mai mult de spectrul şomajului, pus în faţa unor magazine din nou goale sau să stea la coadă atunci cînd se găseşte ceva, omul de rînd şi-a pierdut încrederea în cei pe care i-a votat. Din păcate, doar din cauze de ordin material, întrucît strigătul disperat “FSN = PCR” nu a fost receptat la timp. Şi în decembrie au fost mulţi probabil (mă îngrozeşte gîndul că poate au fost majoritari) care au ieşit în stradă doar pentru că aveau burţile goale, fără să perceapă adevăratul sens al revoluţiei – înfrîngerea comunismului şi cucerirea libertăţii. Privind în jurul nostru, în afara mizeriei materiale ca aceea dinainte de revoluţie, observăm că se înfiinţează Consiliul Suprem de Apărare (condus de preşedinte, care este astfel comandant suprem al armatei!?), grănicerii trec la Ministerul de Interne, armatei i se autorizează intervenţia în cazuri de încălcare a ordinii constituţionale (acţiuni destabilizatoare îndreptate împotriva structurilor comuniste), se sărbătoreşte 8 martie etc. etc. Dar în acelaşi timp creşte din nou mînia populaţiei. S-au înmulţit grevele şi după concesii făcute anumitor categorii de salariaţi nu ştiu cum se va descurca guvernul în continuare. Parlamentul în schimb aniversează şi glorifică greva ceferiştilor din 1933 şi îi acoperă cu insulte şi jigniri pe aceiaşi ceferişti care pentru aceleaşi revendicări intră în grevă în 1991. Paradoxal, nu? S-a votat şi legea privind retragerea cetăţeniei, iar Regelui nu i se permite intrarea în ţară pentru că nu i se recunoaşte cetăţenia, retrasă de Ana Pauker în 1948, lege sfîntă ce nu poate fi încălcată de Doru Viorel Ursu. Ce ne putem aştepta la mai rău decît atît?

Trăim o perioadă halucinantă de denigrare a tuturor celor ce s-au opus comunismului. Doina Cornea, Mircea Dinescu, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici sînt acuzaţi de vînzare de ţară, lipsă de patriotism şi altele. Acuzatorii nu sînt alţii decît marii profitori ai vechiului noului regim, oameni care pentru a-şi masca incompetenţa profesională au ales calea activismului în cadrul PCR. Doina Cornea este acuzată astăzi că nu este de acord cu actuala putere, că o critică făcînd astfel rău ţării. Or, Doina Cornea a făcut acelaşi lucru în timpul lui Ceauşescu. Nu, domnilor tovarăşi, nu Doina Cornea destabilizează imaginea ţării în lume, ci politica dv. inconştientă pe care o duceţi, denigrarea a tot ce este valoros în ţara asta şi îşi permite să spună adevărul, a intelectualilor, a studenţilor, categorii ce au ajuns să fie hulite de pleava isterică a societăţii, oameni lipsiţi de personalitate şi care se lasă conduşi ca o turmă de oi spre prăpastia decăderii de actualii conducători.
Fanatici în politică, aceşti indivizi au aplaudat intervenţia minerilor, au denigrat studenţii ce se aflau în grevă, pe ceferişti (oameni care au votat FSN-ul în mai trecut), au lovit intelectualii, au devastat sediile partidelor şi ziarelor de opoziţie. Domnul preşedinte se miră de plecarea masivă în străinătate a intelectualilor şi studenţilor. Cum să nu plece cînd au ajuns să fie supuşi oprobiului unor analfabeţi cu 4 clase primare, că fiecare an în plus de învăţătură înseamnă cîteva sute de lei în minus la salariu, că institutele de cercetări au ajuns în pragul desfiinţării, nemaifiind finanţate de stat. Petru Creţia şi Banu Rădulescu sînt bătuţi animalic pe stradă pentru convingerile lor politice, Marian Munteanu este maltratat de mineri (sau ce-or fi fost) în iunie şi apoi (tot el!) este arestat pentru incitare la violenţă (!!?), Dr. Zorel Filipescu este atacat în ziare doar pentru păcatul de a avea un fiu ce a luptat şi luptă împotriva comuniştilor, Ana Blandiana a fost decretată legionară, Mircea Dinescu agent străin ş.a.m.d.
Împotriva tuturor acestor nedreptăţi trebuie să lupte toţi oamenii cinstiţi din ţara aceasta, altfel nu vom reuşi niciodată să intrăm în rîndul naţiunilor civilizate.

Se vehiculează mult în ultima vreme noţiunea de legionari. Au fost etichetaţi astfel manifestanţii din Piaţa Universităţii, intelectualii dizidenţi, timişorenii, membrii partidelor din opoziţie. Acuzînd partidele istorice (PNŢ şi PNL) de legionarism, am putea bănui puterea de naivitate dacă nu am şti că este vorba de rea credinţă. Se ştie opoziţia acestor partide faţă de Garda de Fier şi felul cum au plătit pentru aceasta. I.G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu (care în paranteză fie spus ar fi fost omorîţi de comunişti dacă ar fi apucat sfîrşitul războiului) au fost asasinaţi tocmai pentru poziţia lor democratică şi îndreptată împotriva exceselor din orice parte ar fi. Să vorbeşti de pericolul legionar după 45 de ani de comunism este ridicol. Pericolul pentru democraţie vine astăzi de la extrema stîngă şi reprezentanţii săi rămaşi în funcţii şi astăzi după o revoluţie anticomunistă.
Este însă foarte uşor de a aplica această etichetă pe oamenii care nu mai pot suporta această stare de lucruri. La împlinirea unui an de la Revoluţie, parlamentarii FSN şi ai partidelor satelit au găsit de cuviinţă să arunce cu noroi în Timişoara, fără sîngele căreia n-ar fi fost unde sînt acum. Comuniştii deghizaţi de astăzi care se află în Parlament au ajuns de asemenea să îi acuze pe ţăranii care au început să desfiinţeze CAP-urile că folosesc metode comuniste (cine vorbeşte!) şi împreună cu partidele de opoziţie doresc să distrugă “realizările” de la sate. O astfel de enormitate ne arată clar ceea ce gîndesc parlamentarii partidului de guvernămînt. Cum de mai rabzi, Doamne?

Adam Michnick spunea că ultima carte a comuniştilor va fi naţionalismul. Cît de adevărată este această apreciere putem vedea cu uşurinţă. Diferite publicaţii întreţin un climat de încordare în relaţiile româno-maghiare, punînd în mod artificial problema Transilvaniei. Toţi aceştia ar trebui să se ocupe mai bine de teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie rusească: Basarabia şi Bucovina de Nord. În timp ce în aceste teritorii se desfăşoară evenimente care vor hotărî soarta viitoarei Românii, reviste gen România Mare (cît tupeu de a folosi acest nume sfînt pentru cea mai murdară publicaţie din ţară!) atrage atenţia la Ungaria, unde singurul partid ce avea în program o Ungarie în care să fie încorporată şi Transilvania nu a întrunit voturile necesare intrării în Parlament. Aceleaşi idei naţionalist-şovine ce nu ne sînt caracteristice, sînt vînturate de organizaţia culturală (?) Vatra Românească, al cărei braţ politic PUNR nu are alt obiectiv decît denigrarea minorităţii maghiare, lucru ce ne aduce doar prejudicii în perspectiva intrării în organismele europene. Pentru a evita evenimente sîngeroase ca cele de la Tîrgu Mureş din martie 1990, trebuie să se ajungă la înţelegere între români şi maghiari care trăiesc împreună de 1000 de ani şi poate încă 1000 de aici încolo. Sînt remarcabile dealtfel eforturile pe care le face Grupul pentru Dialog Social prin revista 22 pentru instaurarea armoniei între cele două populaţii, să se ajungă la comuniunea sufletească din 22 decembrie 1989 cînd s-a strigat atît de frumos: “Nu există şovinism!” Cu toate acestea, partidul comunist rebotezat PSM s-a aliat şi el campaniei anti-maghiare, dovedindu-ne o dată mai mult adevărul spuselor lui Michnick. În faţa acestora va trebui să ieşim cu florile prieteniei, românii şi maghiarii deopotrivă, demonstrînd Europei întregi că putem convieţui în condiţii bune, punînd umărul la reclădirea ţării după coşmarul comunist de 45 de ani.

Vremea din urmă ne arată că am ajuns la capătul răbdării. Situaţia din ţară a devenit intolerabilă, oamenii trăiesc din ce în ce mai greu şi speranţele într-o viaţă mai bună s-au risipit. Corupţia a înflorit parcă mai mult ca niciodată, magazinele sînt dezolant de goale, se stau iar ore întregi la cozi (la produsele care de bine de rău se mai găsesc), preţurile vor creşte alarmant de mult. Toate acestea au făcut ca muncitorii să iasă în stradă, dîndu-şi seama că au fost înşelaţi, că toate promisiunile făcute înainte de alegeri au fost doar vorbe goale pentru cîştigarea capitalului electoral. Insolenţa actualilor guvernanţi faţă de nemulţumirea crescîndă a oamenilor, mai întîi intelectualii şi studenţii, astăzi muncitorii şi ţăranii (cărora li se dă pămîntul înapoi aşa cum dă U.R.S.S.-ul drumul republicilor rebele să iasă din uniune), este foarte periculoasă şi ea se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor. Actuala criză prin care trece ţara, economică, socială, politică, morală, trebuie soluţionată urgent. Ţara s-a trezit şi trebuie făcut ceva pînă cînd comunismul cu toate nenorocirile pe care le aduce după sine, nu se va instaura iarăşi deplin, în linişte aşa cum tot ne-o cere preşedintele. Trebuie să nu ne pierdem speranţa şi să ieşim în stradă ca în decembrie 1989 pentru a stîrpi răul, minciuna, ura, deznădejdea. Şi asta cît timp n-a murit încă speranţa.