4 septembrie 1941
Îţi scriu dintr-un şanţ din faţa Odesei unde stau
de 9 zile, dar zile de iad nu altceva. Nu te impresiona şi nu vorbi, căci
Dumnezeu e mare şi are grijă de noi toţi până la sfârşit.
Eu sunt bine până în prezent şi mă gândesc numai
la voi cu tot sufletul şi orice este de natură materială pentru mine în prezent
nu mai are absolut nici o valoare, ci numai voi îmi staţi în faţa mea tot
timpul şi numai pentru voi trăiesc şi vreau să trăiesc.
De ziua ta, Miorica, te sărut şi-ţi urez sănătate
deplină în primul rând şi apoi noroc, căci cu aceste două nu piere omul.
Pe Măriuca sărut-o mult pentru mine şi-i urez tot
sănătate şi noroc, minte multă şi cuminţenie ca să ne bucurăm amândoi de ea.
De ziua voastră să vă înveseliţi şi să faci
poftele Măriuchii toate, dar absolut toate să se bucure şi ea pe deplin. Regret
că nu pot fi la prima ei zi de şcoală, dar să dea Dumnezeu s-o înceapă cu noroc
şi aşa să meargă până la sfârşit.
14 octombrie 1941
Mă găsesc tot în faţa Odesei blestemate, unde a
fost cimitirul armatei româneşti. Ruşii au început să fugă din Odesa şi cred că
în curând se va termina şi cu această nenorocire care a costat atâtea vieţi. Eu
cred că am scăpat numai datorită rugăciunilor voastre către atotputernicul
Dumnezeu, căci am fost în situaţii din care numai Dumnezeu te scapă.
În război eu am făcut isprăvi mari. Am fost citat
prin ordin de zi şi am fost decorat cu „Coroana României” în grad de ofiţer cu
spade şi panglică de virtutea militară şi am fost propus la decorare cu „Steaua
României” în grad de ofiţer cu spade şi panglică de virtutea militară. Sunt
singurul din toată Divizia care am aceste decoraţii. Regimentul a fost la
înălţime şi chiar azi spunea Generalul că se descoperă ori de câte ori întîlneşte un ostaş al Regimentului 54 artilerie. Deci n-am fost un
nepricopsit.
Şi la Fălciu am făcut lucruri mari, dar am plecat
şi nu mai ştiu ce s-a ales, totuşi faptele rămân.
Pe 2 octombrie a fost o zi groaznică, dar şi
glorioasă, căci inamicul a atacat cu 42 de care de luptă (tancuri) grele şi
a pătruns până în poziţia unui divizion al meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe
moarte, a fost ceva neînchipuit de înălţător, dar 22 de care au fost complet
distruse de ai mei, 12 au fost distruse de un divizion vecin, iar restul au
fugit înapoi. Pe pământ care de luptă cu mitraliere, tunuri şi aruncătoare de
flăcări, iar sus aviaţia care ne prăpădea. Cred că în iad este mai bine decât
era aici, totuşi nici un soldat sau ofiţer nu s-a clintit de la postul său, cu
toate că unele tancuri au trecut peste baterii şi s-au întors tunurile înapoi
de le-am distrus, cu toate că pe unii îi arseseră flăcările de vii şi cu toate
că numărul morţilor şi al răniţilor creştea.
A fost ceva sublim. A fost ultima încercare a
ruşilor de a scăpa din cleşte, dar n-a reuşit căci a doua zi i-am dat mult
înapoi şi de atunci au început să se retragă şi să plece din front. S-a dus
faima de regimentul meu în toată ţara. Am trei ofiţeri decoraţi cu „Mihai
Viteazul”, cea mai înaltă decoraţie de război, am toţi ofiţerii decoraţi,
subofiţerii la fel, iar trupa (sergenţi, caporali, soldaţi) au peste 150 de
decoraţi cu virtutea militară de război care-i echivalentă cu „Mihai Viteazul”
pentru ofiţeri şi încă circa 400-500 cu alte decoraţii de război.
Am muncit, m-am sacrificat, dar m-am uzat aproape
complet. Am slăbit, cred, circa 22 de kg şi am căpătat o sciatică la ambele
picioare, aşa că abia aştept să vin acasă să mă duc la Herculane.
21 mai 1945
Ileana tatii scumpă,
Azi e ziua ta şi mă gândesc la tine. Îţi urez
sănătate şi noroc în viaţă. Să creşti mare, să fii cuminte, să înveţi bine şi
să nu uiţi niciodată că eşti româncă şi cu suflet românesc, să-ţi iubeşti ţara
mai presus decât viaţa ta. Aceasta este urarea ce ţi-o face tatăl tău.
2 mai 1956
Un om când şi-a pierdut averea, serviciul etc. a
pierdut foarte mult, când şi-a pierdut familia, prietenii, a pierdut extrem de
mult, nici nu se poate spune în cuvinte cât a pierdut, dar când a pierdut
moralul (echilibrul) a pierdut totul, se destramă şi cade şi firul vieţii se
rupe.
Nu trebuie să te decepţionezi şi nici să te
dezarmezi în faţa greutăţilor sau nemulţumirilor oricât de mari ar fi.
Noi trebuie să luăm lumea şi oamenii aşa cum sunt
ei, nu cum am dori noi să fie, căci sunt mai mult răi decât buni, mai mult
canalii decât de caracter, mai mulţi mincinoşi decât sinceri, mai mulţi hoţi
decât cinstiţi, mai mulţi care siluiesc dreptatea, decât cei drepţi etc., în
general mai mulţi imorali decât morali.
Aceasta fiind situaţia, noi totuşi trebuie să stăm
între ei, fie că-i avem îndrumători, egali sau îi conducem şi marea
înţelepciune este să ştim să înlăturăm, pe cât putem, răul când vine de la cei
mai mari ca noi sau egali şi să nu-l facem celor mici şi nimănui, iar alteori
să ne resemnăm când nu putem face altfel.
Sigur, când orice nemulţumire nu e dreaptă,
suferim mai ales când se întâmplă să aibă consecinţe grele asupra noastră, dar
nu trebuie să supraestimăm răul şi nici să-l subestimăm şi mai ales să avem
marea înţelepciune de a înţelege filosofia vieţii: că totul trece şi se uită,
adevărul mai curând sau mai târziu tot va ieşi la suprafaţă ca untdelemnul
deasupra apei, iar omul să-şi păstreze nealterat echilibrul raţiunii clare,
căci numai aşa se menţine şi echilibrul fiziologic şi prin asta sănătatea, buna
dispoziţie, puterea de muncă, puterea de rezistenţă etc.
Un dezamăgit se pierde repede, fiindcă îşi pierde
echilibrul judecăţii clare; numai cel cu echilibrul perfect rămâne tare în
orice situaţie s-ar găsi, oricâte înfrângeri va suferi, dar mai târziu tot va
triumfa şi atunci va simţi plăceri pe care nu la pot avea nemernicii care fac
rău, indiferent pe ce treaptă a scării sociale se găsesc.
Viaţa e făcută s-o trăim, nu s-o pierdem şi nu
trebuie să facem plăcere celor ce ne sunt împotrivă prin pieirea noastră sau
prin supărarea noastră, ci trebuie să-i depăşim prin atitudinea noastră tare şi
prin rezistenţa noastră la loviturile lor mişeleşti; fiindcă prin asta îi
înfricoşăm mai mult, îi desperăm sau le producem supărări grele, tot datorită
faptelor lor.
Gândiţi-vă la curba vieţii mele cu atâtea maxime
şi mai ales minime şi vă veţi da seama cât de tare a fost echilibrul meu
sufletesc: a fost de cremene şi înalt cât un munte şi n-a putut nimeni să-l
dărâme şi nici nu-l va dărâma până voi închide ochii.
Dacă hoitul în momente extrem de grele părea că se
clatină, sufletul (echilibrul raţiunii) l-a dominat, stăvilind orice pornire
spre cădere, întărindu-l şi pe el cu forţa necesară să reziste.
Eu în viaţă n-am avut alt sprijin decât pe
Dumnezeu şi munca mea.
Când s-a întâmplat ca munca mea să fie nesocotită
sau subapreciată, eu deşi am fost nemulţumit, totuşi am rămas tare, gândind că
cei care au făcut acest lucru, fie că l-au făcut inconştient, fie că au avut
obligaţii să le facă din considerente meschine, legături etc., dar eu conştient
de adevăr nu m-am lăsat prins de decepţii, ci din contră mi-au dat o forţă şi
mai mare de a lupta şi de a învinge şi am triumfat.
Viaţa este aspră şi trebuie învinsă şi trăită şi
să ne-o facem noi cât mai plăcută pentru sufletul nostru, căci destul ne-o
amărăsc alţii.
Eu i-am ajutat pe toţi când am putut şi neamurile şi pe străini, iar
recunoştinţă din partea lor nu cer, căci de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.
Postări
