Minunaţii ani de vinil

În decembrie 1978, de Crăciun, am primit primul meu pick-up, Unitra, şi cîteva discuri: Eine kleine Nachtmusik, Sugar Baby Love (cu orchestra lui Dan Mîndrilă), Tony Christie, James Royal, Marius, Olimpia şi Mihai, Mircea Vintilă. A fost doar începutul unei colecţii care avea să cuprindă cele mai importante lucrări clasice, mult rock românesc, jazz atît cît se găsea în magazine, seria Alexandru Andrieş. Cînd am început să colind singur magazinele de discuri, la începutul anilor ’80, aveam întotdeauna la mine pungi de plastic de lăţimea discurilor cu 33 de turaţii şi un traseu prestabilit, după ce coboram din troleibuz la Universitate: Simfonia de lîngă Librăria Eminescu, Romanţa vizavi de Palatul Telefoanelor, Muzica sau un magazin de pe Calea Victoriei aproape de intersecţia cu Calea Griviţei, unde cumpăram discuri occidentale la pachet cu rebuturi Electrecord care nu se vindeau. Dar astea erau excepţii, discuri străine găseam mai mult de prin alte ţări socialiste: cehoslovace de la Supraphon şi de la Opus, dederiste de la Eterna, bulgăreşti de la Balkanton, poloneze, ungureşti, ruseşti de la Melodia (cu accent pe o). Cehii de la Olympic erau vedeta Supraphonului, nişte muzicieni de rock de primă mînă. În seria Electrecordului de Formaţii Rock i-am descoperit pe Celelalte Cuvinte, Timpuri Noi, Pro Musica sau Hardton, pentru a cărui solistă vocală, Georgeta Tudor, făcusem în liceu o pasiune secretă (am văzut-o cum arată abia acum doi ani, pe internet!). Sora unei colege de clasă era vînzătoare la raionul de discuri din Bucur Obor. Era o poziţie similară celei de măcelar, adică un privilegiu pe care nu îl aveau mulţi în comerţul socialist. Făcea rost de discuri care nu apucau să apară pe raft, vînzîndu-se direct din depozit. Era bătaie pe ele în clasă. Regret şi acum un Queen – Greatest Hits de care am aflat după ce se dăduse şi un The Shorts (Comment ça va, Annabelle) pe care mi l-a suflat o colegă de sub nas. Am trecut la rock cu ajutorul lui Andrei Hruban, colegul meu de bancă din liceu. La pick-up-ul lui am ascultat prima dată Iris, albumul lor de debut în care Cristi Minculescu făcea furori cu vocea sa inconfundabilă. Mi-am făcut apoi un caiet despre trupele româneşti de rock, folosind informaţii pe care le găseam în Săptămîna sau în almanahurile anuale ale Scînteii Tineretului. Din Andrieş învăţasem primele lui discuri pe de rost, fredonînd pe unde apucam, împreună cu prietenul meu cel mai bun (şi coleg de clasă) Valentin Iordache, spre exasperarea celor din jurul nostru. Am ascultat pînă ce le-am tocit şanţurile Fata din vis a celor de la Compact, Eşarfă în dar de la Mircea Baniciu sau albumul albastru scos de Sfinx. Am înregistrat de pe Unitra pe casete ORWO, selecţii din albumele Beatles pe care mi le-a împrumutat Toni Niculescu (coleg de facultate la Chimie) sau un disc original Back in Black  al celebrilor ACDC, considerat peste ani de revista Sunete şi Rock FM cel mai bun album rock din istorie. Cu muzică mai nouă, luam casete-pirat de la un mic magazin din Piaţa Sfîntu Gheorghe. Apoi mi-am schimbat pick-upul cu un Concert (făcut de fraţii noştri din RDG) cu care am intrat în lumea nouă de după 1989, unde discurile de vinil au lăsat treptat locul altor suprafeţe, mai generoase în a stoca sunete.

text apărut în Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism, Editura Polirom, 2014